DIN NOU
DESPRE … REGINA MARIA!
Primul
Război Mondial, numit la
vremea respectivă Marele
Război, a fost acel gen de conflict care uneşte pe liderii politici cu
naţiunile lor, tot la fel
cum fusese pentru România
războiul de independenţă din anii
1877 - 1878, în care
principesa Elisabeta, viitoarea
regină, s-a ilustrat admirabil ca „mamă a răniţilor” sau - aşa cum a spus în
testamentul ei – „ mamă a tututror ”. În această privinţă rolul excepţional pe
care l-a jucat regina Maria în
impulsionarea asistenţei medicale acordată răniţilor prin prezenţa ei
permanentă în spitalele de front a intrat chiar atunci în conştiinţa naţiunii
şi a fost consemnat pe inscripţia de marmură de pe Arcul de Triumf din
Bucureşti, unde se spune că „se îndeplini dreptatea şi pentru
poporul român - adică realizarea României Mari - prin sabia Regelui Ferdinand
cu ajutorul întregii naţiuni şi gândul Reginei Maria”. Un gând dublat de fapte
concrete în cele mai dramatice condiţii. După revoluţia din 1989 cercetarea
istoriografică a adus pe masa de lucru a istoricilor atât însemnările zilnice
ale reginei Maria, începând din 1916 până în 1928, cât şi corespondenţa sa
personală cu soţul ei, regele Ferdinand,
cu mama ei, Maria de Coburg, cu colonelul Boyle, şi
care documentează activitatea neobosită şi
neîncetată a reginei în acest sens, consolidând din nou şi mai mult această
imagine de „mamă a răniţilor” pe care o merita din plin. În aceste condiţii ar
fi mai interesant de urmărit condiţiile în care s-a transformat personalitatea
reginei Maria de la mica prinţesă ahtiată de plăceri mondene care a venit în
România la începutul anului 1893, la prinţesa care s-a angajat fără
ezitare în îngrijirea holericilor în vara tragică a anului
1913 şi care din acel moment şi-a dedicat viaţa acestor activităţi esenţiale
pentru consolidarea legăturii
indisolubile dintre naţiune şi dinastie. Această transformare poate
fi urmărită în contextul istoric al epocii şi în reflectarea acestui context în
corespondenţa personală a principesei şi reginei de mai târziu. S-a scris
foarte mult despre politica externă a marilor puteri din deceniile premergătoare
Marelui Război şi despre formarea alianţelor care au creat cele două tabere, Antanta şi Puterile Centrale, care se vor înfrunta în anii 1914-1918. În egală
măsură însă acea perioadă a fost marcată de o serie de atentate şi asasinate
săvârşite asupra capetelor încoronate nu numai de anumite
facţiuni politice - ca în
cazul asasinării regelui Alexandru Obrenovici al Serbiei şi al
soţiei sale Draga, născută Maşin, la 11 iunie 1903 sau ca în cazul
asasinării regelui Carlos I al
Portugaliei şi al fiului său la 1 februarie 1908 - dar mai ales de cercurile
anarhiste şi nihiliste ale vremii care
considerau că în felul
acesta grăbesc izbucnirea revoluţiei mondiale menite să
înlăture capitalismul. Aşa de pildă se ştie că celebra regină Victoria a Marii Britanii a supravieţuit la şapte astfel de
atentate, în vreme ce cuscrul ei, ţarul
Alexandru al II-lea al Rusiei, a căzut victimă anarhiştilor la cel de-al
şaptelea atentat, la 1/13 martie 1881. Au urmat împărăteasa Elisabeta, „Sissi”,
a Austro-Ungariei la 10septembrie 1898, regele Umberto al Italiei
la 29 iulie 1900, regele
George I al Greciei la 18 martie 1913 şi asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914, la Sarajevo, care a
fost pretextul pentru dezlănţuirea Marelui
Război. Au fost asasinaţi
şi doi preşedinţi de republică,
preşedintele
Franţei, Sadi Carnot, la
25 iunie 1894 şi preşedintele Statelor Unite, William McKinley la 14 septembrie
1901, ca să nu mai trecem în revistă o lungă listă de prim-miniştrii asasinaţi
în mai multe ţări. În acest context trebuie subliniat faptul că în România nu a
avut loc practic niciun atentat asupra familiei regale.
La atentatul din aprilie 1888, la care se referă Constantin Bacalbaşa în opera sa
memorialistică „Bucureştii de altădată”, atentatorul, Preda Fântânaru, a tras de
fapt asupra ferestrei de la biroul regelui
Carol I, iar balisticienii au calculat că şi chiar dacă s-ar fi aflat în
respectiva încăpere, regele nu putea fi atins de glonţul atentatorului. Cu
toate acestea revoluţia rusă de la 1905 – „repetiţia generală” cum a numit-o V. I. Lenin, referindu-se la ceea ce va
urma în 1917-1918 - a avut un impact deosebit asupra familiei regale române.
Vedem acest lucru dintr-o scrisoare a principesei Maria către mama ei care se referă
la un incident de familie produs la serbările jubileului din iunie 1906, când
regele Carol I i-a impus marelui Duce Kiril Vladimirovici - cumnatul
principesei - să asiste la ceremonii îmbrăcat în frac şi nu în uniform, pentru
a nu atrage atenția asupra sa. Principesa
Maria s-a hotărât să
se implice personal în acţiuni de caritate menită să consolideze
popularitatea de care se bucura familia regală. Prima oportunitate a fost
oferită de epidemia de holeră izbucnită în cursul participării României la al doilea război balcanic din vara lui 1913. Principesa a petrecut mai multe
saptămâni în taberele de holerici din Zimnicea şi Turnu Măgurele supraveghiind
îngrijirea celor atinşi de cumplita boală, în condiţiile în care au fost
cazuri de medici ce au refuzat să-şi facă
datoria de teama molipsirii.
A fost un moment extraordinar din viaţa
Mariei pe care îl va consemna ca atare în opera ei memorialistică „Povestea vieţii mele” din 1932-1934.
Regina încheie acele amintiri astfel : „ Însă în 1913 se schimbaseră toate din
temelie şi munca mea în lagărul de holerici mă puse deodată în altă lumină în
ochii poporului meu… iar unele înrâuriri din jurul Unchiului (Regele Carol I)
îl făcuseră să înţeleagă că aş putea să fiu de folos dacă cei dimprejurul meu
ar şti să se poarte cu mine cu tact. Lucru de căpetenie era să nu se mai
încerce de a-mi zdrobi voinţa, ci să mi se dezvolte treptat inteligenţa
firească, arătându-mi ce aş putea ajunge pentru poporul meu dacă mă hotăram
să iau mai în serios îndatoririle mele şi
pe mine însumi.” Ulterior, principesa Maria şi fiicele ei au
vizitat mai multe localităţi unde au împărţit ajutoare băneşti văduvelor şi
orfanilor acestui război, acţiuni consemnate de presa românească. Un alt moment
a fost cel din vara toridă a lui 1916, din lunile iulie şi august, chiar
înaintea intrării României în război, când regina Maria a întreprins un turneu
istovitor prin mai multe oraşe ale ţării pentru a împărţi sume de bani
familiilor nevoiaşe, moment care pe care
l-a relatat în scrisorile
către mama ei : „ Aproape mi-am terminat turneele
de împărţire de bani prin ţară… au fost un mare succes - şi tot mai am o sumă
de bani de rezervă pentru toate cererile care sunt sigură că vor veni.” Modul
în care regina s-a implicat în ajutorarea şi îngrijirea răniţilor din primul
moment al războiului de întregire -
ne referim la îngrijirea victimelor bombardamentelor aeriene la care a fost
supus Bucureştiul chiar din primele zile şi care a continuat până în ultima zi
a conflictului, putem spune că a făcut-o una din cele mai luminoase figuri din
istoria românilor şi este prea cunoscut şi prea amplu documentat pentru a mai intra
în amănunte. În egală măsură
Regina Maria a rămas
celebră în memoria contemporanilor pentru
faptul că în toiul dezastrelor şi înfrângerilor
suferite atât pe plan intern cât mai ales pe plan extern, ea a fost singura
care nu şi-a pierdut încrederea în victoria finală a Antantei şi implicit a României
şi i-a încurajat pe toţi cei cu care s-a întâlnit în acele vremuri de mare
restrişte. Sunt multe mărturii în acest sens, dar cea mai concisă aparţine
istoricului Nicolae Iorga: „atunci
când am întâlnit greutăţi şi înfrângeri, toţi, afară de Regina Maria, şi-au
pierdut încrederea, pe care ea a păstrat-o, având un adevărat instinct al soldatului.” De
asemenea trebuie subliniat faptul
că dacă toate reginele şi principesele din Europa
cuprinsă de război din ambele tabere au îngrijit cu devotament răniţii, numai
regina noastră a fost chemată să joace un rol politic în condiţiile în care la Conferinţa Păcii de la Paris, liderii marilor
puteri învingătoare au refuzat chiar din primele săptămâni să discute cu
liderul delegaţiei româneşti, Ion I.C.
Brătianu. Acesta i-a scris reginei să vină la Paris „cu cât mai repede cu
atât mai bine”. Regina a venit şi, într-adevăr, discuţiile pe care le-a avut cu
liderii marilor puteri, - Clemenceau,
Woodrow Wilson, Lloyd George
-, au avut un mare
rol în recunoaşterea sacrificiilor pe care România le făcuse
pentru victoria Aliaţilor. Pentru familia regală a României, victoria din
Marele Război a avut un gust amar: rudele din Rusia au avut parte de un sfârşit
tragic sau de o viaţă de lipsuri în exil pentru cei care au supravieţuit,
rudele din Germania şi Austro-Ungaria şi-au pierdut privilegiile
politice, iar cea mai dureroasă lovitură a fost primită din partea principelui moştenitor, Carol, care s-a
compromis prin căsătoria secretă de la Odessa cu Zizi Lambrino şi prin cele două cereri de renunţare la tron din
1919. Acesta a fost contextul familial în care regina şi-a continuat neobosită
acţiunile caritabile de ajutorare a victimelor războiului, un război care, din
acest punct de vedere, putem spune că pentru regina Maria nu s-a încheiat
niciodată. A rămas permanent o prezenţă activă şi neobosită în fruntea tuturor
societăţilor de ajutorare a văduvelor, orfanilor şi invalizilor, în fruntea
societăţilor care aveau ca obiectiv construirea de monumente de omagiere a
eroilor precum crucea de pe Caraiman
şi mausoleele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, indiferent de problemele
familiale cu care ştim că s-a confruntat în anii ce îi mai avea de trăit.
Regina Maria rămâne în
felul acesta una dintre
figurile emblematice ale războiului de întregire, un model vrednic de a fi
urmat în toate timpurile, un om pentru eternitate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu