DESPRE ATLANTIDA!

DESPRE ATLANTIDA!

  Atlantida, „Insula lui Atlas” sau „Insula Poseidonis” este numele unui continent legendar menționat pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, -Timaios și Critias. Legenda Atlantidei este oarecum legată de legenda unui alt continent dispărut, Lemuria, care se presupune că ar fi existat undeva la convergența Oceanului Pacific cu Oceanul Indian. Cu peste 2.500 de ani în urmă a început să se răspândească legenda privind o societate ideală din trecut care se bucurase de o abundență de resurse naturale, de clădiri splendide și remarcabile realizari inginerești, o mare putere militară, dar și de performanțe intelectuale mult mai avansate decât toate celelalte civilizații. Numită Atlantida, aceasta societate antică a fost descrisă ca existând pe un continent cu sol fertil, vegetație abundentă, ape cristaline, benefice pentru sănătatea și vigoarea trupului și bogății minerale atât de mari încât clădirile erau poleite cu aur. Din aur, ca și din alte metale și pietre prețioase erau realizate bijuterii și alte obiecte valoroase. Toate muncile manuale erau făcute de sclavi, permițând astfel unei vaste elite să se bucure de evenimentele sportive și culturale, și să caute cunoașterea studiind matematică, fizică, biologie și astronomie, îmbogățind astfel societatea deja înfloritoare.

În căutarea continentului dispărut Atlantida:

 În secolele următoare nu a fost găsită nicio dovadă a existenței Atlantidei, dar legendele despre Atlantida au devenit și mai fantastice, incluzând abilități inginerești și tehnologice care au sporit în imaginația populară statutul său legendar. În 1882, Ignatius Donnelly (1832-1901) a publicat lucrarea „Atlantis - The Antediluvian World”. Acesta susținea cu tărie că toate civilizațiile își au originea în civilizația atlantă. Enumerând numeroasele legături dintre civilizațiile antice situate la mari distanțe unele de altele, Donnelly a sugerat că asemănările sunt un rezultat direct al contactului cu atlanții. Există fără doar și poate similitudini între diverse culturi străvechi, dar și diferențe semnificative. Miturile despre  venerarea Soarelui și Potop, de pildă, ar putea fi bazate pe niște învățături comune sau ar putea reprezenta reacții la elementele distructive și benefice ale naturii. Piramidele au fost construite în Egipt și pe continentul american, dar diferă semnificativ, ca structură. Zidurile piramidelor americane nu converg, pentru a crea o formă piramidală perfectă, ca în Egipt. Mai curând zidurile lor atingeau un anumit nivel, pe care era construită o platformă și adesea ridicat un templu. Dacă Atlantida a dispărut cândva între 9500 și 8500 î.H., care este explicația pentru diferența imensă de timp dintre momentul construirii piramidelor egiptene (în general datate pe la 2500 î.H.) și a celor americane (în general datate după 200 d.H.)? După 1800, atlanții au fost creditați cu o tehnologie capabilă să genereze electricitate, să construiască mașini zburătoare și să utilizeze energia nucleară în scopuri pașnice, dar și războinice. Toate aceste performanțe ar fi fost obținute cu peste 9000 de ani înainte ca societatea modernă să le poată atinge.  Alții pretind că atlanții cunoșteau teribile raze ale morții, secretul levitației și forme pure de energie, furnizate de cristale. Mulți entuziaști ai mitului Atlantidei consideră că locuitorii continentului pierdut aveau conexiuni cosmice cu extratereștrii și ar fi putut să fie chiar o colonie terestră a exploratorilor din alte lumi.

Platon și prima descriere a Atlantidei:

 Încă de când Atlantida a fost descrisă pentru prima oară, s-a emis ipoteza că anumiți membrii ai acestei societăți ar fi scăpat de distrugerile produse în ultimele zile, catastrofale, ale continentului. Aceștia ar fi reușit să împartă cunoștințele lor avansate cu alte populații ajutând astfel la civilizarea societăților primitive. Atlanții au transmis secretul limbajului scris și au supravegheat construirea unora dintre cele mai misterioase structuri ale lumii antice. Piramidele din Egipt și Americi, Sfinxul din Egipt, și megaliții din Europa Occidentală se numără printre structurile atribuite geniului atlanților. Potrivit majorității relatărilor, Atlantida a fost distrusă subit de cataclisme naturale, seisme și inundații și apoi a fost înghițită de ape. Niciun vestigiu durabil al său n-a fost găsit vreodată, iar locul exact al continentului dispărut rămâne incert. Ideea despre existența Atlantidei  a fost exprimată prima dată în operele lui Platon (c. 428-348 sau 347 î.H.). Filozoful grec a descris Atlantida ca o lume perfectă în idei. De pildă, un obiect de încălțăminte, potrivit lui Platon, există ca idee înainte să devină, sub mâna cizmarului, un obiect material identificat ca atare. Prin urmare, lumea materială este o reflectare a ideilor, fără să atingă însă niciodată perfecțiunea acestora. Ideile servesc ca modele către care oamenii năzuiesc. Deși Platon a utilizat modelul Atlantidei pentru a reprezenta o lume a ordinii perfecte, în contrast cu tot ce era imperfect în jurul său, el a etichetat povestea continentului dispărut „efectiv adevărată.” O declarație semnificativă căci filozoful era extrem de suspicios în materie de ficțiune și de artă. Dacă ideile sunt o realitate primară și lumea materială o reflectare a lor, atunci arta, ca reflectare a lumii materiale, este de două ori mai îndepărtată de realitate, potrivit lui Platon. Afirmația lui că legenda Atlantidei ar fi adevărată a contribuit la perpetuarea mitului. Dar, aceasta rămâne totuși o legendă sau o idee, până când un indiciu material va demonstra că Atlantida a existat în lumea materială.  Aristotel (384-322 î.H.), alt filozof grec, considera legenda Atlantidei drept o ficțiune. Lucrările lui Platon cuprind câteva scrisori și 25 de dialoguri. Opiniile sale și ale mentorului său Socrate (c. 470-399 î.H.) au fost prezentate sub forma unor conversații dramatice, explorând problematici precum adevărul, originea și structura planetei, menirea omenirii și scopul pe care un individ trebuie să și-l propună în viață. Despre Atlantida se discuta în două dialoguri, „Timaeus” și „Critias”.  „Timaeus” oferă o descriere a insulei-continent și a modului cum atlanții ar fi cucerit toată lumea cunoscută cu excepția Atenei (Platon era atenian). „Critias”, numit după principalul participant la acest dialog, străbunicul lui Platon, prezintă o istorie a civilizației atlante și descrie societatea ideală care a înflorit acolo. Critias amintește că povestirile i-au fost transmise de un străbun al lui, Solon (638-558 î.H.), politician și poet care călătorise foarte mult. Critias și Solon au fost, așadar, amândoi strămoșii lui Platon.

Preoții egipteni au știut de existența continentului misterios:

 Potrivit poveștii, Solon ar fi auzit de la preoții egipteni din orașul Sais, situat în Delta Nilului, că existase cândva o țară cu o istorie mai veche decât a Egiptului, despre care grecii înșiși cunoșteau că era mai veche cu câteva secole decât civilizația lor. Preoții descriau o întinsă insulă-continent, numită Atlantida, care ar fi prosperat cu 8.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă că aceasta ar fi existat înainte de 8500 î.H.. Continentul era situat dincolo de „Coloanele lui Heracle”, denumirea dată de greci stâncilor ce formează strâmtoarea Gibraltar, cel mai vestic punct al Europei. Dincolo de strâmtoare se întinde Oceanul Atlantic. Pe continent au existat mai multe orașe, dintre care cel mai important, numit Atlantida, era situat în centrul unei serii de inele concentrice care alternau fâșiile de uscat cu cele de apă. Inelele de apă serveau drept canale comerciale și formau o serie de protecții naturale care făceau invadarea Atlantidei extrem de dificilă. Orașul Atlantida, aflat în cel mai mic dintre cercurile concentrice, avea palate și temple unde locuiau suveranii puternici și erudiții. Coaliția aflată la putere descindea din Poseidon, zeul grec al mării. Potrivit mitologiei grecești, Poseidon și Clieto au cinci perechi de gemeni, fiecăruia fiindu-i dăruită o regiune din Atlantida.  Atlas, primul născut, a primit cea mai mare provincie, care a devenit orașul Atlantida, nume provenit chiar de la acest personaj legendar. Cea mai splendidă clădire de pe insulă, Templul lui Poseidon, îl proslăvea pe zeu și era reședința principalului conducător atlant.

Un mare cataclism natural:

 Atlantida avea o puternică armată de mercenari, ca și celelalte nouă regiuni de pe continent. Civilizația atlantă promova educația, care a generat progrese în inginerie și știință, capabile să facă aceste meleaguri rodnice, frumoase și puternice. Pe lângă magnificele structuri arhitectonice, exista o rețea de poduri și tuneluri care legau cercurile de uscat, iar exploatarea înțeleaptă a resurselor naturale asigura belșug și siguranță. Multe crânguri ofereau solitudine și frumusețe, existau stadioane pentru concursuri atletice, iar sistemele de irigații asigurau recolte bogate. Platon scrie că atlanții au devenit însă tot mai corupți și mai lacomi, punându-și scopurile egoiste mai presus de binele comun. Au început să invadeze alte teritorii, cu ideea de a domina lumea. Furios din cauza acestei evoluții, Poseidon a decis să distrugă Atlantida, lovind-o prin cutremure și inundații, până când a fost înghițită de apele oceanului. Descrierea distrugerii Atlantidei a fost legată de alte evenimente catastrofale - ca, de pildă, Potopul despre care se amintește în Biblie și Epopeea lui Ghilgamesh, dar și în alte mituri antice. Unii sunt de părere că sfârșitul erei glaciare, între 12000 și 10000 î.H. ar fi generat o creștere a nivelului mării în diferite părți ale lumii și că seisme, erupții vulcanice și schimbări climatice profunde, accidentale sau asociate erei glaciare, s-ar fi produs într-o perioadă apropiată, ca datare, de distrugerea Atlantidei.

Unde se afla Atlantida? Localizarea continentului pierdut:

  Atlantida a fost localizată pe fiecare dintre cele șapte continente actuale și în mai multe locuri din mările și oceanele lumii. În plus, multe dintre minunile lumii antice au fost atribuite atlanților care, se presupune, ar fi scăpat de distrugerea patriei lor și și-ar fi răspândit cunoștințele științifice avansate și în alte părți. Textul dialogului lui Platon sugerează că Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, „dincolo de Coloanele lui Heracle”. Până în secolul al XX-lea a persistat convingerea că un pod de uscat ar fi existat cândva în ocean, întinzându-se între Europa și cele două Americi. Un asemenea concept al legăturii dintre continente ajută la explicarea similitudinilor dintre flora și fauna existente pe continente aflate la mii de kilometri depărtare.  Un lanț de munți submarini, cunoscuți drept „lanțul mezo-atlantic” a fost prezentat ca rămășiță a acelei punți de uscat sau un vestigiu al Atlantidei. Jacques Collina-Girard de la Universitatea Mediteraneană din Aix-en-Provence, a studiat șabloanele migrației umane din Europa în Africa de Nord, la apogeul ultimei ere glaciare, acum aproximativ 19.000 de ani, când reconstituirea făcută de el regiunii a relevat existența unui arhipelag, chiar pe locul unde Platon scria că se aflase Atlantida.  Insula existentă în acel loc se numea Spartel și se găsea în fața Coloanelor lui Heracle, la vest de Strâmtoarea Gibraltar într-o perioadă când nivelul mării era cu 130m. mai mic decât cel de azi. Potrivit lui Collina-Girard (New Scientist, septembrie 2011), creșterea treptată a nivelului mării, după era glaciară, a dus la dispariția sub ape a arhipelagului, cu 9.000 de ani înaintea lui Platon. Deși conceptul unei insule înghițite de mare în apropiere de Coloanele lui Heracles pare o teorie valabilă, nu există încă nicio dovadă care să ateste că în mijlocul Oceanului Atlantic s-ar fi aflat cândva un continent. Să nu uităm însă că oceanul planetar este, încă, o mare necunoscută, deși fundul oceanului planetar a fost cartografiat la o rezoluție maximă de aproximativ 5 km.. Asta înseamnă că toate caracteristicile de pe podeaua oceanului, care sunt mai mari de 5 km. peste, au fost cartografiate. Însă lipsește o cartografie completă și detaliată a podelei oceanelor. De exemplu, în cazul planetei Venus, 98% din suprafața acesteia a fost cartografiată la o rezoluție de aproximativ 100 metri. Doar 10% până la 15% din podeaua oceanului planetar a fost cartografiată la această rezoluție. Apele puțin adânci din largul coastei de nord-vest a Africii, până la Insulele Canare, constituie o zonă care ar fi putut fi, odinioară, uscat și care a fost de asemenea sugerată ca o localizare a Atlantidei. Nici aici nu a fost descoperit vreun indiciu care să sugereze locuirea umană. Alan F. Alford, o autoritate consacrată în domeniul mitologiei, a investigat timp de cinci ani relatarea lui Platon despre Atlantida. În decembrie 2001, și-a anunțat concluzia că mitul ar fi fost inventat de filosoful grec. Potrivit lui Alford, Platon ar fi născocit Atlantida ca metaforă pentru o versiune antică a „teoriei Big Bang” contemporane. Atlantida, ca simbol al paradisului pierdut, a reprezentat un fel de cataclism suprem, care a generat începutul timpului.

Profeția lui Edgar Cayce:

  Dar teoriile descurajante ale scepticilor nu pot diminua entuziasmul celor care cred cu tărie în existența fizică a Atlantidei. Localizarea în Oceanul Atlantic a continentului pierdut a atras din nou atenția în 1967, mai ales asupra unei regiuni de lângă insula Bimini din Bahamas, un arhipelag situat în largul coastelor estice ale Statelor Unite.  Ceea ce a alimentat și mai mult emoția provocată de descoperirea, sub ape, a unor ziduri, drumuri și clădiri, a fost faptul că exact acea locație și acel moment fuseseră profețite de Edgar Cayce (1877-1945), un clarvăzător care „citea” viețile clienților săi. Cayce considera că multe dintre traumele psihologice din actuala existență ar fi fost cauzate de incidente dramatice, suferite în vieți anterioare. Astfel, Cayce le spunea clienților săi că traumele fizice sau psihologice pe care le-au suferit sau aveau să le sufere erau cauzate de suferințele prin care trecuseră aceștia atunci când traiseră, cu mii de ani în urmă, în Atlantida. Cayce a ajuta la popularizarea unei viziuni actualizate a Atlantidei, ca o civilizație superioară ce a dezvoltat avioane, submarine, raze X, dispozitive antigravitaționale, cristale care se încărcau energetic de la soare și explozibili puternici. A emis ipoteza că o explozie survenită pe la 50000 î.H. ar fi fărâmițat Atlantida în cinci insule; o altă explozie s-ar fi produs la 28000 î.H. și o a treia - cea descrisă de Platon, ar fi avut loc la 10000 î.H.. Cayce pretindea că el însuși fusese un preot atlant de pe la 10500 î.H., care prevăzuse viitoarea distrugere și își trimisese adepții în Egipt. Aceștia fuseseră cei care supervizaseră construirea Sfinxului și a piramidelor. În 1940, Cayce a prezis că ruinele Atlantidei se vor ridica din nou, lângă Bahamas, la finele anilor ‘60. În 1967, doi piloți au fotografiat o structură dreptunghiulară în ocean, în largul coastelor insulei Andros, cea mai mare din arhipelagul Bahamas. O alta configurație de piatră, având forma literei „J”, a fost identificată de scafandri în largul coastelor insulei Bihimi. Aceasta a fost considerată un drum de piatră. Expedițiile de scufundare de amploare au devenit comune în zonă și unii exploratori au afirmat chiar că ar fi zărit sub apă vestigii de temple, stâlpi și piramide. Dar niciuna nu a fost documentată prin cercetări amănunțite. Structura în forma literei „J” a devenit cunoscută popular ca „drumul Bimini” și a produs un viu entuziasm printre adepții lui Cayce și a celor convinși de existența Atlantidei. Dar testele geologice au dovedit că de fapt nu este vorba decât de o structură naturală de calcar.  Fracturile apărute în formațiunea respectivă creează aparența unei construcții de blocuri din piatră, dar întreaga structură prezintă aceeași granulație și microstructură - calitate dificil de reprodus în mai multe blocuri apropiate. Testarea cu carbon radioactiv a cochiliilor de scoici încastrate în piatră arată că formațiunea este relativ recentă, datând de acum 2-3.000 de ani, deci mult mai tânără decât presupusul moment al distrugerii totale a Atlantidei. În fine, curba literei „J” urmează linia plajei insulei învecinate, relevând că a fost modelată de aceeași curenți submarini care au afectat insula. Structura rectangulară din largul coastelor insulei Andros, pe de altă parte, a fost într-adevăr făcută de mâna omului, fiind de fapt un depozit construit pe la 1930, în care erau adunați bureții culeși din apele oceanului.  În ciuda acestor explicații, entuziasmul privind situl din Bahamas nu a scăzut. Asta poate și pentru că niciuna dintre aceste concluzii nu poate explica profeția lui Cayce care nu numai că a ghicit locul exact al descoperirii, dar și perioada de timp în care aceasta avea să fie făcută. 

Descoperiri arheologice, teorii și alte posibile locații:

  O altă teorie sugerează că Antarctica ar fi fost cândva situată în mijlocul Atlanticului și ar fi avut un climat mult mai temperat, în care ar fi înflorit cândva o civilizație. Astfel, s-a pretins că aici s-ar fi aflat Atlantida și extraordinara ei civilizație. Întrebările legate de localizarea Atlantidei persistă. Printre numeroasele locuri unde a fost „așezat” continentul pierdut, pe cele șapte continente sau sub mări, două locuri populare vizează regiuni care, ca și regiunile atlantice de „dincolo de Coloanele lui Heracle” pot fi legate de epoca lui Platon.  Una ar fi insula Creta, unde înfloritoarea civilizație minoică a colapsat, pe la 1400 î.H.. Cealaltă se află în Turcia de azi, mai precis în Anatolia, unde asocierile cu Atlas și descendenții acestuia sunt frecvente. Se știau puține lucruri despre cultura minoică înainte de descoperirea, la 1900, a unui mare palat la Knossos, pe insula Creta, de către arheologul britanic Sir Arthur Evans (1851-1941). El a numit cultura care a creat Knossos și s-a dezvoltat în Creta „civilizație minoică”, după Minos, legendarul rege al Cretei. Palatul din Knossos a fost probabil distrus de un seism, pe la 1700 î.H., dată care marchează încheierea unei faze din istoria timpurie a Cretei. Civilizația minoică a avut contacte comerciale constante cu Egiptul antic, aflat la sud-est de Creta, dincolo de Mediterană. Prin urmare, Creta întrunește criteriul de a se fi aflat la vest de Egipt, adică acolo unde preoții egipteni i-au dezvăluit lui Solon că s-ar fi aflat continentul pierdut. Săpăturile arheologice efectuate la începutul secolului al XX-lea au scos la iveală remarcabile artefacte ale civilizației minoice. Apoi, în 1939 arheologul grec Spyridon Marinatos (1901-1974) a descoperit piatră ponce, provenită de la o erupție vulcanică, pe insula Creta. Marinatos a legat prezența acesteia de erupția violentă a unui vulcan de pe insula Thera, aflată în apropiere. Erupția a fost consemnată în sursele antice. Explozia ar fi cauzat haos în Creta și poate a declanșat un tsunami care a acoperit insula. Spre a ilustra această posibilitate, Marinatos a asemănat explozia de pe Thera cu erupția, din anul 1883, a vulcanului Krakatoa, care s-a auzit la mii de kilometri distanță și a generat valuri gigantice, care au ucis 36.000 de oameni. Cenușa vulcanică care s-a abătut asupra Cretei a ajutat la conservarea extraordinarelor artefacte ale civilizației minoice, inclusiv a unor străzi și case întregi, ca și a unor fresce și obiecte ceramice. Dar textul lui Platon se referă la cutremur și inundații, fără a menționa vreo erupție vulcanică. Data erupției, circa 1500 î.H. nu corespunde nici ea perioadei distrugerii Atlantidei care, așa cum i-au dezvăluit preoții egipteni lui Solon, ar fi avut loc cu 8-9.000 de ani mai devreme.  Datarea pentru anul 1500 î.H. ar coincide, dacă perioada de opt milenii este redusă la opt secole. Aceasta idee a fost sugerată de geologul grec Angelo Gelapoulous în 1969. El teoretiza că toate datele și măsurătorile relatate de Solon au fost exagerate și de fapt cifrele oferite de el ar trebui diminuate de zece ori. Teoria lui Gelanpoulous asigură unele corelații elocvente, dar ele sunt valabile doar în câteva circumstanțe. O altă problemă cu identificarea scufundării Atlantidei cu distrugerea civilizației minoice se referă la corelația inexactă dintre erupția de pe Thera și căderea anticei Creta, unde civilizația minoică a continuat să existe după erupția vulcanică încă un secol. De fapt, în timpul săpăturilor arheologice efectuate în secolul al XX-lea, un strat de cenușă vulcanică a fost găsit sub un rafinat palat, dovedind că imediat după erupție, a continuat construirea de edificii. Mai mult, pare că nu ar fi existat o întrerupere a comerțului dintre minoani și egipteni. Erupția vulcanica a generat haos în Creta, dar nu a distrus complet civilizația minoică. Regii din Knossos au ajuns la apogeul puterii lor pe la 1600 î.H., când controlau întregul bazin egeean și făceau un comerț intensiv cu Egiptul. Distrugerea ulterioară a orașului Knossos și colapsul civilizației minoice au coincis cu începutul celei mai înfloritoare perioade a civilizației miceniene din Grecia. Această coincidență sugerează că foarte probabil războinicii din Mycene ar fi atacat și distrus civilizația minoică. 

Căutarea Atlantidei continuă:

  Lydia, o țară antică din Asia Mică (acum în Turcia) se află între văile râurilor Hermus și Cayster (astăzi Gediz și Buyukmenderes). Cunoscută anterior ca Maeonia, avea pământuri fertile, bogate în zăcăminte de aur și argint și o capitală magnifică, Sardes.  Lydia a prosperat ca o monarhie dinastică puternică, după 685 î.H.. În secolul al VI-lea î.H., Lydia a atins cea mai mare înflorire, sub regele Cressus. Imperiul a fost distrus de regele persan Cyrus cel Mare (c. 585 - c. 529 î.H.) care a cucerit Sardes pe la 546 î.H.. După înfrângerea Persiei de către Alexandru al III-lea (c. 356-323 î.H.) regele Macedoniei, Lydia a intrat sub controlul greco-macedonean, iar în 133 î.H. a devenit parte a provinciei romane Asia. Lydia era despărțită de Grecia prin Marea Egee. Un legendar rege al său s-a numit Tantalis, nume asemănător cu Atlantis, care avea multe atribute mitice similare cu zeul grec Atlas. Ca și acesta, Tantalis era conducătorul titanilor, creaturile divine învinse de Zeus.  În mitologia greacă, Zeus l-a pedepsit pe Atlas alungându-l spre vest și obligându-l să țină cerul în spinare. Un destin similar a avut Tantalis în miturile din Anatolia (numele ulterior al Asiei Mici, acum pe teritoriul Turciei). Potrivit legendei, Tantalis stăpânea un oraș fabulos de bogat pe care-l întemeiase pe muntele Sipylis din Lydia. Orașul sau a fost zdruncinat de seisme și afectat de inundații și se spune că ar fi fost înghițit de ape când Tantalis ar fi ieșit din grațiile zeilor olimpieni. După 1990, au fost descoperite ruine pe panta nordică ca muntelui Sipylus. Regiunea a cunoscut numeroase schimbări, de-a lungul secolelor. Printre vestigii se află și o statuie a zeiței Cibela, datată pe la anul 1400 î.H., perioadă când dominația hitită asupra zonei a fost răsturnată de localnicii afiliați la civilizația miceniană a Greciei.  Teritoriul Tantalis fusese cucerit și poate orașul șters de pe fața pământului sau a fost ulterior distrus de un cutremur și înghițit de apele unui lac. Zona are un potențial seismic deosebit de ridicat fiind situată pe o falie telurică. În secolul al XV-lea, aici a avut loc un cutremur care a provocat pagube considerabile orașelor din Lydia. Printre cele mai grav afectate au fost orașul Magnesia pe Sipylus, în regiunea unde cândva se afla Tantalis. Lacul Saloe din Turcia a fost multă vreme identificat cu orașul dispărut Tantalis. Lacul a fost asanat, în epoca modernă, suprafața lui fiind redată agriculturii. Acum este o câmpie fertilă, străjuită de râuri. A fost găsită o veche rută de caravane, cu siguranță nu un vestigiu al unui puternic imperiu, dar perspectiva atrăgătoare că Tantalis ar fi fost de fapt Atlantida rămâne în picioare. Entuziaștii continentului pierdut s-au înflăcărat încă o dată în decembrie 2001, când exploratorii, folosind un batiscaf pentru a cerceta fundul mării, în largul coastelor Cubei, au anunțat descoperirea unor structuri de piatră, la o mare adâncime în ocean, dând impresia că ar putea fi ruinele unei străvechi civilizații necunoscute, existente cu mii de ani în urmă. Reprezentanții companiei canadiene Advanced Digital Communications, alături de experți ai Academiei Cubaneze de Științe susțin că structurile au fost descoperite la o adâncime de circa 700 m, fiind distribuite ca și cum ar fi fost rămășițele unei arii urbane. Se estimează că acest oraș străvechi s-ar fi scufundat în urmă cu circa 6.000 de ani, ceea ce înseamnă că el ar fi mai vechi cu 1.500 de ani față de marile piramide egiptene. Dacă acest nou sit incitant este Atlantida sau mai curând dovada unei fâșii de uscat ce lega cândva Cuba de America Latină rămâne o chestiune controversată.