CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE
APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! - PARTEA A ȘAPTEA
31 - Lucrând în condiții
dificile:
Deși Pavel era foarte atent să prezinte
convertiților săi învățăturile lămurite ale Scripturii cu privire la cuvenita
sprijinire a lucrării lui Dumnezeu și pretindea pentru sine, ca slujitor al
Evangheliei, dreptul de a nu avea (1 Corinteni 6, 1) vreo ocupație pământească
spre a obține mijloace de susținere, în diferite rânduri în timpul lucrării
sale în marile centre ale civilizației, el a practicat o meserie pentru a
câștiga cele necesare întreținerii sale. Printre iudei, munca fizică nu era
socotită ca ceva ciudat sau înjositor. Prin Moise, iudeii fuseseră îndrumați
să-i învețe pe copiii lor o meserie; și era privit ca un păcat să îngădui tineretului
să crească fără a cunoaște munca fizică. Chiar dacă un copil urma să fie educat
pentru a ocupa o slujbă sfântă, se socotea de mare trebuință ca acesta să aibă
cunoștințe practice. Fiecare tânăr, indiferent dacă părinții lui erau bogați
sau săraci, era învățat o meserie. Părinții care neglijau să dea copiilor lor o
asemenea educație erau priviți ca depărtându-se de îndrumarea Domnului.
Potrivit acestui obicei, Pavel fusese învățat de mic meseria facerii de
corturi. Înainte de a fi ucenic al lui Hristos, Pavel ocupase o poziție
înaltă și nu fusese dependent de munca brațelor pentru a câștiga cele necesare
pentru întreținerea sa. Dar, mai târziu, după ce își cheltuise toate mijloacele
sale în sprijinirea înaintării lucrării lui Hristos, în diferite rânduri el a
recurs la meseria sa spre a câștiga cele necesare vieții. În mod deosebit,
acesta era cazul atunci când lucra în locuri unde motivele sale ar fi putut fi
greșit înțelese. La Tesalonic, Pavel a lucrat pentru prima dată cu mâinile
sale pentru a se susține, în timp ce predica Cuvântul. Scriind bisericii,
credincioșilor de acolo, el le reamintește că ar fi putut să le fie o sarcină,
dar adăugă: „Vă aduceți aminte, fraților, de osteneala și munca noastră. Cum
lucram zi și noapte, ca să nu fim sarcină niciunuia din voi, și vă propovăduiam
Evanghelia lui Dumnezeu”. (1 Tesaloniceni 2, 6.9.). Și iarăși, în cea de-a doua
sa epistolă către ei, Pavel declară că nici el și nici conlucrătorii lui, cât
timp fuseseră printre ei, nu au mâncat „de pomană pâinea nimănui”. „Zi și
noapte am lucrat”, scrie el, „ca să nu fim povara nimănui dintre voi. Nu că
n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm în noi înșine o pildă
vrednică de urmat”. (2 Tesaloniceni 3, 8.9.). La Tesalonic, Pavel îi întâlnise
pe aceia care nu voiau să lucreze cu mâinile lor. Despre unii ca aceștia, el a
scris mai târziu: „Auzim că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu
lucrează nimic, ci se țin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceștia și-i
sfătuim, în Domnul nostru Iisus Hristos, să-și mănânce pâinea lucrând în
liniște”. În timpul lucrării sale în Tesalonic, Pavel fusese foarte atent ca să
dea unora ca acestora un bun exemplu. „Căci, când eram la voi”, scrie el, „vă
spuneam lămurit: Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce”. (Ver 11.12.13.).
În timpul activității sale în Tesalonic, Pavel nu a depins în totul numai de
câștigul de pe urma muncii sale. Mai târziu, referindu-se la experiențele sale
din această cetate, el a scris credincioșilor filipeni drept recunoștință
pentru darurile pe care le primise de la ei, cât timp fusese acolo, zicând:
„Mi-ați trimis în Tesalonic, odată, și chiar de două ori, ceva pentru nevoile
mele”. (Filipeni 4, 16.). Cu toate că primise acest ajutor, el avea mare
grijă să dea tesalonicenilor o pildă de hărnicie, așa ca nimeni să nu-l poată
învinui pe nedrept de lăcomie și pentru ca cei care aveau vederi fanatice cu
privire la munca manuală să primească o mustrare aspră și practică. Când a
vizitat pentru prima dată Corintul, Pavel s-a aflat în mijlocul unor oameni
care erau bănuitori cu privire la motivele ce-i mânau pe străini. Grecii de pe
coastă erau negustori iscusiți. Vreme îndelungată, ei se perfecționaseră atât
de mult în privința îndeletnicirilor negustorești, încât ajunseseră să
considere câștigul drept evlavie și că a câștiga bani, prin mijloace cinstite
sau murdare, era un lucru de laudă. Pavel cunoștea apucăturile lor și nu voia
să le dea niciun motiv de a spune că el predică Evanghelia pentru a se
îmbogăți. Pe drept cuvânt, ar fi putut pretinde sprijin de la ascultătorii săi
corinteni; dar el era gata să renunțe la acest drept ca nu cumva posibilitatea
sa de a se face de folos, cum și succesul său ca slujitor al Evangheliei, să
sufere, prin bănuială nedreaptă, că el ar predica Evanghelia din dorință de
câștig. El voia să înlăture orice pricină de greșită interpretare, pentru ca
puterea soliei sale să nu fie pierdută. Curând, după sosirea sa la Corint,
Pavel „a găsit pe un iudeu numit Acuila, de neam din Pont, venit de curând din
Italia, cu nevasta sa Priscila”. Aceștia aveau „același meșteșug” ca și el.
Izgoniți în urma decretului lui Claudius, care poruncea ca toți iudeii să
părăsească Roma, Acuila și Priscila veniseră la Corint, unde își deschiseseră
un atelier de corturi. Pavel s-a interesat de ei și, aflând că se temeau de
Dumnezeu și căutau să stea departe de influențele molipsitoare de care
erau înconjurați, „a rămas la ei și lucrau.... Pavel vorbea în sinagogă în
fiecare zi de Sabat, și îndupleca pe iudei și pe greci”. (Faptele Apostolilor 18,
2-4.). Mai târziu, Sila și Timotei s-au alăturat lui Pavel, la Corint.
Acești frați au adus cu ei sume de bani din partea bisericilor din Macedonia,
pentru sprijinirea lucrării. În a doua sa epistolă către credincioșii din
Corint, scrisă după ce întemeiase acolo o puternică biserică, Pavel a
recapitulat felul său de viețuire printre ei. „Am făcut un păcat”, întreba el,
„când m-am smerit pe mine însumi, ca să fiți înălțați voi, și v-am vestit fără
plată Evanghelia lui Dumnezeu? Am despoiat alte biserici, primind de la ele o
plată, ca să vă pot sluji vouă. Și când eram la voi, și m-am găsit în nevoi,
n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit frații, când
veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit și mă voi feri să vă îngreuiez cu
ceva. Pe adevărul lui Hristos care este în mine, nimeni nu-mi va răpi această
pricină de laudă în ținuturile Ahaiei!” (2 Corinteni 11, 7-10.). Pavel a
spus de ce urmase această cale în Corint - anume ca să nu dea niciun prilej de
ocară „celor ce caută un prilej”. (2 Corinteni 11, 12.). În timpul cât lucrase
la facerea de corturi, a lucrat, de asemenea, în mod conștiincios și la
vestirea Evangheliei. Cu privire la lucrarea sa, el însuși spunea: „Semnele
unui apostol le-ați avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri și
minuni care au fost făcute între voi”. Și el adaugă: „În ce ați fost voi puși
mai pe jos decât celelalte biserici, afară doar că numai eu singur nu v-am fost
o sarcină? O, iertați-mi nedreptatea aceasta! Iată că sunt gata să vin a
treia oară la voi; și tot nu vă voi fi o sarcină; căci eu nu caut bunurile
voastre, ci pe voi înșivă.... Și eu voi cheltui prea bucuros din ale mele, și
mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre”. (2
Corinteni 12, 12-15.). În timpul lungii perioade cât a lucrat în Efes,
unde timp de trei ani de zile a continuat un efort evanghelistic activ în toată
regiunea aceea, Pavel a practicat iarăși meseria lui. În Efes, ca și în Corint,
apostolul s-a bucurat de prezența lui Acuila și Priscila, care l-au însoțit la
reîntoarcerea în Asia, la sfârșitul celei de a doua călătorii misionare a
sa. Erau unii care obiectau pentru faptul că Pavel lucra cu mâinile,
spunând că lucrul acesta nu era ceva potrivit cu lucrarea unui slujitor al
Evangheliei. De ce trebuia ca Pavel, un slujitor al Evangheliei de rangul cel
mai înalt, să lege în felul acesta munca manuală de predicarea Cuvântului? Oare
nu era muncitorul vrednic de plata sa? De ce să-și cheltuiască timpul în
facerea de corturi, timp ce după toate aparențele putea să fie folosit mult mai
bine? Însă Pavel nu socotea ca pierdut timpul folosit astfel. În timp ce
lucra cu Acuila, el păstra o continuă legătură cu marele Învățător, nepierzând
nicio ocazie de a mărturisi despre Mântuitorul și de a ajuta pe cei care aveau
nevoie de ajutor. Mintea lui căuta continuu să dobândească mai multă cunoștință
spirituală. El a dat conlucrătorilor săi învățătură cu privire la lucrurile
spirituale și, de asemenea, a dat o pildă de hărnicie și desăvârșire. El era un
lucrător îndemânatic și priceput, sârguincios la muncă, „plin de râvnă cu
duhul, slujind Domnului”. (Romani 12, 11.). Lucrând în meseria sa, apostolul a
putut veni în legătură cu o clasă de oameni la care altfel nu ar fi putut
ajunge. El a arătat tovarășilor săi că priceperea în meseriile obișnuite
este un dar de la Dumnezeu, care dă atât darul, cât și priceperea de a-l folosi
cum trebuie. El i-a învățat că Dumnezeu trebuie onorat chiar și în lucrul
zilnic. Mâinile sale obosite de muncă nu slăbeau cu nimic forța apelurilor sale
mișcătoare ca un slujitor creștin. Uneori, Pavel lucra zi și noapte, nu
numai pentru propriile sale nevoi, ci și pentru a putea veni în ajutor
tovarășilor săi de muncă. Câștigul său l-a împărțit cu Luca, dar l-a ajutat și
pe Timotei. Câteodată, a suferit și de foame pentru a putea împlini lipsurile
altora. Viața sa era o viață lipsită de egoism. La Milet, către sfârșitul
slujirii sale, cu ocazia vorbirii lui de rămas bun adresate prezbiterilor din
Efes, a putut să ridice înaintea lor mâinile lui trudite de muncă și să spună:
„N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri
știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau
cu mine. În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel,
trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus,
care Însuși a zis: Este mai ferice să dai decât să primești”. (Faptele
Apostolilor 20, 33-35.). Dacă slujitorii Evangheliei simt că au de îndurat
greutăți și lipsuri în lucrarea lui Hristos, atunci, în imaginație, să facă o
vizită în atelierul unde a lucrat Pavel. Fie ca ei să cugete că, în timp ce
acest bărbat ales al lui Dumnezeu făcea corturi, el lucra pentru pâinea pe care
pe drept și-o merita prin munca sa de apostol. Munca este o binecuvântare,
nu un blestem. Un spirit de trândăvie ucide evlavia și întristează Duhul lui
Dumnezeu. Deși era unul dintre cei mai mari învățători omenești, Pavel a
îndeplinit cu bucurie atât cele mai umile, cât și cele mai înalte datorii. Când
în timpul lucrării lui pentru Domnul împrejurările păreau să ceară aceasta, el
lucra cu toată inima la meseria sa. Totuși, în orice moment, era gata să
renunțe la lucrul său pământesc, pentru a face față împotrivirii vrăjmașilor
Evangheliei sau pentru a folosi o ocazie deosebită de a câștiga suflete la
Iisus. Zelul și sârguința lui sunt o aspră mustrare la adresa trândăviei și a
dorinței după o viață fără griji. Pavel rămâne un exemplu împotriva ideii
care pe atunci câștiga teren în biserică, și anume că Evanghelia putea fi
vestită cu succes numai de aceia care erau în totul eliberați de nevoia de a
mai munci fizic. El a ilustrat în chip practic ce poate fi realizat de către
membrii laici consacrați, în multe locuri unde oamenii nu au cunoștință de
adevărurile Evangheliei. Exemplul lui i-a însuflețit pe mulți oameni umili ce
munceau cu brațele, cu dorința de a face ceea ce puteau pentru înaintarea cauzei
lui Dumnezeu, în vreme ce, în același timp, își câștigau cele necesare vieții
prin muncă zilnică. Din partea lui Acuila și Priscila nu se cerea să-și
consacre tot timpul lor slujirii Evangheliei; și totuși, acești umili lucrători
au fost folosiți de Dumnezeu ca să-i arate mult mai desăvârșit lui Apolo calea
adevărului. Domnul folosește diferite unelte pentru îndeplinirea planului Său;
și, în timp ce unii cu talente deosebite sunt aleși pentru a-și consacra toate
puterile lor lucrării de învățare și predicare a Evangheliei, mulți alții,
asupra cărora niciodată nu au fost puse mâini omenești pentru întărirea lor
prin binecuvântare, sunt chemați să îndeplinească o importantă parte de lucru
în salvarea sufletelor.
32 - O slujire consacrată:
Atât prin viața Sa, cât și prin învățăturile Sale,
Domnul Hristos a dat o pildă desăvârșită a unei slujiri neegoiste ce își are
originea în Dumnezeu. Dumnezeu nu trăiește pentru Sine. Creând lumea și
susținând toate lucrurile, El slujește continuu altora. „El face să răsară
soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și
peste cei nedrepți”. (Matei 5, 45.). Acest ideal al slujirii, Tatăl l-a
încredințat Fiului Său. Lui Iisus I s-a dat să stea în fruntea omenirii prin
exemplul Său de a învăța ce înseamnă a sluji. Întreaga Sa viață a fost supusă
legii slujirii. El a fost de folos tuturor, slujindu-i pe toți. Mereu și
mereu, Iisus a căutat să statornicească acest principiu în mijlocul ucenicilor
Săi. Când Iacov și Ioan au cerut să ocupe locurile mai de frunte, El a spus:
„Oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; și
oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul
omului n-a venit să I se slujească, ci el să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare
pentru mulți”. (Matei 20, 26-28.). De la înălțare, Hristos a continuat lucrarea
Sa pe Pământ prin vestitori aleși, prin care El vorbește fiilor oamenilor și
slujește nevoilor lor. Marele Conducător al Bisericii îngrijește de lucrarea Sa
prin uneltele omenești alese de Dumnezeu ca reprezentanți ai Săi. Poziția
acelora care au fost chemați de Dumnezeu să lucreze prin cuvânt și învățătură
pentru zidirea bisericii Sale este una de o covârșitoare răspundere. În locul
lui Hristos, ei trebuie să stăruie pe lângă bărbați și femei să se împace cu
Dumnezeu; și ei pot aduce la îndeplinire misiunea lor numai dacă primesc
înțelepciune și putere de sus. Slujitorii lui Hristos sunt păzitorii
spirituali ai poporului încredințat grijii lor. Lucrarea lor a fost asemănată
cu aceea a străjerilor. În vremurile din vechime, deseori erau așezate
santinele pe zidurile cetăților, de unde, din anumite puncte mai înalte, ei
puteau supraveghea locurile importante care trebuia păzite și să dea de veste
despre apropierea vrăjmașului. De credincioșia lor depindea siguranța celor
dinăuntru. La intervale hotărâte, li se cerea să se cheme unul pe altul spre a
se convinge că toți erau treji și că nu se întâmplase nimic rău vreunuia.
Strigătul de îmbărbătare și avertizare era purtat de la unul la altul, fiecare
repetând chemarea, până ce ecoul ei dădea ocol cetății. Fiecărui slujitor
al Său, Domnul îi spune: „Fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel.
Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea, și să-i înștiințezi din
partea Mea. Când zic celui rău: Răule, vei muri negreșit! și tu nu-i spui, ca
să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea
lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel
rău, ca să se întoarcă de la calea lui ... tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel
8, 7-9. Cuvintele profetului arată solemna răspundere a celor ce sunt numiți
păzitori ai Bisericii lui Dumnezeu, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Ei
trebuie să stea ca străjeri pe zidurile Sionului spre a da alarma la apropierea
vrăjmașului. Sufletele sunt în primejdia de a cădea pradă ispitei. Dacă din
vreun motiv oarecare simțurile lor spirituale devin așa de amorțite, încât ei
nu mai sunt în stare să discearnă primejdia, și dacă, prin faptul că nu dau
avertizare, poporul piere, Dumnezeu va cere din mâinile lor sângele celor care
sunt pierduți. Slujitorul Evangheliei, care este un conlucrător cu
Hristos, va avea un profund simțământ al sfințeniei lucrării sale și al
strădaniei și sacrificiului cerut pentru a o îndeplini cu succes. El nu caută
propria sa liniște sau comoditate. El se uită pe sine. În umblarea sa după oaia
pierdută, el nu-și dă seama că el însuși este obosit, înghețat și flămând. El
nu are înaintea ochilor decât o singură țintă - salvarea a ce este
pierdut. Cel care slujește sub steagul însângerat al lui Emanuel va avea
de îndeplinit lucruri care cer eforturi eroice și răbdare stăruitoare. Însă
ostașul crucii stă neclintit în prima linie a luptei. Când vrăjmașul se aruncă
să-l atace, el se îndreaptă spre cetățuie după ajutor și, prezentând Domnului
făgăduințele Cuvântului, el este întărit pentru datoriile acelui ceas. El își
dă seama de nevoia ce o are de a primi putere de sus. Biruințele pe care le
dobândește nu-l fac să se îngâmfe, ci îl îndeamnă să se sprijine cu și mai
multă greutate pe Cel Tare. Sprijinindu-se pe această Putere, el este făcut
destoinic să prezinte vestea mântuirii cu atâta putere, încât aceasta face să
vibreze și alte minți. Șiretenia lui Satana este folosită cu și mai mare
succes față de aceia care sunt descurajați. Când descurajarea amenință să-l
copleșească pe slujitorul Evangheliei, acesta trebuie să aducă înaintea lui
Dumnezeu nevoile sale. Atunci când Cerul era ca de aramă deasupra lui Pavel, el
s-a încrezut și mai deplin în Dumnezeu. Mai mult decât oricare om, el a
cunoscut ce înseamnă întristarea; dar ascultați strigătul lui biruitor când,
asaltat de ispită și luptă, picioarele lui se avântă înainte spre Cer:
„Întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o
greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd,
ci la cele ce nu se văd”. (2 Corinteni 4, 17.18.). Ochii lui Pavel stăteau
mereu ațintiți spre ce nu se vedea și spre cele veșnice. Înțelegând că se lupta
împotriva puterilor supranaturale, el și-a pus încrederea în Dumnezeu și în
aceasta consta tăria lui. Prin vederea Celui care este nevăzut se dobândește
puterea și vigoarea sufletului, iar puterea păcatului asupra minții și a
caracterului este zdrobită.
Se cuprinde mult în porunca: „Ieși la drumuri și la
garduri, și pe cei ce-i vei găsi silește-i să intre, ca să Mi se umple casa”. (Luca
14, 23.). Slujitorii Evangheliei trebuie să învețe adevărul în familii.
Alipindu-se de aceia pentru care lucrează și conlucrând în felul acesta cu
Dumnezeu, El îi va îmbrăca cu putere spirituală. Hristos îi va călăuzi în
lucrarea lor, dându-le să rostească asemenea cuvinte, care să ajungă până în
profunzimile inimilor ascultătorilor. Fiecare slujitor al Evangheliei are
privilegiul să poată spune împreună cu Pavel: „Nu m-am ferit să vă vestesc tot
planul lui Dumnezeu”. „N-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am
temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului în case, și
pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Iisus Hristos”. (Faptele
Apostolilor 20, 27.20.21.). Mântuitorul a mers din casă în casă, vindecând
pe bolnavi, mângâind pe cei întristați, liniștind pe cei îndurerați, aducând
pace celui nemângâiat. El i-a luat pe copilași în brațe, i-a binecuvântat și a
rostit cuvinte de nădejde și mângâiere mamelor trudite. Cu o blândețe și
gingășie desăvârșită, El a întâmpinat orice fel de durere și amărăciune
omenească. El a lucrat nu pentru Sine, ci pentru alții. El a fost slujitorul
tuturor. Mâncarea și băutura Sa erau de a aduce nădejde și putere tuturor
acelora cu care el venea în legătură. Și, atunci când bărbați și femei
ascultau adevărurile care ieșeau de pe buzele Sale, atât de deosebite de
tradițiile și dogmele învățate de rabini, în inimile lor izvora nădejde. În
învățătura Sa era o așa căldură, încât făcea ca toate cuvintele Sale să fie
primite cu putere convingătoare. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să învețe
metoda de lucru a lui Hristos, pentru ca ei să poată scoate din vistieria
Cuvântului Său ceea ce va împlini nevoile spirituale ale acelora pentru care
lucrează. Numai în felul acesta își pot îndeplini însărcinarea primită. Același
Spirit care era în Hristos, când a dat învățătura pe care El o primea continuu,
trebuie să fie izvorul cunoștinței și secretul puterii lor în ducerea lucrării
Mântuitorului în lume. Toate puterile slujitorului Evangheliei sunt
necesare înaltei sale chemări. Cele mai bune puteri ale sale aparțin lui
Dumnezeu. El nu trebuie să se angajeze în speculații sau în oricare alte
afaceri care îl vor abate de la marea lui lucrare. „Niciun ostaș”, spunea
Pavel, „nu se încurcă cu treburile vieții, dacă vrea să placă celui ce l-a
scris la oaste”. (2 Timotei 2, 4.). În felul acesta, apostolul a stăruit asupra
gândului că slujitorul Evangheliei trebuie să se consacre fără rezerve în
serviciul Maestrului. Slujitorul Evangheliei care este pe deplin consacrat lui
Dumnezeu refuză să se angajeze în afaceri care l-ar împiedica să se predea pe
deplin chemării sale sfinte. El nu se luptă pentru cinste sau bogății
pământești; singura lui țintă este aceea de a spune și altora despre
Mântuitorul, care S-a dat pe Sine pentru a dărui oamenilor bogățiile vieții
veșnice. Dorința lui supremă nu este să-și strângă comori în lumea aceasta, ci
să atragă atenția celui nepăsător, ca și a celui necredincios asupra
realităților veșniciei. Lui ar putea să i se ofere ocazia să se angajeze în
afaceri care să-i făgăduiască mari câștiguri lumești, dar față de asemenea
ispite el răspunde: „Ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își
pierde sufletul?” (Marcu 8, 36.). Nu este voia lui Dumnezeu ca slujitorii
Săi să caute să fie bogați. Cu privire la aceasta, Pavel scria lui Timotei:
„Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după
ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de
chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, și caută
neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea”. Atât
prin exemplu, cât și prin învățătură, trimisul împuternicit al lui Hristos
trebuie să îndemne „pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și
pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate
lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie
bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca
să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să
apuce adevărata viață”. (1 Timotei 6, 10.11.17-19.). Experiențele apostolului
Pavel și învățătura sa cu privire la sfințenia lucrării slujitorului lui
Dumnezeu sunt un izvor de ajutor și inspirație pentru cei care sunt angajați în
lucrarea Evangheliei. Inima lui Pavel ardea de iubire pentru păcătoși și el își
punea toate străduințele în lucrarea de câștigare de suflete. Niciodată nu a
trăit un lucrător mai plin de lepădare de sine și mai stăruitor.
Binecuvântările pe care le-a primit el le prețuia ca fiind tot atâtea prilejuri
de a le folosi spre binecuvântarea altora. El nu a pierdut nicio ocazie de a
vorbi despre Mântuitorul sau de a ajuta celor în necazuri. El a mers din loc în
loc predicând Evanghelia lui Hristos și întemeind biserici. Oriunde putea găsi
un ascultător, el căuta să zădărnicească răul și să îndrepte picioarele
bărbaților și femeilor pe calea neprihănirii. Pavel nu a uitat niciodată
răspunderea ce stătea asupra lui ca slujitor al lui Hristos și nici faptul că
dacă se pierdeau suflete din cauza necredincioșiei lui, Dumnezeu avea să-l
tragă la răspundere. „Slujitorul ei am fost făcut eu”, spune el despre
Evanghelie, „după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să
întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din
veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora
Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia
între Neamuri, și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim
noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca
să înfățișăm pe orice om, desăvârșit în Hristos Iisus. Iată la ce lucrez eu, și
mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. (Coloseni
1, 25-29.). Scrierile lui Pavel arată că slujitorul Evangheliei trebuie să
fie o pildă cu privire la adevărurile pe care el le învață, ca să nu dea
„nimănui niciun prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră să nu fie
defăimată”. Despre propria sa lucrare el ne-a lăsat un tablou în Epistola sa
către credincioșii corinteni: „În toate privințele, arătăm că suntem niște
vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare, în necazuri, în nevoi,
în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în răscoale, în osteneli, în vegheri, în
posturi; prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin
bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin cuvântul
adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele de lovire și de apărare, pe
care le dă neprihănirea; în slavă și în ocară, în vorbire de rău și în vorbire
de bine. Suntem priviți ca niște înșelători, măcar că spunem adevărul; ca niște
necunoscuți, măcar că suntem bine cunoscuți; ca unii care murim, și iată că
trăim; ca niște pedepsiți, măcar că suntem omorâți; ca niște întristați, și
totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca
neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile”. (2 Corinteni 6, 4-10.). Lui
Tit, Pavel îi scria: „Sfătuiește de asemenea pe tineri să fie cumpătați, și
dă-te pe tine însuți pildă de fapte bune, în toate privințele. Iar în
învățătură, dă dovadă de curăție, de vrednicie, de vorbire sănătoasă și fără
cusur, ca potrivnicul să rămână de rușine, și să nu poată să spună nimic rău de
noi”. (Tit 2, 6-8.).
Inima adevăratului slujitor al Evangheliei este
plină de o arzătoare dorință de a salva suflete. Timp și putere sunt cheltuite,
eforturi obositoare nu sunt cruțate, pentru că și alții trebuie să audă
adevărurile care au adus sufletului său atâta fericire, pace și bucurie. Duhul
lui Hristos este asupra lui. El veghează asupra sufletelor ca unul care trebuie
să dea socoteală. Cu ochii ațintiți la crucea de pe Golgota, privind pe
Mântuitorul înălțat pe ea, încrezându-se în harul Său, crezând că El va fi cu
el până la sfârșit, fiind scutul, tăria și destoinicia lui, el lucrează pentru
Dumnezeu. Prin invitații și rugăminți stăruitoare, amestecate cu asigurările
iubirii lui Dumnezeu, el caută să câștige suflete pentru iIsus, și în Ceruri el
este numărat printre aceia care sunt „chemați, aleși și credincioși”. (Apocalipsa
17, 14.).
33 - Mântuirea pentru iudei:
După multe și inevitabile întârzieri, Pavel a
ajuns, în cele din urmă, la Corint, scena unei atât de agitate lucrări în
trecut, iar de o vreme obiectul unei atenții deosebite. El a constatat că mulți
dintre primii credincioși îl priveau încă cu multă dragoste, ca pe unul care le
adusese cel dintâi lumina Evangheliei. Când i-a salutat pe acești ucenici și a
văzut dovezile credincioșiei și zelului lor, el s-a bucurat de faptul că
lucrarea lui în Corint nu fusese în zadar. Credincioșii corinteni, așa
porniți cândva să piardă din vedere înalta lor chemare în Hristos, dezvoltaseră
un puternic caracter creștin. Cuvintele și faptele lor dădeau pe față puterea
transformatoare a harului lui Dumnezeu și ei erau acum o puternică forță spre
bine în acel centru al păgânismului și superstiției. În compania însoțitorilor
săi iubiți și a acestor credincioși convertiți, spiritul obosit și tulburat al
apostolului a găsit odihnă. În timpul șederii sale la Corint, Pavel a
găsit timp să cugete la viitor, în vederea unor noi și întinse câmpuri de
lucrare. Gândurile lui erau în mod deosebit ocupate cu proiectata sa călătorie
la Roma. Să vadă credința creștină puternic întemeiată în marele centru al
lumii cunoscute pe atunci, aceasta era una din speranțele cele mai scumpe lui,
cum și unul din planurile la care ținea foarte mult. În Roma, se înființase
deja o biserică și apostolul dorea să câștige conlucrarea credincioșilor de
acolo în vederea lucrării ce urma să fie împlinite în Italia, precum și în alte
țări. Pentru a pregăti calea în vederea lucrării sale printre acești frați,
dintre care mulți îi erau până acum străini, el le-a trimis o epistolă,
anunțându-i despre planul său de a vizita Roma, cum și despre nădejdea lui de a
înfige stindardul crucii în Spania. În Epistola sa către Romani, Pavel a
prezentat marile principii ale Evangheliei. El a expus poziția sa cu privire la
întrebările care frământau bisericile iudaice, cum și cele dintre Neamuri, și a
arătat că nădejdile și făgăduințele, care cândva aparținuseră în mod deosebit
iudeilor, acum erau oferite și Neamurilor. Cu o mare claritate și putere,
apostolul a prezentat doctrina îndreptățirii prin credința în Hristos. El spera
ca și alte biserici să poată fi ajutate prin învățăturile trimise creștinilor
din Roma; dar cât de puțin putea el prevedea influența nespus de întinsă a
cuvintelor sale! În decursul tuturor veacurilor, marele adevăr al îndreptățirii
prin credință a stat ca o puternică torță aprinsă, spre a-i călăuzi pe
păcătoșii pocăiți pe calea vieții. Aceasta a fost lumina care a risipit
întunericul ce învăluise mintea lui Luther și i-a dezvăluit
puterea sângelui lui Hristos de a curăți de păcat. Aceeași lumină a
călăuzit mii de suflete împovărate de păcat către adevăratul Izvor de iertare
și pace. Fiecare creștin are motiv să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru epistola
către biserica din Roma. În această epistolă, Pavel și-a exprimat liber
povara pe care o simțea pentru iudei. Chiar de când se convertise - el a dorit
să-i ajute pe iudei să dobândească o mai clară înțelegere a mesajului Evangheliei.
„Dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliți”,
declara el, „este să fie mântuiți”. Ceea ce simțea apostolul în această
privință nu era o dorință obișnuită. În rugăciune, el cerea mereu lui Dumnezeu
să lucreze pentru israeliții care nu L-au recunoscut pe Iisus din Nazaret ca
Mesia Cel făgăduit. „Spun adevărul în Hristos”, îi asigura el pe credincioșii
din Roma, „nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că
simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă. Căci aproape că doresc
să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele
trupești. Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea legii,
slujba dumnezeiască, făgăduințele, patriarhii, și din ei a ieșit, după trup
Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în
veci”. Iudeii erau poporul ales al lui Dumnezeu, prin care El intenționa
să binecuvânteze întreaga omenire. Din mijlocul lor, Dumnezeu ridicase mulți
prooroci. Aceștia au profetizat despre venirea Mântuitorului care avea să fie
lepădat și ucis de aceia care ar fi trebuit să fie primii care să-L recunoască
ca fiind Cel făgăduit. Profetul Isaia, privind în veacurile ce aveau să
vină și văzând cum erau lepădați profeți după profeți și, în cele din urmă, chiar
Fiul lui Dumnezeu, a fost inspirat să scrie cu privire la primirea
Răscumpărătorului de către cei care niciodată mai înainte nu fuseseră socotiți
printre copiii lui Israel. Referindu-se la această profeție, Pavel spune:
„Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: Am fost găsit de cei ce nu Mă
căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine. Pe când despre Israel
zice: Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit și împotrivitor”. Cu
toate că Israel a lepădat pe Fiul Său, Dumnezeu nu i-a lepădat. Ascultați cum
continuă Pavel susținerea sa: „Întreb dar: A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?
Nicidecum! Căci și eu sunt israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui
Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai
dinainte. Nu știți ce zice Scriptura, în locul unde vorbește despre Ilie? Cum
se plânge lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: Doamne, pe proorocii
Tăi i-a omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, și caută să-mi
ia viața? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? Mi-am păstrat șapte mii de bărbați, care
nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Tot așa și în vremea de față,
este o rămășiță datorită unei alegeri, prin har! Israel s-a poticnit și a
căzut, dar aceasta nu i-a împiedicat ca să se ridice din nou. Răspunzând la
întrebarea: S-au poticnit ei să cadă? apostolul răspunde: „Nicidecum! Ci, prin
alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea Neamurilor, ca să-l facă pe
Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost bogăție pentru lume și paguba
lor a fost o bogăție pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o
spun vouă, Neamurilor: Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba
mea și caut, dacă este cu putință, să stârnesc gelozia celor din neamul meu, și
să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii,
ce va fi primirea lor din nou, decât viața din morți?” Era planul lui
Dumnezeu ca harul Său să fie descoperit printre Neamuri la fel ca și printre
israeliți. Lucrul acesta fusese arătat lămurit în profețiile Vechiului
Testament. În susținerea sa, apostolul folosește unele din aceste profeții. „Nu
este olarul stăpân pe lutul lui”, întreabă el, „ca din aceeași frământătură de
lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o
întrebuințare de ocară? Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și
arate mânia și să-Și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase
ale mâniei, făcute pentru pieire; și să-Și arate bogăția slavei Lui față de
niște vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă
(despre noi vorbesc)? Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci și
dintre Neamuri, după cum zice în Osea: „Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era
poporul Meu, și prea iubită pe cea care nu era prea iubită”. Și acolo unde li
se zicea: „Voi nu sunteți poporul Meu”, vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui
Viu”. (Osea 1, 10.). Cu toată căderea lui Israel ca neam, printre ei a
rămas totuși o rămășiță evlavioasă, care trebuia să fie mântuită. La
venirea Mântuitorului, erau bărbați și femei credincioși care primiseră cu
bucurie mesajul lui Ioan Botezătorul și fuseseră astfel conduși să cerceteze
din nou profețiile cu privire la Mesia. Când a fost întemeiată prima biserică
creștină, ea a fost alcătuită din acești iudei credincioși care au recunoscut
pe Iisus din Nazaret ca pe Acela a cărui așteptare ei o doriseră. La această
rămășiță se referă Pavel când scrie: „Dacă cele dintâi roade sunt sfinte, și
plămădeala este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt
sfinte”. Pavel asemăna rămășița lui Israel cu un măslin de soi, din care
unele ramuri au fost tăiate. El compară Neamurile cu ramurile unui măslin
sălbatic, altoite în trunchiul părintesc. „Dacă unele ramuri au fost tăiate”,
scrie el credincioșilor dintre Neamuri, „și dacă tu erai dintr-un măslin
sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și
grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu
tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: Ramurile au fost
tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței
lor, și tu stai în picioare prin credință. Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!
Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au
căzut, și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea
aceasta; altminterea, vei fi tăiat și tu”. Prin necredință și lepădarea
planului Cerului față de ei, Israel ca neam își pierduse legătura cu Dumnezeu.
Dar Dumnezeu putea să prindă din nou de adevăratul trunchi al lui Israel
ramurile care fuseseră despărțite de trunchiul părintesc - rămășița care
rămăsese credincioasă Dumnezeului părinților lor. „Și chiar ei”, spune
apostolul despre aceste ramuri rupte, „dacă nu stăruiesc în necredință, vor fi
altoiți; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși”. „Dacă tu”, scrie el
Neamurilor, „care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai
fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi
altoiți ei, care sunt ramuri firești, în măslinul lor? Fraților, pentru ca să
nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte
din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra numărul deplin
al Neamurilor.” „Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este
scris: Izbăvitorul va veni din Sion, și va îndepărta toate nelegiuirile de la
Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge
păcatele. În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele
vostru; dar, în ce privește alegerea, sunt iubiți din pricina părinților lor.
Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută. După cum voi
odinioară n-ați ascultat de Dumnezeu, și după cum prin neascultarea lor ați
căpătat îndurare acum, tot așa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea
arătată vouă, să capete și ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți
oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toți.” „O, adâncul
bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt
judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui. Și în adevăr, cine a
cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva
întâi, ca să aibă de primit înapoi?” „Din El, prin El, și pentru El sunt toate
lucrurile. A Lui să fie slava în veci!” Astfel, Pavel arată că Dumnezeu
este în totul în stare să transforme inimile atât ale iudeilor, cât și ale
Neamurilor, și să acorde fiecărui credincios în Hristos binecuvântările
făgăduite lui Israel. El repetă cuvintele lui Isaia cu privire la poporul lui
Dumnezeu: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai
rămășița va fi mântuită. Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ
cuvântul Lui. Și, cum zisese Isaia mai înainte: Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul
Sabaot o sămânță, am fi ajuns ca Sodoma, și ne-am fi asemănat cu Gomora.” La
data când Ierusalimul a fost distrus și templul a ajuns astfel în ruină, multe
mii de iudei au fost vânduți ca sclavi în țările păgâne. Asemenea unor naufragiați
pe un țărm pustiu, ei au fost risipiți printre Neamuri. Timp de o mie nouă sute
de ani, iudeii au rătăcit în lume, din țară în țară și nicăieri nu li s-a
oferit privilegiul de a-și recâștiga vechiul lor prestigiu ca popor. Defăimați,
urâți, prigoniți, din veac în veac, moștenirea lor a fost o moștenire de
suferință. Dar, în cele din urmă, evreii au fost readuși înapoi în
Palestina și din anul 1948 avem din nou un stat numit Israel!
Cu toată osânda teribilă rostită asupra iudeilor ca
neam, atunci când ei au lepădat pe Iisus din Nazaret, în tot cursul veacurilor
au trăit mulți iudei nobili și temători de Dumnezeu, bărbați și femei, care au
suferit în tăcere. Dumnezeu a mângâiat inimile lor în întristare și a
privit cu milă situația lor îngrozitoare. El a auzit rugăciunile pline de
frământare sufletească ale acelora care Îl căutaseră din toată inima lor pentru
a dobândi o dreaptă înțelegere a cuvântului Său. Unii au învățat să vadă în
umilul Nazarinean, pe care părinții lor L-au lepădat și L-au răstignit, pe
adevăratul Mesia al lui Israel. Când mintea lor a ajuns să prindă însemnătatea
profețiilor atât de bine cunoscute, dar așa de multă vreme întunecate de
tradiție și de o greșită interpretare, inimile lor au fost umplute de
recunoștință față de Dumnezeu pentru darul negrăit revărsat de El asupra
fiecărei ființe omenești care a ales să primească pe Hristos ca Mântuitor
personal. La această categorie se referea Isaia în profeția sa: „O rămășiță va
fi mântuită”. Din zilele lui Pavel și până în timpul de față, Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt, a adresat chemarea atât iudeilor, cât și Neamurilor. „Înaintea lui
Dumnezeu nu se are în vedere fața omului”, spunea Pavel. Apostolul se socotea
„dator și Grecilor și Barbarilor”, la fel ca și iudeilor; dar el niciodată nu a
pierdut din vedere avantaje certe de care dispuneau iudeii față de alții, „mai
întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui
Dumnezeu”. „Evanghelia”, afirma el, „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”, deoarece în ea este
descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la
credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință”. De
această Evanghelie a lui Hristos, la fel de roditoare atât pentru iudei, cât și
pentru Neamuri, apostolul Pavel declară, în Epistola către Romani, că nu se
rușina. Când Evanghelia aceasta va fi prezentată în plinătatea ei
iudeilor, de către cei 144 000 de aleși, despre care se vorbește în cartea
Apocalipsa, mulți Îl vor primi pe Hristos ca Mesia.
34 - Apostazia din Galatia:
În timpul rămânerii la Corint, Pavel a avut motive
de serioasă îngrijorare cu privire la unele din bisericile deja întemeiate.
Datorită influenței falșilor învățători, care s-au ridicat printre credincioșii
din Ierusalim, dezbinarea, erezia, senzualismul au câștigat repede teren dintre
credincioșii din Galatia. Acești învățători falși amestecau tradițiile iudaice
cu adevărurile Evangheliei. Neluând în seamă hotărârea Conciliului Apostolic de
la Ierusalim, ei au impus convertiților dintre Neamuri păzirea legii
ceremoniale. Situația era îngrijorătoare. Relele care fuseseră introduse
amenințau ca, în scurtă vreme, să nimicească bisericile din Galatia. Inima
lui Pavel era sfâșiată și sufletul lui era tulburat din pricina acestei fățișe
apostazii din partea acelora pe care el îi învățase cu atâta credincioșie
principiile Evangheliei. De îndată, el a scris fraților înșelați, arătându-le
învățăturile greșite pe care le-au primit, mustrând cu mare asprime pe
aceia care se îndepărtau de la credință. După ce îi salută pe galateni prin
cuvintele: „Har și pace de la Dumnezeu Tatăl, și de la Domnul nostru Iisus
Hristos”, el le adresă aceste cuvinte de aspră mustrare: „Mă mir că
treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă
Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă
tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi
înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie,
deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”
Învățăturile lui Pavel fuseseră în armonie cu Scripturile și Duhul Sfânt a dat
mărturie despre lucrarea sa; de aceea el a avertizat pe frații săi să nu ia
aminte la nimic care ar fi potrivnic adevărurilor pe care el îi
învățase. Apostolul i-a îndemnat pe credincioșii galateni să cugete cu
multă luare aminte la prima experiență făcută de ei în viața creștină. „O,
Galateni nechibzuiți!” exclamă el. „Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor
cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să știu
de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței?
Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți
prin firea pământească? În zadar ați suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr,
e în zadar! Cel ce vă dă Duhul și face minuni printre voi, le face oare prin
faptele Legii sau prin auzirea credinței?” Astfel, Pavel i-a acuzat pe
credincioșii din Galatia înaintea tribunalului propriei lor conștiințe și a
căutat să-i oprească din drumul lor. Încrezându-se în puterea lui Dumnezeu
de a mântui și refuzând să recunoască învățăturile propovăduitorilor
apostaziați, apostolul s-a străduit să-i facă pe cei convertiți să vadă că ei
fuseseră într-un mod grosolan amăgiți, dar că, prin întoarcerea la credința lor
de mai înainte în Evanghelie, ei puteau totuși să înfrângă planurile lui
Satana. El a luat poziție în mod hotărât de partea adevărului și a
neprihănirii, iar credința sa categorică și încrederea sa nezdruncinată în mesajul
pe care îl vestea i-a ajutat pe mulți, a căror credință se stinsese, să se
întoarcă la credincioșia lor față de Mântuitorul. Cât de diferit de felul
lui Pavel de a scrie bisericii din Corint a fost calea pe care a urmat-o el
față de galateni! Pe primii i-a mustrat cu multă prevedere și gingășie; pe cei
din urmă, prin cuvinte de necruțătoare mustrare. Corintenii fuseseră înfrânți
de ispită. Amăgiți de meșteșugita sofistărie a învățătorilor care au prezentat
rătăcirile sub masca adevărului, ei au ajuns confuzi și încurcați. Pentru a-i
învăța să deosebească rătăcirea de adevăr se cerea înțelepciune și răbdare.
Asprimea sau graba nejudecată din partea lui Pavel ar fi distrus influența lui
asupra multora dintre aceia pe care el dorea să-i ajute. În bisericile din
Galatia, rătăcirea căuta să înlăture mesajul Evangheliei pe față, deschis.
Hristos, adevărata temelie a credinței, era cu totul dat la o parte pentru a fi
înlocuit cu învechitele ceremonii ale iudaismului. Apostolul a văzut că, pentru
a salva pe credincioșii din Galatia de influențele primejdioase care îi
amenințau, trebuia să fie luate măsurile cele mai hotărâte și să fie date
avertizările cele mai pătrunzătoare. O învățătură de seamă pe care trebuie
s-o învețe fiecare slujitor al lui Hristos este aceea de a-și adapta
lucrarea potrivit condițiilor celor pe care el dorește să-i ajute. Blândețea,
răbdarea, hotărârea și fermitatea sunt la fel de necesare; însă toate acestea
trebuie folosite cu un cuvenit discernământ. A te purta înțelepțește cu
diferitele categorii de oameni, în împrejurări și condiții diferite este o
lucrare ce cere o înțelepciune și o judecată luminate și sfințite de Duhul lui
Dumnezeu.
În epistola sa către credincioșii galateni, Pavel a
rezumat pe scurt întâmplările principale în legătură cu propria sa convertire
și experiența sa creștină de la început. Pe această cale, el a căutat să arate
că, printr-o deosebită manifestare a puterii divine, el fusese adus să vadă și
să pătrundă marile adevăruri ale Evangheliei. Prin îndrumarea primită chiar de
la Dumnezeu, Pavel a putut să-i avertizeze și să-i mustre pe galateni într-un
mod atât de solemn și hotărât. El a scris nu cu ezitări sau îndoieli, ci cu
asigurarea unei convingeri bine întemeiate și a unei cunoștințe depline. El a
arătat lămurit deosebirea între a fi învățat de om și a primi învățătură direct
de la Hristos. Apostolul a cerut galatenilor să se despartă de călăuzele
false care-i duseseră în rătăcire și să se întoarcă la credința ce fusese
însoțită de dovezile de netăgăduit ale aprobării divine. Oamenii care
încercaseră să-i abată de la credința lor în Evanghelie erau fățarnici, cu
inima nesfințită și cu o viață decăzută. Religia lor era alcătuită dintr-un șir
de ceremonii, prin îndeplinirea cărora ei nădăjduiau să dobândească favoarea
lui Dumnezeu. Ei nu doreau după o Evanghelie care chema la o ascultare de
cuvântul: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui
Dumnezeu”. (Ioan 3, 3.). Ei erau de părere că o credință întemeiată pe o
asemenea învățătură cerea un sacrificiu prea mare și astfel ei s-au agățat de
rătăcirile lor, înșelându-se singuri și înșelând și pe alții. A înlocui
sfințenia inimii și a vieții cu forme exterioare de religiozitate, este încă și
acum tot atât de plăcut firii nerenăscute, cum era și în zilele acestor
învățători iudei. Astăzi, ca și atunci, există călăuze spirituale mincinoase,
la a căror învățătură mulți ascultă cu nesaț. Este străduința bine chibzuită a lui Satana de a abate mințile de la
nădejdea mântuirii prin credința în Hristos, la nădejdea falsă a mântuirii prin
fapte și prin respectarea a tot felul de tradiții și ceremonii „sfinte”! În
efortul său de a recâștiga încrederea fraților săi din Galatia, cu multă
înțelepciune, Pavel și-a susținut poziția sa ca apostol al lui Hristos. El se
declară a fi „apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Iisus
Hristos, și prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morți”. Nu de la oameni,
ci din partea celei mai înalte Autorități cerești își primise el însărcinarea.
Și poziția lui fusese recunoscută de Conciliul de la Ierusalim față de ale
cărui hotărâri el se dovedise ascultător în toată activitatea sa printre
Neamuri. Pavel a stăruit cu multă căldură de aceia care, odată,
cunoscuseră în viața lor puterea lui Dumnezeu, să se întoarcă la iubirea lor
dintâi față de adevărul Evangheliei. Cu dovezi de nezdruncinat, el le-a
prezentat privilegiul ce-l aveau de a deveni bărbați și femei liberi în
Hristos, prin al cărui har ispășitor toți aceia care se predau pe deplin sunt
îmbrăcați cu mantia neprihănirii Sale. El a susținut adevărul că orice suflet
care va fi mântuit trebuie să aibă o experiență sinceră și personală în
lucrurile lui Dumnezeu. Cuvintele apostolului, pline de un călduros apel,
nu au rămas fără rod. Duhul Sfânt a lucrat cu mare putere și mulți ale căror
picioare rătăciseră pe căi străine au revenit la credința lor de la început în
Evanghelie. De aici încolo, ei au rămas statornici în libertatea prin care Hristos
îi făcuse liberi. În viața lor se dădeau pe față roadele Duhului - „dragostea,
bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia,
blândețea, înfrânarea poftelor”. Numele lui Dumnezeu era proslăvit și mulți au
fost adăugați la numărul credincioșilor din toată regiunea aceea.
35 - Ultima călătorie a lui Pavel la Ierusalim:
Pavel dorea foarte mult să ajungă la Ierusalim
înainte de Paști, având în felul acesta ocazie să-i întâlnească pe aceia care
aveau să vină din toate părțile lumii spre a lua parte la sărbătoare. El a
nutrit totdeauna nădejdea ca, în vreun fel oarecare, să poată fi folosit ca un
instrument pentru îndepărtarea prejudecăților conaționalilor săi necredincioși,
astfel încât ei să poată fi aduși să primească prețioasa lumină a Evangheliei.
El dorea, de asemenea, să-i întâlnească pe membrii bisericii din Ierusalim și
să le dea darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru frații săraci
din Iudea. Și, prin această vizită, el nădăjduia să realizeze o apropiere mai
puternică între iudei și Neamurile convertite la credință. Terminându-și
lucrarea la Corint, el s-a hotărât să se îmbarce direct pentru unul din
porturile de pe coasta Palestinei. Toate aranjamentele fuseseră făcute, iar el
era pe punctul de a păși pe bordul corabiei, când i s-a spus despre un complot
urzit de iudei spre a-i lua viața. În trecut, acești împotrivitori
ai credinței fuseseră înfrânți în toate strădaniile lor de a pune capăt
lucrării apostolului. Succesul ce însoțea predicarea Evangheliei a trezit
din nou mânia iudeilor. Din fiecare colț veneau vești despre întinderea noii
învățături, prin care iudeii erau scutiți de păzirea ritualurilor legii ceremoniale
și Neamurilor le era îngăduit să aibă aceleași privilegii cu iudeii, ca niște
copii ai lui Avraam. Pavel, în predicile sale din Corint, a prezentat aceleași
argumente asupra cărora a stăruit cu atâta putere și în epistolele sale.
Declarația sa puternică, cum că „nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere
împrejur, nici netăiere împrejur” (Coloseni 3, 11), era privită de vrăjmașii
săi ca o cutezătoare batjocorire a credinței și au hotărât ca glasul lui să fie
adus la tăcere. Primind avertizarea despre acest complot, Pavel s-a
hotărât să ocolească, luând-o prin Macedonia. Planul de a ajunge la Ierusalim
de Paști trebuia să fie părăsit, însă spera să fie acolo de Ziua
Cincizecimii. Pavel și Luca erau însoțiți de „Sopater din Berea, fiul lui
Pir, Aristarh și Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, precum și Tihic și
Trofim care erau din Asia”. Pavel avea cu el o mare sumă de bani de la
bisericile dintre Neamuri, pe care intenționa să-i predea în mâinile fraților
cu răspunderea lucrării în Iudea; și, din pricina aceasta, el a rânduit ca
acești frați, reprezentanți ai diferitelor biserici care contribuiseră, să-l însoțească
până la Ierusalim. La Filipi, au zăbovit pentru prăznuirea Paștilor. Numai
Luca a rămas cu el, ceilalți membri ai grupei trecând la Troa spre a-l
aștepta acolo. Filipenii erau cei mai iubitori, cei mai credincioși și cei mai
sinceri dintre convertiții apostolului și, în timpul celor opt zile ale
sărbătorii, el s-a bucurat de o pașnică și fericită comuniune cu
ei. Îmbarcându-se din Filipi, Pavel și Luca i-au ajuns, după cinci zile,
pe tovarășii lor la Troa și au rămas șapte zile cu credincioșii din acest
loc. În ultima seară a rămânerii lui acolo, „frații s-au adunat laolaltă
ca să frângă pâinea”. Faptul că iubitul lor învățător era gata să plece
strânsese laolaltă o grupă mai mare decât de obicei. Ei s-au adunat într-o
cameră de sus, de la etajul al treilea. Acolo, în căldura iubirii și grijii
sufletului său față de ei, apostolul a predicat până la miezul nopții. Pe
una din ferestrele deschise stătea un tânăr numit Eutih. În această poziție
primejdioasă, el a adormit și a căzut jos în curte. Dintr-o dată, toți s-au
înspăimântat și s-au tulburat. Tânărul a fost ridicat mort și mulți s-au strâns
în jurul lui cu strigăte și bocete. Însă Pavel, făcându-și loc prin mulțimea
înspăimântată, l-a luat în brațe și a înălțat o rugăciune plină de căldură, ca Dumnezeu
să-i redea viața. Cererea lui a fost ascultată. Pe deasupra tânguirilor și
plânsetelor, glasul apostolului s-a auzit zicând: „Nu vă tulburați, căci
sufletul lui este în el”. Plini de bucurie, credincioșii s-au adunat din nou în
camera de sus. Ei au luat parte la Sfânta Cină și apoi Pavel „a mai vorbit
multă vreme până la ziuă”. Corabia pe care Pavel și tovarășii lui urmau
să-și continue călătoria era aproape să plece și frații s-au grăbit să se
îmbarce. Totuși, apostolul a ales personal să meargă pe uscat, pe jos, pe o
cale mai scurtă spre Troa și Asos, urmând să-i întâlnească pe tovarășii lui în
acest din urmă oraș. Lucrul acesta i-a dat un scurt timp pentru meditație și
rugăciune. Greutățile și primejdiile în legătură cu vizita ce urma să o facă la
Ierusalim, atitudinea bisericii de acolo față de el și față de lucrarea lui,
cum și starea bisericilor și interesele lucrării Evangheliei în alte locuri
erau subiecte de serioasă și îngrijorată cugetare; și el a folosit ocazia
aceasta deosebită pentru a-L căuta pe Dumnezeu spre a primi putere și
călăuzire. Când călătorii au navigat spre sud de Asos, ei au trecut pe
lângă cetatea Efes, atât de mult timp locul activității apostolului. Pavel ar
fi dorit foarte mult să viziteze biserica de acolo: căci avea să le dea
importante îndrumări și sfaturi. Dar, gândind bine, el s-a hotărât să se
grăbească; fiindcă dorea „ca, dacă-i va fi cu putință, să fie în Ierusalim de
Ziua Cincizecimii”. Totuși, ajungând la Milet, care era la patruzeci și cinci
de kilometri de Efes, el a aflat că ar putea fi cu putință să vină în legătură
cu bisericile înainte de plecarea corăbiei. Prin urmare, el a trimis de îndată
veste prezbiterilor, stăruind ca să se grăbească să vină la Milet pentru a-i
putea vedea înainte de a-și continua călătoria. Ca răspuns la chemarea sa,
ei au venit, și el le-a adresat cuvinte serioase și mișcătoare de povățuire și
rămas bun. „Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea”, zise el, „din ziua
dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată
smerenia, cu multe lacrimi și în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau
uneltirile iudeilor. Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu
m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case și
să vestesc Iudeilor și Grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în
Domnul nostru Iisus Hristos”. Pavel înălțase totdeauna Legea divină. El
arătase că în Lege nu era nicio putere de a salva pe oameni de sub osânda
neascultării. Făcătorii de rele trebuia să se pocăiască de păcatele lor și să
se umilească înaintea lui Dumnezeu, a cărui dreaptă mânie ei și-o atrăseseră
prin călcarea Legii Sale; și ei trebuia, de asemenea, să dovedească credință în
sângele lui Hristos, ca fiind singurul mijloc de iertare. Fiul lui Dumnezeu
murise ca jertfă pentru ei și Se înălțase la Ceruri pentru a sta înaintea
Tatălui ca apărător al lor. Prin pocăință și credință, ei puteau să fie
liberați de osânda păcatului și prin harul lui Hristos puteau fi făcuți în
stare ca de acum înainte să asculte de Legea lui Dumnezeu. „Și acum”,
continuă Pavel, „iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce
mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înștiințează din cetate în cetate
că mă așteaptă lanțuri și necazuri. Dar eu nu țin numaidecât la viața mea, ca
și cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârșesc cu bucurie calea și
slujba, pe care am primit-o de la Domnul Iisus, ca să vestesc Evanghelia
harului lui Dumnezeu. Și acum, știu că nu-mi veți mai vedea fața, voi toți
aceia în mijlocul cărora am umblat, propovăduind Împărăția lui
Dumnezeu”. Pavel nu avusese de gând să dea această mărturie, însă, pe când
vorbea, Spiritul inspirației a venit asupra lui, confirmându-i temerile că
aceasta avea să fie ultima întâlnire cu frații săi din Efes. „De aceea vă
mărturisesc, astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă
vestesc tot planul lui Dumnezeu”. Nici teama că ar putea supăra, nici
dorința după prietenie sau aplauze nu puteau să-l facă pe Pavel să-și rețină
cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse pentru învățarea, avertizarea și
îndreptarea lor. Din partea servilor Săi de astăzi, Dumnezeu cere curaj în
predicarea Cuvântului și în vestirea învățăturilor Lui. Slujitorii lui Hristos
nu trebuie să prezinte oamenilor numai acele adevăruri plăcute, reținându-le pe
cele care ar pricinui durere. Ei trebuie să vegheze cu deplină grijă asupra dezvoltării
caracterului. Dacă ei văd că unii din turmă nutresc păcatul, ca păstori
credincioși, ei trebuie să le dea Cuvântul lui Dumnezeu, învățătura care se
potrivește situației lor. Dacă le-ar îngădui ca, după găsirea lor cu cale, să
meargă neavertizați, ei ar urma să fie făcuți răspunzători pentru sufletele
lor. Pastorul care își împlinește înalta sa însărcinare trebuie să dea cu credincioșie
poporului său învățătură cu privire la fiecare punct al credinței creștine,
arătându-le cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă ei pentru a sta
desăvârșiți în ziua lui Dumnezeu. Numai acela care este un învățător credincios
al adevărului va fi în stare ca, la terminarea lucrării sale, să poată spune
împreună cu Pavel: „Sunt curat de sângele tuturor”. „Luați seama dar la
voi înșivă”, i-a sfătuit apostolul pe frații săi, „și la toată turma peste care
v-a pus Duhul Sfânt episcope, ca să păstoriți biserica Domnului, pe care a
câștigat-o cu însuși sângele Său”. Dacă slujitorii Evangheliei ar păstra
totdeauna în minte faptul că ei au de-a face cu cei răscumpărați prin sângele
lui Hristos, atunci ei ar avea un simțământ mai profund al importanței lucrării
lor. Ei trebuie să ia seama atât la ei înșiși, cât și la turma lor. Propriul
lor exemplu trebuie să ilustreze și să dea putere învățăturii lor. Ca
învățători ai căii vieții, ei nu ar trebui să dea vreo ocazie ca adevărul să
fie vorbit de rău. Ca reprezentanți ai lui Hristos, ei trebuie să păstreze în
cinste Numele Său. Prin devoțiunea lor, prin curățenia vieții lor și vorbirea
lor evlavioasă, trebuie să se dovedească demni de înalta lor
chemare. Primejdiile care aveau să asalteze biserica din Efes au fost
descoperite apostolului. „Știu bine”, a spus el, „că după plecarea mea, se vor
vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma; și se vor scula din
mijlocul vostru oameni, care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să tragă pe
ucenici de partea lor”. Pavel tremura pentru biserică, căci, privind în viitor,
a văzut atacurile pe care biserica trebuia să le îndure atât din partea
vrăjmașilor din afară, cât și a celor dinăuntru. Cu o stăruință solemnă, el i-a
îndemnat pe frații săi să păzească în mod vigilent învățătura sacră pe care o
primiseră. Drept exemplu, el le arătă munca sa deosebită printre ei: „De aceea
vegheați, și aduceți-vă aminte că, timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat
să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi”. „Și acum, fraților”, a
continuat el, „vă încredințez în mâna lui Dumnezeu și a Cuvântului harului Său,
care vă poate zidi sufletește, și vă poate da moștenirea împreună cu toți cei
sfințiți. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva”.
Unii dintre frații Efeseni erau bogați; însă Pavel niciodată nu căutase să aibă
vreun folos personal din partea lor. Nu făcea parte din mesajul lui să atragă
atenția la nevoile sale. „Mâinile acestea”, declară el, „au lucrat pentru
trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine”. Printre lucrările sale grele,
cum și călătoriile sale întinse pentru cauza lui Hristos, el era în stare
nu numai să se îngrijească singur de nevoile sale proprii, ci și să pună ceva
deoparte pentru sprijinirea conlucrătorilor săi și ajutorarea săracilor
merituoși. Lucrul acesta el l-a îndeplinit numai printr-o neîncetată hărnicie
și o strictă economie. Pe bună dreptate el se putea da ca pildă, atunci când
spunea: „În toate privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lucrând
astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi, și să vă aduceți aminte de cuvintele
Domnului Iisus, care Însuși a zis: Este mai ferice să dai decât să primești”. „După
ce a vorbit astfel, a îngenuncheat, și s-a rugat împreună cu ei toți. Și au
izbucnit cu toții în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel și l-au sărutat.
Căci erau întristați mai ales de vorba pe care le-o spusese el că nu-i vor mai
vedea fața. Și l-au petrecut până la corabie”. De la Milet, călătorii au
pornit pe apă și s-au „dus drept la Cos, a doua zi la Rodos, și de acolo la
Patara”, în partea de sud-vest a țărmului Asiei Mici, unde, găsind „o corabie
care avea să treacă în Fenicia, s-au suit în ea și au plecat”. La Tir, unde
corabia avea să fie descărcată, ei au găsit câțiva ucenici cu care au putut
rămâne împreună timp de șapte zile. Prin Duhul Sfânt, ucenicii aceștia au fost
înștiințați de primejdiile ce-l așteptau pe Pavel la Ierusalim și ei stăruiau
de el „să nu se suie la Ierusalim”. Însă apostolul n-a îngăduit ca teama de
nenorocire și întemnițare să-l abată din planul său. La sfârșitul
săptămânii petrecute la Tir, toți frații, împreună cu soțiile și copiii lor
l-au însoțit pe Pavel la corabie și, mai înainte ca el să pășească pe corabie,
ei au îngenuncheat la țărm și s-au rugat unii pentru alții. Continuându-și
călătoria spre sud, călătorii au ajuns la Cezarea și au „intrat în casa lui
Filip evanghelistul, care era unul din cei șapte, și au găzduit la el”. Aici,
Pavel a petrecut câteva zile liniștite și fericite - ultima libertate de care
avea să se mai bucure pentru o vreme îndelungată. Pe când Pavel zăbovea în
Cezarea, „un prooroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, și a venit la noi”,
spune Luca. „A luat brâul lui Pavel, și-a legat picioarele și mâinile și a zis:
Iată ce zice Duhul Sfânt: Așa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui
este brâul acesta, și-l vor da în mâinile Neamurilor”. „Când am auzit
lucrul acesta”, continuă Luca, „atât noi, cât și cei de acolo am rugat pe Pavel
să nu se suie la Ierusalim”. Însă Pavel nu voia să se abată de pe calea
datoriei. El era gata să-L urmeze pe Hristos chiar dacă ar fi trebuit să ajungă
la închisoare și la moarte. „Ce faceți de plângeți așa, și-mi rupeți inima?”
exclamă el; „eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să și mor în
Ierusalim pentru Numele Domnului Iisus”. Văzând că îi pricinuiesc dureri fără
a-i schimba gândul, frații au încetat de a-l mai supăra, rostind numai
cuvintele: „Facă-se voia Domnului!” Curând, a sosit vremea când trebuia să
se termine scurta ședere la Cezarea și, însoțit de unii dintre frați, Pavel și
tovarășii lui s-au îndreptat către Ierusalim cu inimile mult umbrite de
presimțirea răului ce urma să vină.
Niciodată mai înainte nu se apropiase apostolul de
Ierusalim cu o inimă atât de întristată. El știa că avea să găsească puțini
prieteni și mulți vrăjmași. El se apropia de cetatea care lepădase și
ucisese pe Fiul lui Dumnezeu și asupra căreia atârna acum amenințarea mâniei
dumnezeiești. Amintindu-și cât de amară fusese prejudecata sa proprie împotriva
urmașilor lui Hristos, el a simțit cea mai profundă milă față de cetățenii săi
amăgiți. Și totuși, cât de puțin putea el nădăjdui că va fi în stare să îi
ajute! Aceeași mânie oarbă, care odată arsese în propria sa inimă, aprinsese
acum cu nespusă putere inima unui neam întreg împotriva lui. Și el nu
putea conta nici pe simpatia și nici pe sprijinul propriilor lui frați în
credință. Iudeii neconvertiți, care merseseră atât de aproape pe urmele lui, se
grăbiseră să răspândească cele mai neplăcute rapoarte la Ierusalim, atât ei personal,
cât și prin scrisoare, cu privire la el și la lucrarea lui; și chiar și unii
dintre apostoli și prezbiteri primiseră ca adevărate aceste rapoarte, nefăcând
nicio încercare de a le contrazice și nemanifestând vreo dorință de a fi în
armonie cu Pavel. Totuși, în mijlocul descurajărilor, apostolul nu era
descurajat. El era încredințat că Glasul care vorbise propriei sale inimi va
mai vorbi încă și inimii conaționalilor săi și că cei ce erau împreună cu el,
ucenici ai Învățătorului, pe care-L iubeau și-I slujeau, aveau totuși să-și
unească inimile cu a sa în lucrarea Evangheliei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu