DESPRE ... VIAȚA MATUSALEMICĂ!

DESPRE … VIAȚA MATUSALEMICĂ!

  Moartea este, fără îndoială, cea mai teribilă barieră cu care se confruntă omul. Astfel, se face că, încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a încercat să-și explice sau să întârzie fatidicul moment. Pentru asta, în funcție de epoca respectivă, s-a apelat la practici care mai de care mai neașteptate, ținând de magie, de ocultism sau de religie. 

„Bătrân ca Matusalem”: 

  Longevitatea atribuită lui Matusalem, unul dintre patriarhii antediluvieni ai Genezei, este proverbială. De fapt, cei 969 de ani ce îi sunt atribuiţi de scribii vremii constituie aproape singurul amănunt cunoscut în legătură cu acest personaj. Această vârstă constituie un record, din moment ce străbunicul lui Matusalem, Adam, a trăit 930 de ani, bunicul său, Seth, 912 de ani, iar tatăl lui, Enoch, „doar” 365 de ani - este adevărat că acesta din urmă nu a murit, ci a fost „luat” de Dumnezeu după o viaţă perfectă. Fiul lui Matusalem, Lamech, nu este „creditat” decât cu 172 de ani, însă dinastia îşi regăseşte vigoarea o dată cu Noe, eroul Potopului, care a murit la 950 de ani. Aceasta este povestea. S-a încercat explicarea acestor longevităţi fabuloase prin două ipoteze, care nu sunt, însă, contradictorii. Prima din ele consideră că nenumăraţii ani de viaţă ai acestor patriarhi sunt, de fapt, luni; se obţin astfel circa 77 de ani pentru Adam, 76 pentru Seth, aproape 81 pentru Matusalem, 30 pentru Enoch şi 79 pentru Noe. Tot conform acestei ipoteze, Lamech ă trăit numai 15 ani. Se consideră că, scribii au operat această conversie pentru a le da o aură şi mai puternică unor oameni atât de preţuiţi cum erau aceşti eroi Biblici. Cealaltă teorie avansată de specialişti este că aceste vieţi supranatural de lungi au fost inventate pentru a se putea stabili genealogii corecte, bazate pe puţine nume, care să se întindă pe perioade îndelungate de timp. Procedeul este întâlnit şi la caldeeanul Berossos/Beroz, de exemplu, care, în lucrarea sa despre istoria Babilonului, scrisă cu cca 280 de ani î.H., afirmă că domniile celor zece regi ai acelor vremuri au acoperit nici mai mult nici mai puţin  decât ... 432.000 ani! 

Limitele vieții omeneşti: 

  Într-o manieră mai realistă, de-a lungul secolelor, istoria menţionează, din când în când, existenţa unor persoane a căror vârstă a depăşit cu mult speranţa de viaţă a vremurilor respective. Acest lucru se întâmplă încă din epoca preistorică, dar „cazurile” importante apar de-abia în secolul al XIX-lea. Realitatea este că un om din ziua de azi trăieşte cam de trei ori mai mult decât omul de Cro-Magnon. Pe de altă parte, studii de dată recentă plasează bariera biologică a speciei umane în jurul vârstei de 110 ani, estimare care îşi are şi ea excepţiile proprii: un columbian a murit, în 1958, la respectabila vârstă de 160 ani, record comemorat de Poşta columbiană printr-o emisiune poştală având legenda „Cel mai bătrân om din lume!”. Notiunea de barieră biologică a fost promovată, in 1965, de un american, profesorul Leonard Hayflick. Experienţele in vitro efectuate de el par a demonstra că celulele se comportă ca şi cum ar avea un fel de orologiu interior care determină dinainte cât timp vor trăi şi vor continua să se dividă. 

Ştiinţa versus „ceasul biologic”: 

  Dacă „bariera biologică” corespunde unei realităţi, numai genetica poate face în aşa fel încât obstacolul de netrecut reprezentat de această noţiune să fie ocolit. Oare va ajunge vreodată ştiinţa la un rezultat viabil? Dacă da, înseamnă că va fi reuşit să pătrundă într-un teritoriu rezervat, până atunci, puterii divine. În așteptarea acelui moment, omul se mulțumeşte să exploreze domeniul înlocuirii organelor defecte cu echivalentele lor artificiale, miniaturizarea electronică făcând ca acest lucru să fie din ce în ce mai uşor de realizat. În cartea sa „Când Omul devine Maşină” (1971), jurnalistul american David Rorvik prezintă această mutaţie ca un imens pas înainte făcut de umanitate… sau, poate, către inumanitate - nu s-au putut împiedica unii să dea replica! 

Legende cu nemuritori: 

 Tema nemuririi - sau cea a unei logetivități extreme - „bântuie” încă din timpuri imemorabile imaginația oamenilor. Mitologia asiro-babiloniană, în „Epopeea lui Ghilgamesh”, scrisă în mileniul III î.H., evocă posibilitatea existenței nemuririi. Această teorie traversează istoria literaturii până în secolul al XIX-lea, după care se pierde într-un curent fantastic ce tratează imortalitatea ca pe un blestem. Opere importante, cum sunt „Jidovul ratacitor” de Eugene Sue (1845), ciclul „She, cea care trebuie supusă”, scris de Sir Henry Rider Haggard (1887-1923), „Dracula”, a lui Bram Stoker (1897), sau seriile, foarte populare la vremea lor, ca aceea consacrată enigmaticului „Dr.Nikola” de Guy Boothby (1895-1901), ilustrează goana după un vis care se dovedește a fi, până la urmă, un coșmar fizic și psihic. În secolul XX, evolutia științei oferă noi resurse. Totuși, se pastrează ideea că o longetivitate exagerată nu poate aduce decât neplăceri și plictiseală, pe lângă faptul că se obține cu prețul unor compromisuri inacceptabile - vezi Faust, care nu ezită sa pactizeze cu diavolul pentru a obține o nouă tinerețe. Acest mit poate fi reîntâlnit în epoca modernă, de exemplu în „Maestrul și Margareta”, romanul scriitorului rus Mihail Bulgakov (1891-1940), inedit până în 1966. Morala acestor opere este aceeași: nu trebuie să încercăm să modificam legile impuse de Creator sau de … Natură, dacă sunteți … atei.