IISUS - LUMINA LUMII! -
PARTEA A CINCISPREZECEA
71 - În amintirea mea:
„Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a
luat o pâine. Și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și a zis: Luați,
mâncați; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceți lucrul
acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după cină, a luat paharul și a zis: Acest
pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți lucrul acesta spre
pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el. Pentru că, ori de câte ori mâncați
din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până
va veni El.” (1 Corinteni 11, 23-26.). Hristos Se afla la trecerea dintre
cele două sisteme și cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al
lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul
acesta, să pună capăt sistemului de simboluri și ceremonii care, de peste patru
mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Paștile cu ucenicii, a
instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea
mare. Sărbătoarea națională a iudeilor trebuia să fie desființată pentru
totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmașii Lui
în toate țările, în toate timpurile. Paștile fusese rânduit ca amintire a
eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în
fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se
povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma
să se păstreze vie în amintirea tuturor. Instituirea Cinei Domnului a fost
dată pentru a comemora marea eliberare săvârșită prin moartea Domnului
Hristos. Această Cină trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă
și putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui
lucrare, făcută pentru noi. Când au fost eliberați din Egipt, copiii lui
Israel au mâncat Paștile în picioare, având mijlocul încins, cu toiegele în
mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau acest Paști reflecta starea lor,
deoarece ei urmau să fie izgoniți din țara Egiptului și să înceapă călătoria
grea și chinuitoare prin pustie. Dar pe vremea lui Hristos lucrurile se
schimbaseră. De data aceasta, ei nu mai urmau să fie izgoniți dintr-o țară
străină, ci locuiau în țara lor. Potrivit cu posibilitatea de odihnă ce li se
dăduse, oamenii participau la Paști într-o poziție diferită. În jurul mesei
erau așezate paturi, iar oaspeții erau întinși, sprijinindu-se pe mâna stângă,
iar dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziția aceasta, un mesean putea
să-și așeze capul pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele,
ajungând la marginea patului, puteau fi spălate de cineva care trecea pe
dinafara cercului. Hristos era încă la masa pe care se împărțise cina pascală.
Pâinile nedospite, folosite la Paști, erau în fața Lui. Vinul pascal era pe
masă. Hristos folosește aceste simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără
pată. „Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; și, după ce a binecuvântat, a
frânt-o și a dat-o ucenicilor, zicând: Luați, mâncați; acesta este trupul Meu.
Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: Beți
toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care
se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu
voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în
Împărăția Tatălui Meu.” Iuda trădătorul, era de față la serviciul sfânt.
El a primit de la Iisus simbolurile trupului Său frânt și sângelui Său vărsat.
El a auzit: „Să faceți acestea spre amintirea Mea”. Și cum stătea acolo, chiar
în fața Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui
întunecate și nutrea gânduri încăpățânate, de răzbunare. Cu prilejul
spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înțelesese
caracterul lui Iuda. „Voi nu sunteți toți curați.” (Ioan 13, 11), spusese
El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise
tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce ei
erau așezați la masă, El a zis, privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre
voi toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească
Scriptura, care zice: Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva
Mea”. Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut
că Hristos era foarte tulburat. Un nor de tristețe s-a așezat asupra lor, ca un
fel de presimțire a unei îngrozitoare nenorociri, a cărei natură n-o
înțelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Iisus a zis: „Adevărat, adevărat vă
spun, că unul din voi Mă va vinde”. Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinși de
uimire și întristare. Nu înțelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe
Învățătorul divin. Din ce cauză să-L trădeze? Și cui? Inima cui putea da
naștere unui asemenea plan? Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece,
care avuseseră privilegiul, mai mult decât ceilalți, de a asculta învățăturile
Lui, care se împărtășiseră din minunata Lui iubire și față de care El arătase
atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu
El. Dându-și seama de însemnătatea cuvintelor Lui și amintindu-și că El
întotdeauna spusese adevărul, au fost cuprinși de teamă și neîncredere. Au
început să-și cerceteze inimile, ca să vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva
Învățătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoție, au întrebat unul după altul:
„Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare, în cele
din urmă a întrebat: „Doamne, cine este?” Și Iisus a răspuns: „Cel ce a întins
cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum
este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului!
Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii își cercetaseră
îndeaproape fețele unii altora în timp ce întrebau: „Nu cumva sunt eu?” Și
tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de
întrebări și expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Iisus
răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar acum, pentru a scăpa de privirile
cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat și el, cum făcuseră ceilalți: „Doamne,
sunt eu?” Iisus i-a răspuns cu gravitate: „Tu ești”. Surprins și încurcat
de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă și a părăsit camera. „Iisus
i-a zis: Ce ai să faci, fă repede. Iuda, după ce a luat bucățica, a ieșit afară
în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător, atunci când a
plecat de la Hristos, în întunericul de afară. Până a făcut pasul acesta,
Iuda a mai avut posibilitatea pocăinței. Dar, când a părăsit fața Domnului său
și pe cei care erau împreună cu el ucenici, hotărârea cea din urmă fusese
luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilități. Minunată a fost
îndelungata răbdare a lui Iisus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nimic
din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda nu a fost lăsat nefăcut. După ce Iuda
se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul său, Iisus i-a dat încă o ocazie
să se pocăiască. Citind planul tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat
lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre divinitatea Lui. Aceasta a fost
pentru falsul ucenic cea din urmă chemare la pocăință. Nu a fost cruțat niciun
apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate
înapoi de îngâmfarea încăpățânată, se întorceau ca un flux și mai puternic de
iubire copleșitoare. Cu toate că a fost surprins și alarmat pentru că i s-a
descoperit vinovăția, Iuda a devenit și mai hotărât. De la cina sacramentală a
plecat să desăvârșească trădarea. Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos
avusese încă un gând plin de milă față de ucenici. El le-a dat în felul acesta
dovada cea mai mare a mesianității Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe acum,
înainte ca să se întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să
credeți că EU SUNT.” Dacă Iisus ar fi tăcut, lăsând să se înțeleagă că nu știe
ce avea să I se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învățătorul lor n-ar
avea prevedere dumnezeiască și a fost surprins și trădat în mâinile gloatei
ucigașe. Cu un an înainte, Iisus le spusese ucenicilor că alesese doisprezece
și că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea Îi
era pe deplin cunoscută Învățătorului său, urmau să-i întărească în credință pe
adevărații urmași ai lui Hristos în timpul umilinței Lui. Iar când Iuda trebuia
să ajungă la groaznicul lui sfârșit, ei urmau să-și reamintească de vaiul pe
care Iisus îl pronunțase asupra trădătorului. Dar Mântuitorul mai avea un
scop. El nu-și retrăsese harul de la acela pe care-l știa că este un trădător.
Ucenicii nu înțeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea
picioarelor: „Voi nu sunteți toți curați” și nici atunci când, fiind la masă,
El declarase: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.”
(Ioan 13, 11.18.) Dar după aceea, când gândurile I-au fost înțelese, ei au
putut cugeta la răbdarea și îndrumarea lui Dumnezeu față de greșeala cea mai
gravă. Deși îl cunoscuse pe Iuda de la început, Iisus i-a spălat
picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin
împărtășirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit orice
mijloc de atracție față de păcătos ca să-l primească să se pocăiască și să fie
curățit de pângărirea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem
despre cineva că este în rătăcire și păcat, nu trebuie să ne despărțim de el.
Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărțire, să-l lăsăm pradă ispitei
sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui
Hristos. Datorită faptului că ucenicii erau rătăciți și plini de greșeli, El
le-a spălat picioarele și, în felul acesta, toți, afară de unul din cei
doisprezece, au fost aduși la pocăință. Exemplul lui Hristos nu îngăduie
ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut
pe față exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt. (1
Corinteni 5, 11.). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece.
Dumnezeu n-a lăsat oamenilor să spună cine trebuie să ia parte la asemenea
împrejurări. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul
de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce din
pâinea aceasta și să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea
aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul și
sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui
însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28.27.29.). Nimeni
nu trebuie să se retragă de la împărtășire pentru că persoane nevrednice sunt
de față. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public și să
mărturisească în felul acesta că primește pe Hristos ca Mântuitor personal.
Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlnește cu poporul Său și îi
dă puteri prin prezența Sa. Se poate ca mâini și inimi întinate să servească
Cina, totuși Hristos servește pe copiii Săi. Toți cei care vin cu credință
legată de El vor fi foarte mult binecuvântați. Toți cei care neglijează aceste
ocazii de privilegii dumnezeiești vor pierde. Despre ei se poate spune foarte
bine: „Voi nu sunteți cu toții curați”. Împărțind cu ucenicii pâinea și
vinul, Hristos S-a obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredințat Noul
Legământ, prin care toți cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu și
moștenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice
binecuvântare pe care Cerul o poate da pentru viața aceasta și pentru cea
viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui
Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească
ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare ca o parte din marele
întreg al neamului omenesc decăzut. Dar serviciul de împărtășire nu
trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când
ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-și amintească,
nici să deplângă slăbiciunile lor. Nu trebuie să se ocupe de experiențele lor
religioase trecute, fie că acestea sunt înălțătoare, fie că sunt
descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînțelegerile cu frații lor. Serviciul
pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de
sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînțelegerilor. Acum, ucenicii vin
să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în
lumina ei mântuitoare. Trebuie să-și deschidă sufletul în fața razelor
strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curățită prin sângele scump
al lui Hristos, în deplină cunoștință a prezenței Lui, deși nevăzut, ei urmează
să audă cuvintele: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.”
(Ioan 14, 27.). Domnul nostru zice: Când ești convins de păcat, adu-ți
aminte că Eu am murit pentru tine. Când ești urmărit, persecutat și întristat
pentru Numele Meu și pentru Evanghelie, adu-ți aminte de iubirea Mea atât de
mare, încât pentru tine Mi-am dat viața. Când îndatoririle tale îți par prea
aspre și dureroase și poverile tale prea grele de purtat, adu-ți aminte că
pentru tine am purtat crucea, disprețuind rușinea. Când inima ta se strânge de
teama celor ce-i stau în față, amintește-ți că Răscumpărătorul tău trăiește ca
să mijlocească pentru tine. Serviciul de împărtășire arată spre a doua
venire a lui Hristos. El a fost destinat să țină vie în mintea ucenicilor tocmai
această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui,
își reaminteau cum „El a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li
l-a dat, zicând: Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele
legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă
spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viței, până în ziua când
îl voi bea cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu”. În necazul lor, ei au găsit
mângâiere în speranța că El va reveni. Neprețuit a fost pentru ei gândul: „Ori
de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți
moartea Domnului până va veni El.” (1 Corinteni 11, 26.). Acestea sunt
lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu
puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră.
Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre
iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi
nicio unire între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Iubirea și
unirea dintre frați trebuie să fie cimentate și făcute veșnice prin iubirea lui
Iisus. Și n-a trebuit nimic altceva decât moartea lui Hristos pentru a face ca
iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin faptul că El a murit putem
noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii
noastre. De ea trebuie să ne prindem credința. Când primim pâinea și
vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos și sângele Lui vărsat, în
imaginație, ne alăturăm la scena împărtășirii din camera de sus. Ni se pare că
trecem și noi prin grădina sfințită de agonia Aceluia care a purtat păcatele
lumii. Suntem și noi martori la lupta prin care s-a câștigat împăcarea noastră
cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi. Privind la
Răscumpărătorul răstignit, noi înțelegem mai bine măreția și însemnătatea
jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea
noastră și gândul despre Golgota deșteaptă în inima noastră emoții vii și
sfinte. În inimile și pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru
Miel; mândria și adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează
o vie amintire a celor petrecute pe Golgota. Acela care privește iubirea
inegalabilă a Mântuitorului va fi învățat în gând, curățit în inimă și
transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a
reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai
mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuși vorbirea apostolului,
când a zis: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea
Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și
eu față de lume!” (Galateni 6, 14.).
72 - „Să nu vi se tulbure inima”:
Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască și
cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: „Acum Fiul omului a fost proslăvit,
și Dumnezeu a fost proslăvit în El”. Iuda părăsise camera de sus și Hristos era
numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata
despărțire de ei; dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ținta cea mare a
lucrării Lui. Acest lucru El l-a avut totdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că
toată umilința și suferința Lui aveau să preamărească Numele Tatălui. Către
acest lucru a îndreptat Iisus mai întâi gândurile ucenicilor. Apoi,
adresându-li-Se prin cuvântul plin de iubire: „Copilașilor”, le-a zis: „Mai
sunt puțin cu voi. Mă veți căuta, și cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu,
ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă acum”. Ucenicii nu s-au bucurat
când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă
Mântuitorul. Stăpânul și Domnul lor, iubitul lor Învățător și Prieten, le era
mai scump decât viața. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor și
mângâiere în întristările și descurajările lor. Acum avea să-i lase o grupă
singuratică și neajutorată. Presimțirile care le umpleau inimile erau
întunecate. Dar cuvintele adresate lor de către Mântuitorul erau pline de
nădejde. El știa că urmau să fie asaltați de vrăjmașul și că viclenia lui
Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsați de greutăți. De aceea
le-a îndreptat atenția de la „lucrurile care se văd”, la „cele ce nu se văd.” (2
Corinteni 4, 18.). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către
căminul ceresc. „Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. „Aveți credință în
Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri.
Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă
voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca
acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți calea
într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi.
Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu toată
sârguința. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeți.
Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui
Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Aceasta nu însemna o
despărțire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, ca să
vină iarăși și să-i primească la Sine. În timp ce clădea locașuri pentru ei,
aceștia urmau să își dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc. Ucenicii
erau încă nedumeriți. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: „Doamne, nu
știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?” Iisus i-a zis: „Eu sunt
calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați
fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți
cunoaște: și L-ați și văzut”. Nu sunt multe căi către Cer. Nu se poate ca
fiecare să-și aleagă drumul său. Hristos zice: „Eu sunt calea.... Nimeni nu
vine la Tatăl decât prin Mine”. Chiar de atunci de când s-a predicat întâi
Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânța femeii va sfărâma capul
șarpelui, Hristos a fost înălțat ca fiind calea, adevărul și viața. El a fost
calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfățișat lui Dumnezeu sângele mielului
înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin
care au fost mântuiți patriarhii și profeții. El este singura cale pe care
putem ajunge la Dumnezeu. „Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut
și pe Tatăl Meu. Și de-acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” Dar
nici acum ucenicii n-au înțeles. „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a exclamat Filip,
„și ne este de ajuns.” Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o
dureroasă surprindere: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut,
Filipe?” Este cu putință să nu vezi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin
Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? „Cum zici tu dar:
Arată-ne pe Tatăl? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Domnul Hristos
n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise
luând chip de om, Își păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L
reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să
privească această reprezentare timp de peste trei ani. „Credeți-Mă că Eu
sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările
acestea.” Credința lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui
Hristos, lucrări pe care niciun om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine.
Lucrările lui Hristos mărturisesc despre dumnezeirea Lui. Prin El S-a
descoperit Tatăl. Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală
dintre Tatăl și Fiul, credința lor nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut
suferința și moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos
căuta să-i conducă de la starea lor de credință slabă la experiența pe care ar
fi câștigat-o, dacă și-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El - Dumnezeu
în trup omenesc. El dorea ca ei să-și dea seama că trebuie să fie conduși la
Dumnezeu prin credință, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă și
stăruință a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici
pentru furtuna de ispite ce urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca
ei să fie ascunși cu El în Dumnezeu. Când Hristos spunea aceste cuvinte, Slava
lui Dumnezeu strălucea pe fața Sa și toți cei prezenți simțeau o teamă sfântă
când ascultau cu atenția încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă și mai
puternic spre El; în timp ce erau atrași cu o iubire mai mare către Hristos,
erau atrași și unul către altul. Simțeau că Cerul era foarte aproape și că
vorbele pe care le ascultau erau un mesaj pentru ei de la Părintele Ceresc. „Adevărat,
adevărat vă spun”, a continuat Hristos, „că cine crede în Mine, va face și el
lucrările pe care le fac Eu.” Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să
înțeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura
omenească. El a venit în lume ca să arate Slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să
fie înălțat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru
ca El să Se descopere în ei. Iisus n-a dat pe față însușiri și nu S-a folosit
de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credința în El. Toți urmașii
Lui pot avea natura Lui omenească desăvârșită, dacă se vor supune lui Dumnezeu
ca El. „Va face lucrări și mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la
Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va
avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a
referit numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ceea ce urma să aibă loc sub
lucrarea Duhului Sfânt. După înălțarea Domnului, ucenicii și-au dat seama
de împlinirea făgăduinței Sale. Scenele răstignirii, învierii și înălțării lui
Hristos erau pentru ei realități vii. Ei au văzut că profețiile s-au împlinit
așa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile și au primit învățătura lor cu o
credință și o siguranță necunoscute mai înainte. Știau că Învățătorul divin era
exact ceea ce El pretinsese că este. În timp ce își povesteau experiențele și
slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor erau înduioșate și supuse, iar
mulțimile credeau în Iisus. Făgăduința dată de Iisus ucenicilor este o
făgăduință pentru Biserica Sa, până la sfârșitul timpului. Dumnezeu n-a
intenționat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări
neînsemnate. Toți aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face
ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei și prin ei, cu
siguranță vor simți împlinirea făgăduinței Sale: „Va face alte lucrări și mai
mari decât acestea”, declară El, „pentru că Eu Mă duc la Tatăl”. Până în
clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea și posibilitățile nemărginite ale
Mântuitorului lor. El le-a spus: „Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu.” (Ioan
16, 24.). El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea
puterii și a harului în Numele Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui
pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil va fi
prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei ființe. Orice
rugăciune sinceră se aude în Cer. Poate că nu este exprimată curgător; dar,
dacă inima este în ea, ruga se va înălța spre Sanctuarul în care slujește
Hristos și El o va înfățișa Tatălui fără niciun cuvânt stângaci, bâlbâit, ci
înfrumusețată și plăcută prin parfumul propriei desăvârșiri.
„În Numele Meu”, i-a îndemnat Hristos pe ucenici să
se roage. În Numele lui Hristos vor sta urmașii Lui în fața lui Dumnezeu.
Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au și ei valoare în fața Domnului.
Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviți ca având preț.
Pentru Numele lui Hristos, Domnul iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede
în ei ticăloșia păcatului. El recunoaște în ei asemănarea cu Fiul Său, în care
aceștia cred. Dar rugăciunea în Numele lui Hristos înseamnă mai mult.
Înseamnă a primi caracterul Său, a da pe față spiritul Său și a săvârși
lucrările Sale. Făgăduința Mântuitorului este condiționată. „Dacă Mă iubiți”,
zice El, „veți păzi poruncile Mele.” El mântuiește pe oameni nu în păcat, ci
din păcat; și aceia care Îl iubesc își vor dovedi iubirea prin
ascultare. Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în
felul acesta. Și dacă noi consimțim, El Se va identifica în așa măsură cu
gândurile și cu țintele noastre, încât va lega inima și mintea noastră cu
voința Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile
îndemnuri. Voința, înnobilată și sfințită, își va găsi cea mai mare plăcere în
slujirea Lui. Când Îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum avem privilegiul să-L
cunoaștem, viața noastră va fi o viață de continuă ascultare. Prin aprecierea
caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru
noi ceva odios. Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai
însemnat și desăvârșit pe care să-l reverse asupra urmașilor Săi, un dar
care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale harului. „Eu voi ruga
pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și
anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și
nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne în voi și va fi în voi. Nu vă
voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi.” (Ioan 14, 16-18.). Duhul fusese
și mai înainte în lume; El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la
începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe Pământ,
ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiți de prezența
Lui aveau să simtă nevoia după Duhul, și atunci El urma să vină. Duhul
Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc și deci
independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie
prezent peste tot, în același timp. De aceea, era spre binele lor ca El să
meargă la Tatăl și să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe Pământ. Nimeni nu
mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau
pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi
în legătură cu toți. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar
fi înălțat. „Cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și
Mă voi arăta lui.” Iisus a citit viitorul ucenicilor Săi. El a văzut pe unul
dus la eșafod, pe altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice
ale mării, pe alții persecutați și omorâți. El i-a încurajat cu făgăduința că,
în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduința aceasta nu și-a pierdut nimic din
putere. Domnul știe totul cu privire la slujitorii Săi credincioși, care,
pentru Numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniți pe insule pustii. El îi
mângâie prin prezența Sa. Când, din cauza adevărului, credinciosul se găsește
la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad
asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana
ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi
întărește inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru Numele Lui,
Hristos zice: „Eu sunt cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii
vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” (Apocalipsa 1, 18.).
Viața care se jertfește pentru Mine este păstrată pentru slava
veșnică. Oricând și în orice loc, în toate întristările și în toate
necazurile, când împrejurările sunt întunecoase și viitorul plin de tulburări,
iar noi ne simțim fără putere și singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns
la rugăciunea credinței. Împrejurările ne pot despărți de orice prieten
pământesc; dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărți de
Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la
dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice și să ne
îmbărbăteze. Nici de data aceasta ucenicii nu au înțeles cuvintele lui
Hristos în sensul lor spiritual, și Domnul le-a lămurit din nou înțelesul. El a
zis că li Se va descoperi prin Duhul. „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe
care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile.” Nu veți
mai zice: Nu pot să înțeleg. Nu veți mai vedea ca într-o oglindă, în chip
întunecos. Atunci „puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea,
lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care
întrece orice cunoștință.” (Efeseni 3, 18.19.). „Mai am să vă spun multe
lucruri”, a continuat El, „dar acum nu le puteți purta. Când va veni
Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El
nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi
lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și
vă va descoperi.” Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârșită a
adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învățăturile Lui de
tradițiile și învățăturile cărturarilor și fariseilor. Ei fuseseră deprinși să
considere învățăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu și acestea mai
aveau încă putere asupra minții și sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare și
gândurile pământești ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înțelegeau
natura spirituală a Împărăției lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest
lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea
Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învățăturile Lui păreau că
sunt pierdute pentru ei. Iisus a văzut că nu prinseseră adevăratul înțeles al
cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea
ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie
înțelese de ucenici. Și lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul.
Duhul avea să le lumineze înțelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile
cerești. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Iisus, „are să vă
călăuzească în tot adevărul.” Mângâietorul este numit „Duhul adevărului”.
Lucrarea Lui este să definească și să susțină adevărul. La început, El
locuiește în inimă ca Duh al adevărului și, după aceea, ajunge Mângâietor.
Adevărul aduce mângâiere și pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata
pace și mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii și prin tradiții
mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le
denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbește minții prin Scripturi și le
întipărește adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea și o alungă
din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui
Dumnezeu, Hristos Își supune poporul Său ales. Descriindu-le lucrarea
Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeași bucurie și
aceeași nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să dea
Bisericii Sale un ajutor atât de îmbelșugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă
dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălțarea poporului Său. Duhul
trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui
Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se
întărise, iar supunerea oamenilor față de această putere satanică era uluitoare.
Păcatul nu putea să fie oprit și înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia
Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu
plinătatea puterii dumnezeiești. Doar Duhul face să aibă efect cele săvârșite
de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge
credinciosul părtaș de natură dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere
divină, pentru a birui toate înclinațiile spre rău, moștenite și cultivate, și
pentru a întipări caracterul Său în Biserică. Iisus a spus despre Duhul:
„El Mă va proslăvi”. Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind
iubirea Lui; tot astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii
harul Lui. În natura omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu.
Slava lui Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului
poporului Său. „Când va veni El (Duhul adevărului), va dovedi lumea
vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.” Predicarea
Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezența continuă a Duhului Sfânt și
fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învățător capabil al
adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conștiința și va transforma
viața numai atunci când este însoțit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în
stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoștință de
toate poruncile și făgăduințele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădește adevărul
în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Învățătura,
oricât de multă, și avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de
lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminței Evangheliei nu
va avea succes decât atunci când semințele sunt trezite la viață de roua Cerului.
Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo
predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după înălțarea lui Hristos la
Cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecați în rugăciune. După aceea,
vrăjmașii lor au spus: „Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră.” (Faptele
Apostolilor 5, 28.).
Hristos a făgăduit Bisericii Sale darul Duhului
Sfânt, și făgăduința ne aparține în aceeași măsură ca și celor dintâi ucenici.
Dar, ca oricare altă făgăduință, și aceasta este dată în mod condiționat. Sunt
mulți care cred și mărturisesc că au încredere în făgăduința Domnului; ei
vorbesc despre Hristos și despre Duhul Sfânt și, cu toate acestea, n-au niciun
folos. Ei nu-și supun sufletul pentru a fi îndrumat și călăuzit de puterile
cerești. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe
noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său „și voința și înfăptuirea după
buna Lui plăcere.” (Filipeni 2, 13.). Dar mulți nu vor să se supună acestei
acțiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc
darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care caută cu umilință pe
Dumnezeu, care urmează călăuzirea și harul Său. Puterea lui Dumnezeu așteaptă
să fie cerută și primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută
prin credință, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit
cu bogățiile harului lui Hristos, și El este gata să dea fiecărui suflet atât
cât poate să primească. În cuvântarea Sa adresată ucenicilor, Iisus n-a
făcut nicio aluzie dureroasă cu privire la suferințele și moartea Sa.
Moștenirea pe care le-a lăsat-o era o moștenire de pace. El a zis: „Vă las
pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima,
nici să nu se înspăimânte.” Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul
i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în
acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paști: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile,
Lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi
Și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (Psalm 117 - T.M.). După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26, 31.). Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). În camera de sus, Iisus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți. Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: „Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. „Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor. Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: „Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.). Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine. Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos. Iisus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol. „Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.). „Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală. „Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele Ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători. „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit. Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nicio legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui niciun păcat și nu puteți să vă împotriviți niciunei ispite. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Iisus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter. Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nicio primejdie ca el să se ofilească sau să se strice. Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna. „Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în Biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum este aceea reprezentată prin mlădița moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” „Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente. „În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, „dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneți în Mine”, zice El, „și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți „prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.). Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos. Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe Pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul. Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești. Iubirea aceasta, manifestată în Biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. „Dacă vă urăște lumea”, a zis El, „să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (Psalm 117 - T.M.). După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.” (Matei 26, 31.). Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). În camera de sus, Iisus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți. Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: „Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. „Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor. Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: „Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.). Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine. Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos. Iisus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol. „Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.). „Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală. „Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele Ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători. „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit. Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nicio legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui niciun păcat și nu puteți să vă împotriviți niciunei ispite. „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Iisus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter. Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nicio primejdie ca el să se ofilească sau să se strice. Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. „Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna. „Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în Biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum este aceea reprezentată prin mlădița moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.” „Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente. „În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, „dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneți în Mine”, zice El, „și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți „prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.). Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos. Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe Pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul. Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești. Iubirea aceasta, manifestată în Biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. „Dacă vă urăște lumea”, a zis El, „să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.
Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut față
continuu unei înfrângeri aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea
să realizeze puțin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălțare și
mântuire. Influențe satanice se împotriveau continuu drumului Său. Dar El nu Se
descuraja. Prin profetul Isaia, spune: „Degeaba am muncit, în zadar și fără folos
Mi-am istovit puterea. Dar dreptul Meu este la Domnul, și răsplata Mea la
Dumnezeul Meu ... ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel, care este încă
împrăștiat; căci Eu sunt prețuit înaintea Domnului și Dumnezeul Meu este tăria
Mea”. Domnului Hristos I se dă această făgăduință: „Așa vorbește Domnul,
Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de
popor; ... Așa vorbește mai departe Domnul: ... Te voi păzi și te voi pune
să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite;
să spui prinșilor de război: „Ieșiți” și celor ce sunt în întuneric:
„Arătați-vă” ... Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița,
nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare
de ape.” (Isaia 49, 4.5.7-10.). Iisus Se sprijinea pe cuvântul acesta și de aceea
nu i-a dat lui Satana niciun câștig de cauză. Atunci când urma să se ia
ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos și când sufletul Său a fost cuprins
de cea mai adâncă durere, le-a spus ucenicilor: „Vine stăpânitorul lumii
acesteia. El n-are nimic în Mine”. „Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.”
„Acum va fi aruncat.” (Ioan 14, 30; 16, 11; 12, 31.). Cu ochi
profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie.
El știa că, atunci când va zice: „S-a sfârșit!”, tot Cerul va tresălta de
bucuria biruinței. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate și strigătele de
biruință din curțile cerești. Știa că atunci avea să sune clopotul de moarte al
domniei lui Satana, iar Numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în
alta, în tot Universul. Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmașii
Săi mai mult decât puteau ei să ceară sau să gândească. El vorbea cu siguranță,
știind că se dăduse un decret atotputernic, înainte de a se face lumea. El știa
că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul
și că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmașilor Săi. Știa că
viața ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un șir neîntrerupt de biruințe,
nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în marele
viitor. „V-am spus aceste lucruri”, a zis El, „ca să aveți pace în Mine.
În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a
fost nici înfrânt și nici nu S-a descurajat și urmașii Lui trebuie să dea pe
față o credință tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie să trăiască așa
cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, pentru că depind de Marele
lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie și stăruință. Cu toate că drumul
lor este barat de aparente imposibilități, trebuie să meargă înainte, prin
harul Lui. În loc să se plângă de greutăți, ei sunt chemați să le depășească.
Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos i-a legat de
tronul lui Dumnezeu prin lanțul de aur al neîntrecutei Sale iubiri. Planul Lui
este ca ei să aibă cea mai înaltă influență din Univers, care vine de la
izvorul a toată puterea. Ei vor avea putere să se împotrivească răului,
putere pe care nu o pot înfrânge nici Pământul, nici moartea și nici locuința
morților, putere care îi va face în stare să biruie așa cum a biruit
Hristos.
Prin cuvintele puternice și pline de nădejde,
Hristos și-a încheiat învățăturile. După aceea, și-a revărsat povara sufletului
în rugăciune pentru ucenici. Înălțând privirile către Cer, a zis: „Tată, a
sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe
Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viață veșnică
tuturor acelora pe care I-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: Să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe care L-ai
trimis Tu”. Hristos Își terminase lucrarea care-I fusese încredințată.
Proslăvise pe Dumnezeu pe Pământ. Făcuse cunoscut Numele Tatălui Său. Adunase
pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Și a zis: „Eu sunt
proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la
Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca
ei să fie una, cum suntem Noi”. „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei
ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una... Eu în ei,
și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea
că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Astfel, în
limbajul Unuia care avea putere dumnezeiască, Hristos predă Biserica Sa aleasă
în brațele Tatălui. Ca un Mare Preot consacrat, El mijlocește pentru poporul
Său. Ca un păstor credincios, Își adună turma la umbra Celui Atotputernic, în
adăpostul cel puternic și sigur. Îl așteaptă ultima bătălie cu Satana și merge
să o întâmpine.
73 - Ghetsemani:
Însoțit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta
încet spre grădina Ghetsemani. Plină și clară, luna din timpul Paștilor strălucea
pe un cer fără nori. Orașul corturilor de pelerini era cufundat în
tăcere. Până atunci, Domnul Hristos vorbise cu multă seriozitate
ucenicilor Săi, instruindu-i; dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsemani, El
devenea neobișnuit de tăcut. El vizitase adesea acest loc pentru meditație și
rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de tristețe ca în această
noapte a ultimei Sale lupte. În toată viața Sa de pe pământ, El umblase în
lumina prezenței lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau
inspirați chiar de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a trimis, este cu Mine:
Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8,
29.). Dar acum, avea simțământul că este despărțit de lumina care-L susținea, a
prezenței lui Dumnezeu. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii.
Vinovăția neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Sa, care
nu cunoștea păcatul, avea să fie așezată nelegiuirea noastră a tuturor. Atât de
înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinei pe care trebuia
s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă
pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simțind cât de teribilă este mânia lui
Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă: „Sufletul Meu este cuprins de o
întristare de moarte.” (Matei 26, 38.). Pe când se apropiau de grădină,
ucenicii observară schimbarea petrecută cu Învățătorul lor. Niciodată până
atunci nu-L văzuseră atât de trist și de tăcut. Pe măsură ce înaintau,
această stranie tristețe se adâncea tot mai mult; și totuși ei n-au îndrăznit
să-L întrebe care era motivul acestei stări. Ființa Sa se clătina ca și când
era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii se uitau cu grijă să găsească
mai curând obișnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul lor să Se poată odihni.
Fiecare pas pe care-l făcea acum, îl făcea cu mare efort. El gemea cu glas
tare, ca și când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. În două rânduri,
ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ. Nu departe de
intrarea în grădină, Domnul Iisus i-a părăsit pe ucenicii Săi, cu excepția a
trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei și pentru El. Împreună cu
Petru, Iacov și Ioan, El a intrat în ascunzișurile grădinii. Acești trei ucenici
erau cei mai apropiați tovarăși ai Domnului Hristos. Ei au fost aceia care
văzuseră Slava Sa pe Muntele Schimbării la Față; ei văzuseră pe Moise și pe
Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din Ceruri; iar acum, în lupta Sa cea
mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezența lor lângă El. Adesea, ei
petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un
timp de veghere și rugăciune, ei puteau dormi netulburați, puțin mai departe de
Învățătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei spre a merge din nou la
lucru. Dar acum El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune. Cu
toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte
prin care avea să treacă. „Rămâneți aici”, a spus El, „și vegheați împreună
cu Mine.” (Matei 26, 38.). El a mers puțin mai departe de ei - dar nu
chiar atât de departe ca ei să nu-L poată vedea și auzi - și S-a întins la
pământ. Avea simțământul că, datorită păcatului, fusese despărțit de Tatăl Său.
Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată și atât de adâncă, încât
spiritul Său a început să tremure în fața ei. În această agonie a sufletului
Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om,
El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure
mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Domnul Hristos Se afla acum într-o
situație cu totul diferită de cele în care S-a aflat vreodată. Suferința Sa
putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: „Scoală-te,
sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș, zice
Domnul oștirilor.” (Zaharia 13, 7.). Ca înlocuitor și garant pentru omul
păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă
dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alții; acum însă, dorea foarte
mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El. Când Domnul Hristos
a simțit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, S-a temut ca nu cumva, în
natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I
stătea în față, cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul
neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor.
Acum, ispititorul venise pentru ultima și teribila luptă. Pentru acest
moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos.
El aruncase totul în balanță. Dacă avea să dea greș aici, speranța sa de a fi
atotstăpânitor se năruia; împărățiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale
Domnului; el personal avea să fie îndepărtat și aruncat afară. Dar, dacă Domnul
Hristos putea fi înfrânt, atunci Pământul avea să devină împărăția lui Satana,
iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna sub puterea sa. Cu implicațiile
acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului Hristos era plin de teama
despărțirii de Dumnezeu. Satana Îi șoptea că, dacă devenea garantul unei lumi
păcătoase, această despărțire avea să fie veșnică. El avea să fie identificat
cu împărăția lui Satana și niciodată nu va mai putea fi una cu
Dumnezeu. Și, de fapt, ce urma să se câștige prin acest sacrificiu? Cât de
lipsite de perspectivă, de nădejde apăreau vinovăția și nerecunoștința
oamenilor! Și astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra
Răscumpărătorului nostru, șoptindu-I: „Cei care pretindeau că sunt mai presus
de toți ceilalți în cele materiale și spirituale Te-au respins. Ei caută să Te
nimicească pe Tine, care ești temelia, centrul și sigiliul făgăduințelor făcute
lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat
sfaturile și învățăturile Tale și care a fost primul în activitatea Bisericii,
Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloși urmași ai Tăi se va lepăda de Tine.
Toți te vor uita....” Întreaga ființă a Domnului Hristos avea oroare față de
acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe
care El îi iubea așa de mult, se vor alătura lui Satana în planurile lui a
străpuns sufletul Său. Lupta era teribilă. Măsura intensității ei era vinovăția
neamului Său, a acuzatorilor și a trădătorului Său, vinovăția unei lumi ce
zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos și
simțământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului zdrobea viața
Sa. Priviți-L cântărind prețul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor
păcătoși. În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca și când ar fi vrut să
împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopții a căzut pe trupul Său
întins la pământ, dar El nu-i dădu atenție. De pe buzele Sale palide veni
strigătul amar: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul
acesta”. Dar chiar și în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuși nu cum
voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.). Inima omenească tânjește
după simpatie și înțelegere atunci când este în suferință. Această nevoie era
simțită de Domnul Hristos până în profunzimea ființei Sale. În momentul suprem
de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorința arzătoare de a
auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi
binecuvântase, îi mângâiase și îi ocrotise în necazurile și amărăciunile lor.
Acela care totdeauna avusese pentru ei cuvinte de simpatie trecea acum printr-o
agonie supraomenească și dorea foarte mult să știe că ei se rugau atât pentru
El, cât și pentru ei înșiși. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului!
Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să poarte consecințele vinei sale,
în timp ce El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă doar ar fi știut că
ucenicii Săi înțelegeau și apreciau acest lucru, atunci El ar fi fost
întărit. Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la
locul unde îi lăsase pe însoțitorii Săi. Dar ... „i-a găsit dormind”. Dacă i-ar
fi găsit rugându-se, El S-ar fi simțit ușurat. Dacă ei ar fi căutat refugiu la
Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câștig de cauză
asupra lor, El ar fi fost mângâiat de credința lor nezdruncinată. Dar ei nu
dăduseră atenție avertizării repetate: „Vegheați și rugați-vă”. La început, ei
fuseseră foarte tulburați văzându-L pe Învățătorul lor, care de obicei era
foarte calm și plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de
puterea lor de înțelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele
puternice ale Suferindului. Nu era în intenția lor să-L uite pe Domnul, dar se
părea că sunt paralizați de o toropeală de care s-ar fi putut scutura doar dacă
ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu au ajuns să-și dea seama de
necesitatea vegherii și a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista
ispitei. Chiar înainte de a-și îndrepta pașii spre grădina Ghetsemani, Iisus
le spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o
pricină de poticnire.” (Matei 26, 31.). Însă ei I-au dat cea mai categorică
asigurare că vor merge cu El la închisoare și chiar la moarte. Iar sărmanul
Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toți ar avea un prilej
de poticnire, eu nu voi avea.” (Marcu 14, 27.29.). Dar ucenicii se
încredeau în ei înșiși. Ei n-au privit, așa cum Domnul Hristos îi sfătuise să
facă, spre ajutorul Celui Atotputernic. Și astfel, atunci când Mântuitorul a
avut o nevoie disperată de simpatia și rugăciunile lor, El i-a găsit dormind.
Chiar și Petru dormea. Ioan ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe
pieptul lui Iisus, dormea și el. Desigur, iubirea lui Ioan față de Învățătorul
său ar fi trebuit să-l țină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să
se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor în ceasul greu al necazului
Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopți întregi în rugăciune pentru
ucenicii Săi, ca să nu scadă credința lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi
pus lui Iacov și Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: „Puteți voi să
beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am
să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă: „Putem!” (Matei
20, 22.). Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu
L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era fața din cauza chinului îndurat.
Adresându-Se lui Petru, Iisus i-a spus: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în
stare să veghezi? Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul este
plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14, 37-38.). Slăbiciunea
ucenicilor Săi a trezit mila lui Iisus. El Se temea că nu vor fi în stare să
îndure încercarea, proba ce avea să vină asupra lor, prin trădarea și moartea
Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în
ispită”. Chiar și în marea Sa luptă, El căuta să-i înțeleagă în slăbiciunea
lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” (Marcu 14, 38.). Din
nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia supraomenească și, slăbit și
epuizat, El S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte.
Suferința Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a
cuprins, „sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe
pământ.” (Luca 22, 44.). Chiparoșii și palmierii erau martori tăcuți ai
chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea
cădea peste trupul Său chinuit, ca și când natura ar fi plâns deasupra
Creatorului ei ce Se lupta singur cu puterile întunericului. Cu puțin timp
înainte, Domnul Iisus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna
împotrivirii, care își concentrase furia asupra Sa. Voințe încăpățânate și
inimi pline de răutate și viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la
confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină, ca Fiu al lui
Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute și îndoite de mânia
furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, câștigând
la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul ce fusese
deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neșovăielnice,
El Își revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de
încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum
vocea Sa era auzită în atmosfera liniștită a nopții, dar nu în tonurile înalte
ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omenești. Cuvintele Mântuitorului
au ajuns la urechile somnoroșilor Săi ucenici: „Tată, dacă nu se poate să se
îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei
26, 42.). Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El
le ceruse să rămână acolo, veghind și rugându-se. Când Domnul Iisus a venit la
ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simțit nevoia unei tovărășii,
nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi adus
alinare și ar fi spulberat vraja întunericului ce aproape Îl copleșise. Dar
ochii lor erau îngreuiați de somn și n-au știut ce să-I spună. Prezența Lui
însă i-a trezit. Ei I-au văzut fața plină de sudoarea de sânge a agoniei și
teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înțelege chinul. „Atât de schimbată
Îi era fața și atât de mult Se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.”
(Isaia 52, 14.). Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăși către
locul Său retras și a căzut cu fața la pământ, copleșit de groaza unui mare
întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al
încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi, să nu se piardă credința
lor, ci pentru sufletul Său ispitit și chinuit. Momentul teribil sosise -
momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna
în balanță. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea
omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut
să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să-l lase pe om să piară în
nelegiuirea lui. El putea spune: „Călcătorul de lege să-și primească pedeapsa
păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu”. Va bea oare Fiul lui
Dumnezeu paharul amar al umilinței și chinului? Va suferi oare Cel nevinovat
urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieșeau
tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se
îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei
26, 42.). De trei ori a înălțat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a
dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele
momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfățișat Răscumpărătorului lumii.
El a văzut că, dacă sunt lăsați în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară.
El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului.
Durerea și plânsul unei lumi blestemate s-au înfățișat înaintea Sa. El a privit
soarta ei amenințătoare și a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe
omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu
sânge și, prin El, milioane de oameni sortiți pieirii pot câștiga viața
veșnică. El a părăsit curțile Cerului, unde totul este imaculat, totul este
bucurie și slavă, pentru a salva oaia pierdută/omenirea, care a căzut prin
păcătuire. Și El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni
jertfă de ispășire pentru un neam de oameni care, cu bună știință, au păcătuit.
Ruga Sa respira acum numai supunere: „Dacă nu se poate să se îndepărteze de
Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta”. Hotărârea fiind
luată, El Se prăbuși ca mort la pământ, de unde Se ridicase puțin. Unde erau
acum ucenicii Săi, ca să-și așeze cu gingășie mâinile sub capul Învățătorului
lor istovit și să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât
a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc și, din cei ce
erau acolo, nimeni n-a fost cu El. Oștile îngerești au urmărit cu un
deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârșit. Satana și cei care i
s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziați, priveau cu multă
atenție la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui și cele
ale răului așteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe
care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă
ușurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale
de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de
criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna
Suferindului, Cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului
prevestitor de furtună, al ceasului de criză, și îngerul cel puternic, care stă
în prezența lui Dumnezeu, ocupând poziția de la care a căzut Satana, a venit
lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci
ca să-L întărească, spre a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El
a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea
spre Cerurile deschise, vorbindu-I despre ființele care aveau să fie mântuite
ca rezultat al suferințelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Iisus că Tatăl Său
este mai mare și mai puternic decât Satana și că moartea Sa va avea ca rezultat
o totală înfrângere a lui, iar împărăția acestei lumi avea să fie dată
sfinților Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul
muncii sufletului Său și va fi mulțumit, căci o mulțime din neamul omenesc va
fi mântuită, salvată pentru veșnicie. Chinul Domnului Hristos n-a încetat,
dar descurajarea și dezamăgirea L-au părăsit. Furtuna n-a scăzut în niciun fel
din intensitate, dar El, care era obiectul dezlănțuirii ei, a fost întărit
pentru a face față furiei ei. El a rămas calm și senin. O pace cerească se
odihnea pe fața Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio ființă
omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferințele morții
pentru fiecare om. Ucenicii care dormeau au fost treziți deodată de lumina
ce-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul
lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său și
îndreptându-L spre Ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute,
rostind cuvinte de mângâiere și speranță. Ucenicii și-au reamintit scena de pe
Muntele schimbării la față. Ei și-au amintit de slava ce-L înconjurase pe Iisus
în templu, precum și de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeași
Slavă a fost descoperită din nou și nu se mai temeau deloc pentru Învățătorul
lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu; un înger puternic fusese trimis ca să-L
ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea
stranie, care i-a copleșit. Și, din nou, Domnul Hristos i-a găsit
dormind. Privindu-i cu amărăciune, El zise: „Dormiți de acum și
odihniți-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile
păcătoșilor.” (Matei 26, 45.). Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El
a auzit pașii gloatei care-L căuta și a spus: „Sculați-vă, haide să mergem;
iată că se apropie vânzătorul”. (Matei 26, 46.). Nicio urmă a chinului de
moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l
întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: „Pe
cine căutați?” Răspunsul a fost: „Pe Iisus din Nazaret”. Iisus a zis: „Eu
sunt.” (Ioan 18, 4-8.). Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-I
slujise lui Iisus cu puțin înainte s-a așezat între El și gloată. O lumină
cerească a făcut să strălucească fața Mântuitorului și ceva în formă de
porumbel L-a umbrit. În prezența acestei Slave divine, gloata ucigașă n-a putut
să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoții, mai marii, soldații și
chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, și au căzut ca morți la
pământ. Îngerul s-a retras și lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese
ocazia să scape, dar El a rămas calm și stăpân pe Sine, ca Unul care fusese
glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută și
neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire
și teamă. Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare.
Soldații romani, preoții și Iuda s-au strâns în jurul Domnului Iisus. Se
simțeau rușinați de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din
nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutați?” Acum ei aveau
dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu
s-au lăsat convinși. La întrebarea: „Pe cine căutați?”, au răspuns iarăși: „Pe
Iisus din Nazaret!” Atunci Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci,
dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă” (Ioan 18, 8) - și a
arătat spre ucenicii Săi. El știa cât de slabă le era credința și a căutat să-i
ocrotească de ispite și încercări. Pentru ei, El era gata să Se
sacrifice. Iuda trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când
gloata a pătruns în grădină, el a condus-o, fiind urmați îndeaproape de marele
preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Iisus, spunând: „Pe
care-L voi săruta eu, Acela este; să puneți mâna pe El.” (Matei 26, 48.). Acum,
el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el
I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune,
Învățătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca și
când ar fi simțit împreună cu El în primejdia în care Se afla. Domnul
Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de
durere atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?”
Această întrebare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului și să
atingă inima lui împietrită; dar onoarea, credincioșia și sensibilitatea milei
omenești îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală și sfidător, fără să
manifeste vreo dispoziție de a-și schimba atitudinea. Se predase lui Satana și
nu mai avea nicio putere să-i reziste. Și Iisus n-a refuzat sărutarea
vânzătorului. Gloata a devenit mai îndrăzneață atunci când a văzut că Iuda
a atins persoana Aceluia care, numai cu puțin timp înainte, fusese glorificat
înaintea ochilor lor. Atunci au pus mâna pe Iisus și au început să lege acele
mâini prețioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârșirea
binelui. Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat.
Căci aceeași putere care a făcut ca mulțimea să cadă ca niște oameni morți îi
va face neputincioși până când Domnul Hristos și tovarășii Săi vor scăpa. Ei au
fost însă dezamăgiți și chiar indignați când au văzut frânghiile aduse pentru a
lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede
sabia și a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie
urechea slujitorului marelui preot. Când Domnul Hristos a văzut ceea ce s-a
întâmplat, și-a dezlegat mâinile, deși era ținut cu strășnicie de soldații
romani, și, spunând: „Lăsați-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită, și ea
s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: „Pune-ți sabia la locul ei; căci
toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl
Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de
îngeri?”, o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se
salvează pe Sine și nu ne salvează și pe noi? Răspunzând gândurilor lor
nemărturisite, El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că
așa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l
beau?” (Luca 22, 51; Matei 26, 52-54; Ioan 18, 11.). Demnitatea
oficială a conducătorilor iudei nu-i împiedicase să se alăture urmăritorilor
lui Iisus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredințată
unor subalterni; preoții cei vicleni și mai marii norodului s-au unit cu
poliția templului și cu oamenii fără căpătâi și l-au urmat pe Iuda în
Ghetsemani. Cu ce societate se uniseră acești demnitari - o gloată doritoare de
senzații tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca și când ar fi urmărit o
fiară sălbatică! Întorcându-Se către preoții și bătrânii norodului, Domnul
Hristos și-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Cuvintele pe care le-a
rostit atunci nu aveau să le uite toată viața. Ele au fost asemenea unor săgeți
ascuțite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: „Ați ieșit ca după un
tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele ședeam în
mijlocul vostru și învățam norodul în templu, și n-ați pus mâna pe Mine”.
Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este ceasul
vostru și puterea întunericului.” (Matei 26, 55; Luca 22, 53.). Ucenicii
au fost înspăimântați când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins și
legat. Au fost jigniți de faptul că atât El, cât și ei aveau să sufere această
umilință. Nu puteau înțelege purtarea Lui și L-au învinovățit pentru faptul că
S-a supus gloatei. În teama și indignarea lor, Petru a propus să se salveze
singuri. Urmând această sugestie, „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit.” (Matei
26, 56 u.). Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: „Iată”, a
spus El, „că vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale
lui; și pe Mine Mă veți lăsa singur, căci Tatăl Meu este cu Mine.” (Ioan 16, 32.).
74 - Înaintea lui Ana și a curții de judecată a lui
Caiafa:
În mare grabă, ei L-au dus pe Iisus peste pârâul
Chedron, au trecut prin grădini și dumbrăvi cu măslini și pe străzile liniștite
ale orașului adormit. Era trecut, de acum, de miezul nopții și strigătele
gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniștea nopții.
Mântuitorul era legat, păzit cu strășnicie și mișcările Îi provocau durere. În
graba nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare
preot. Ana era capul familiei preoților ce slujeau și, din respect pentru
vârsta sa, el era recunoscut de către popor ca mare preot. Sfatul său era
căutat și adus la îndeplinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie
primul care Îl vede pe Iisus captiv, la discreția puterii preoțești. El trebuia
să fie prezent la anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai
puțin experimentat, să dea greș în a obține ceea ce ei doreau. Iscusința,
viclenia și subtilitatea sa trebuiau folosite cu această ocazie; căci
condamnarea lui Hristos trebuia obținută cu orice chip. În mod legal,
Domnul Hristos trebuia să fie judecat de către Sinedriu; dar, adus înaintea lui
Ana, El a fost supus unei judecăți preliminare. Sub dominația romană, Sinedriul
nu putea să pronunțe definitiv sentința la moarte. El nu putea decât să judece
un deținut, iar sentința dată trebuia supusă spre ratificare autorităților
romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos
acuzații care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De
asemenea, trebuia găsită o acuzație care să-L condamne și în fața iudeilor. Un
mare număr de preoți și conducători fuseseră convinși de învățătura Domnului
Hristos și numai teama de excomunicare i-a împiedicat să-I mărturisească
aceasta. Preoții își aminteau foarte bine de întrebarea lui Nicodim: „Legea
noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” (Ioan
7, 51.). Această întrebare a determinat atunci dezbinarea consiliului, iar
planurile lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimatea și Nicodim nu aveau
să mai fie invitați, dar erau alții care puteau îndrăzni să vorbească în
favoarea dreptății. Judecata trebuia condusă în așa fel, încât să-i unească pe
membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două acuzații pe care
preoții doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor,
atunci El ar fi fost condamnat de către iudei. Dacă ar fi fost acuzat de
revoltă, atunci s-ar fi asigurat condamnarea de către romani. Ana a încercat să
stabilească cel de-al doilea cap de acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu
privire la ucenicii Săi și cu privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să
spună ceva care să-i dea material pe care să-l interpreteze. El a căutat să
stoarcă niște declarații prin care să dovedească faptul că Iisus căuta să
înființeze o societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăție.
Atunci, preoții ar fi putut să-L dea în mâinile romanilor, ca fiind tulburător
al păcii și generator al răzvrătirii. Ca într-o carte deschisă, Domnul
Hristos a citit gândurile preotului. Ca și când ar fi citit în sufletul celui
care-L interoga, Iisus a negat faptul că între El și urmașii Săi ar exista vreo
înțelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos,
pentru a-și ascunde planurile. În ceea ce privește planurile și învățătura Sa,
El nu avea niciun secret. „Eu am vorbit lumii pe față”, a răspuns El; Eu
„totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în templu, unde se adună toți
iudeii, și n-am spus nimic în ascuns”. Domnul Hristos punea propriul mod
de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei
Îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă și să-L aducă înaintea unui
tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obțină ceea ce prin mijloace
cinstite era imposibil să obțină. Acum, ei își aduceau la îndeplinire
planurile. Prinderea Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni,
batjocura și abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat sau
chiar acuzația erau modul lor de a lucra, și nu al Lui. Acțiunea lor era de
fapt o violare a legii. Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie
considerat și tratat ca nevinovat până când i se dovedea vinovăția. Preoții
erau astfel condamnați de propriile rânduieli. Întorcându-Se spre
anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus: „Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu
trimiseseră oare preoții și mai marii norodului spioni care să-I supravegheze
toate mișcările și să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare
aceștia prezenți la orice întâlnire a Sa cu oamenii și n-au dus ei
preoților informații cu privire la tot ceea ce a spus și a făcut El? „Întreabă
pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit”, a răspuns Iisus; „iată, aceia
știu ce am spus.” (Ioan 18, 21.). Ana a fost redus la tăcere de răspunsul
categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu cumva Domnul Hristos să spună
ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l țină ascuns,
Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie când
l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste față,
spunând: „Așa răspunzi marelui preot?” Cu un calm profund, Hristos a
răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de
ce Mă bați?” (Ioan 18, 20-23.). El n-a rostit niciun cuvânt aspru, de
răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă lipsită de păcat, răbdătoare
și blândă, care nu putea fi provocată. Domnul Hristos a suferit nespus
datorită abuzurilor și insultelor la care era supus. Din mâinile ființelor pe
care El le crease și pentru care făcea un sacrificiu infinit de mare, El a
primit orice umilire. Și El a suferit într-un raport direct proporțional cu
desăvârșirea sfințeniei Sale și cu ura Sa față de păcat. Judecarea Sa de către
oamenii care se comportau ca niște diavoli era pentru El un continuu sacrificiu.
A fi înconjurat de ființe omenești, ce se aflau sub controlul lui Satana, era
pentru El nespus de revoltător. Și El era conștient de faptul că, într-un
moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, El ar fi putut transforma
în țărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca judecata să fie și mai
greu de suportat. Iudeii așteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o
forță exterioară. Îl așteptau ca pe cineva cu o voință extraordinară, care să
schimbe modul de gândire al oamenilor și să obțină de la ei, prin forță, o
recunoaștere a supremației și, în același timp, avea să satisfacă și speranțele
lor ambițioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreț, o mare
ispită Îl încerca, și anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un
cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să-i oblige pe persecutorii Săi să
mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împărați și conducători, de
preoți și templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a rămâne în poziția pe
care și-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc. El, care ar fi putut să
osândească la moarte pe vrăjmașii Săi, a suportat cruzimea lor. Iubirea
pentru Tatăl Său și angajamentul Său, luat de la întemeierea lumii, că va
deveni Purtător al păcatului L-au făcut să îndure fără să Se plângă de
tratamentul barbar al celor pe care venise să-i mântuiască. Era o parte a
misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa omenească, toate loviturile și
batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui. Singura nădejde a
omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la tot ceea ce El putea
îndura din mâinile și inimile oamenilor. Domnul Hristos nu spusese nimic
care ar fi putut da acuzatorilor Săi vreun câștig de cauză: și totuși El era
legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuși o
formă de justiție. Era necesar să se facă forma unui proces legal. Autoritățile
erau hotărâte să grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conștiente de
considerația de care Se bucura Domnul Hristos în popor și se temeau că, dacă se
făcea vâlvă de arestarea Lui, atunci s-ar fi încercat eliberarea Sa. De
asemenea, dacă judecarea și executarea nu se înfăptuiau în același timp, atunci
s-ar fi amânat cu o săptămână datorită sărbătorii Paștilor. Faptul acesta însă
le-ar fi dat peste cap planurile. Pentru a obține condamnarea lui Hristos,
depindeau în mare măsură de gălăgia mulțimii, care era formată în mare parte
din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat o săptămână, atunci
entuziasmul ar fi scăzut și nu era exclus să aibă loc o reacție. Atunci, cea
mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulți ar
fi putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El
le făcuse. Aceasta ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului.
Modul în care ei au procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi
fost eliberat, pentru a primi iarăși închinare din partea mulțimii. De aceea,
preoții și mai marii norodului au hotărât ca, înainte ca planurile lor să fie
cunoscute, Hristos să fie dat în mâinile romanilor. Dar, mai înainte de
toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu
găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta
aparținea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverșunați
vrăjmași ai Domnului Hristos. El însuși, deși era mai slab în ceea ce privește
puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă și fără scrupule ca
Ana. El n-ar fi lăsat niciun mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Iisus. Era
dis-de-dimineață și încă întuneric; la lumina torțelor și a felinarelor, gloata
înarmată și prizonierul ei au pornit spre palatul marelui preot. Aici, în timp
ce membrii Sinedriului se adunau, Ana și Caiafa L-au interogat din nou pe
Domnul Hristos, dar fără succes. Când consiliul s-a adunat în sala de
judecată, Caiafa și-a ocupat locul de președinte al Sinedriului. De o parte și
de alta erau judecătorii și cei care erau în mod deosebit interesați în acest
proces. Soldații romani au fost așezați pe platformă, mai jos de tron. La
picioarele tronului marelui preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate
privirile întregii mulțimi. Agitația era mare. În toată acea mulțime, numai El
era calm și senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influență
sfântă. Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe rivalul său. Nerăbdarea
oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul și aparenta lor grabă de a accepta
învățăturile Lui treziseră gelozia amară a marelui preot. Dar, privind acum la
Cel arestat, Caiafa era plin de admirație pentru înfățișarea Sa nobilă și
demnă. O convingere plana asupra lui, și anume că omul acesta era la fel ca
Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod disprețuitor, a alungat acest
gând. De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie și aroganță,
cerându-I Domnului Iisus să facă una din marile Lui minuni înaintea lor. Dar
Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparație
între comportamentul nervos și răutăcios al lui Ana și al lui Caiafa și
comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar și în mintea acelei
mulțimi înrăite s-a ridicat întrebarea: „Trebuie oare ca acest Om cu o
înfățișare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?” Caiafa,
conștient de influența pe care Iisus o câștiga, a grăbit judecata. Vrăjmașii
Domnului Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupați să obțină
condamnarea Lui, dar nu știau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii
Sinedriului erau împărțiți în farisei și saduchei. Între ei erau mari
animozități și controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de
discuție, de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi
putut să le trezească prejudecățile unii împotriva altora și, în acest fel, să
le abată mânia de la El. Caiafa știa acest lucru și dorea să evite stârnirea
unei dispute. Erau foarte mulți martori care ar fi putut dovedi că Domnul
Hristos îi denunțase pe preoți și pe cărturari și că îi caracterizase ca fiind
ipocriți și ucigași; dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie.
Saducheii, în lupta lor ascuțită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător.
O astfel de mărturie nu avea greutate în fața romanilor, care erau ei înșiși
dezgustați de pretențiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul
Hristos nesocotise tradițiile iudaice și vorbise nerespectuos despre multe din
rânduielile lor; dar, în ceea ce privește tradiția, fariseii și saducheii erau
la cuțite; iar pentru romani, această acuzație n-avea nicio valoare. Vrăjmașii
Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o
examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă
minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuși scopul pe care
preoții îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt. Martori mincinoși fuseseră
plătiți să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, la încercarea de
a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi
vagi și contradictorii. Cercetați îndeaproape, ei și-au falsificat propriile
declarații. La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: „Stricați
Templul acesta, și în trei zile îl voi ridica”. Într-un limbaj profetic
figurat, El profetizase despre moartea și învierea Sa. „El le vorbea despre
templul trupului Său.” (Ioan 2, 19.21.). Iudeii înțeleseseră aceste cuvinte
într-un sens literal, ca referindu-se la templul din Ierusalim. Din tot ceea ce
spusese Domnul Hristos, preoții n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva
Lui, în afară de această declarație. Prezentând într-un mod greșit aceste
cuvinte, ei sperau să aibă câștig de cauză. Romanii fuseseră și ei angajați în
reconstruirea și înfrumusețarea templului și erau foarte mândri de el; orice
dispreț manifestat față de el, cu siguranță, le-ar fi trezit indignarea. Aici,
în acest punct, romanii și iudeii, fariseii și saducheii se puteau uni, căci
toți priveau templul cu multă venerație. În legătură cu acest fapt au fost
găsiți doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii
ca ale celorlalți. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Iisus, a
declarat: „Acesta a zis: Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc
iarăși în trei zile”. În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost
prezentate în mod greșit. Dacă ar fi fost spuse exact așa cum au fost rostite
de El, ei n-ar fi putut să obțină condamnarea nici chiar de către Sinedriu.
Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, așa cum pretindeau iudeii, declarația
Sa n-ar fi făcut decât să evidențieze un spirit irațional, lăudăros, dar nu
putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendențios în care au fost
prezentate de martorii falși, cuvintele Sale n-au conținut nimic care să fie
considerat de către romani o crimă vrednică de moarte. Cu multă răbdare,
Domnul Hristos a ascultat declarațiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos
niciun cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost
încurcați, confuzi și înnebuniți. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că
tot complotul lor avea să dea greș. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură
scăpare: Hristos trebuia determinat să Se condamne singur. Marele preot s-a
ridicat de pe scaunul său de judecată cu fața schimonosită de patimă, vocea și
comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar
fi doborât la pământ pe Arestat. „Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. „Ce
mărturisesc aceștia împotriva Ta?” Iisus și-a păstrat pacea. „Când a fost
chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la
măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia
53, 7.). În cele din urmă, Caiafa, ridicând brațul drept spre Ceruri, s-a
adresat Domnului Iisus ca și când ar fi fost rostit un jurământ solemn: „Te
jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu!” La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este
un timp când trebuie să taci și unul când trebuie să vorbești. El n-a vorbit
până când n-a fost întrebat în mod direct. El știa că, dacă răspundea acum,
aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost
făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a neamului și în Numele Celui
Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit legii. Mai
mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia
să declare în mod clar caracterul și misiunea Sa. Domnul Hristos le
spusese ucenicilor Săi: „Orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10, 32.).
Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învățătura. Toate urechile erau
foarte atente ca să asculte și toți ochii erau ațintiți asupra feței Sale,
atunci când El a răspuns: „Da ... sunt”. O lumină cerească părea că luminează
înfățișarea Sa palidă, atunci când a adăugat: „Ba mai mult, vă spun că de acum
încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și
venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64.). Pentru un moment, divinitatea
Domnului Hristos străfulgeră prin învelișul Său omenesc. Marele preot tremura
sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citește
gândurile lui ascunse și îl ardea până la inimă. Niciodată în viața pe care a
mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a persecutatului
Fiul al lui Dumnezeu. „Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, „vă spun că de
acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu și venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a
prezentat reversul scenei ce avea loc atunci. El, Domnul vieții și al slavei,
avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul și la
hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea
să fie așezat în lumina feței lui Dumnezeu, și judecata avea să se exercite
asupra fiecărui om, care va fi judecat după faptele sale. Cuvintele
Domnului Hristos l-au speriat pe marele preot. Gândul că avea să fie o înviere
a morților, când toți vor sta la bara judecății lui Dumnezeu, pentru a fi
răsplătiți după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele
judecății finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa.
Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-și eliberau
morții, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru
un moment, el a avut simțământul că stă în fața Judecătorului celui veșnic, ai
cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină tainele
ce se considerau ascunse o dată cu cei morți. Scena însă a trecut, s-a
șters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe
saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morți, a judecății și a
vieții viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un
arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-și
veșmântul, pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără
să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie.
„Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. „Iată că acum ați auzit hula Lui.”
(Matei 26, 65.). Și toți L-au condamnat. Conștiința vinovăției și pasiunea
l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a
crezut cuvintele Domnului Hristos și, în loc să-și sfâșie inima ca urmare a
unui profund simțământ al adevărului și să mărturisească faptul că Iisus era
Mesia, el și-a sfâșiat hainele preoțești, ca semn al unei rezistențe
categorice. Acest act al său avea profunde semnificații. Însă puțin și-a dat
seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influența pe
judecători și pentru a obține astfel condamnarea Domnului Hristos, marele preot
s-a condamnat pe sine! Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru
slujba preoției!Făcând astfel, el pronunțase asupră-și sentința de condamnare
la moarte! Un mare preot nu trebuia să-și rupă hainele! Prin legea levitică,
acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nicio
împrejurare, în nicio ocazie, preotul nu trebuia să-și rupă hainele. Printre
iudei era obiceiul să se rupă veșmintele la moartea unor prieteni,
dar preoții nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos dăduse
poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru. (Leviticul 10, 6.). Tot
ceea ce purta preotul trebuia să fie întreg și fără cusur. Prin acele frumoase
veșminte era reprezentat caracterul marelui antitip, Iisus Hristos. Nimic
altceva, decât desăvârșirea în îmbrăcăminte și purtare, în cuvânt și spirit, nu
putea să fie primit de către Dumnezeu. El este sfânt, și slava și desăvârșirea
Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe Pământ. Numai desăvârșirea
putea să reprezinte în mod cuvenit sfințenia serviciilor cerești. Omul mărginit
poate să-și sfâșie propria inimă, dând astfel pe față un duh zdrobit și smerit.
Dumnezeu va recunoaște acest lucru. Dar veșmintele preoțești nu trebuiau să fie
nicidecum sfâșiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor
cerești. Marele preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă și să
ia parte la serviciul din sanctuar cu veșmintele sfâșiate ar fi fost considerat
ca unul care era despărțit de Dumnezeu. Rupându-și veșmintele, el a încetat să
mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de către Dumnezeu ca
un preot activ, care putea sluji. Acest fel de purtare, așa cum se vedea la
Caiafa, dădea pe față pasiune și nedesăvârșire omenească. Sfâșiindu-și
veșmintele, Caiafa a făcut fără efect Legea lui Dumnezeu, pentru a urma
tradiția oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot
putea să-și sfâșie veșmintele în semn de groază față de păcat și totuși să fie
nevinovat. În acest fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi
omenești. Fiecare acțiune a marelui preot era privită cu mult interes de
popor; și Caiafa, pentru a impresiona, a căutat să facă risipă de sfințenia
lui. Dar în actul acesta, destinat să fie o acuzație împotriva Domnului
Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis: „Numele Meu
este în El.” (Exod 23, 21.). Astfel, chiar el era acela care comitea o
blasfemie. Fiind el însuși condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunțat sentința
de condamnare asupra Domnului Hristos ca un hulitor. Când Caiafa și-a rupt
hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul
iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca neam, față de Dumnezeu. Cândva popor
ales al lui Dumnezeu, se despărțea acum de El și devenea foarte repede un popor
ce nu mai aparținea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat:
„S-a sfârșit”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel
sfânt declara că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era antitipul
tuturor tipurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărțit de
Dumnezeu. Caiafa putea deci să-și rupă veșmântul său oficial, care arăta că el
se pretindea a fi un reprezentant al marelui Mare Preot; căci hainele nu mai
aveau nicio însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele preot putea
mai bine să-și rupă veșmintele de groază, în fața situației lui și a neamului
iudaic. Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte; dar
era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o
condamnare nu se putea pronunța decât la lumina zilei și înaintea întregului
consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un
criminal condamnat și lăsat în seama celor mai josnice și a celor mai stricate
ființe omenești, ca să fie batjocorit. Palatul marelui preot era înconjurat de
o curte deschisă, în care se strânseseră soldații și o mulțime de oameni. Prin
această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat și
dintr-o parte, și din alta cu batjocură, făcându-se referință la declarația Sa
că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale: „șezând la dreapta puterii lui
Dumnezeu” și „venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp
ce Se afla în camera gărzii, așteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat.
Gloata neștiutoare fusese martoră la cruzimea cu care El a fost tratat în fața
consiliului și de aceea oamenii și-au luat libertatea să-și manifeste toate
elementele satanice ale naturii lor. Înfățișarea nobilă și dumnezeiască a
Domnului Hristos îi ațâța la nebunie. Blândețea Sa, inocența și răbdarea Sa
maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila și dreptatea erau
călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de
inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. Dar un chin sufletesc și mai
puternic sfâșia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai
profundă durere și pe care nici o mână vrăjmașă n-o putea produce. În timp ce
era supus batjocurii unei cercetări în fața lui Caiafa, Domnul Hristos a fost
tăgăduit de unul dintre propriii ucenici. După ce L-au părăsit pe
Învățătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la
distanță, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Acești ucenici erau Petru
și Ioan. Preoții l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic binecunoscut al lui
Hristos și l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii
Conducătorului său, va ajunge să disprețuiască ideea că Unul ca acesta ar fi
Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru și a obținut și pentru
el aprobarea să intre. În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece
oră din noapte, fiind chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni
s-a apropiat de foc și Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea
să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin
mulțime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul
Hristos în sala de judecată. Dar când focul ilumină fața lui Petru, femeia
care stătea de pază la ușă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a
reținut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui
dezamăgită și și-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era
una dintre slujnicele din casa lui Caiafa și era curioasă să afle adevărul. Ea
i-a zis lui Petru: „Nu cumva și tu ești unul dintre ucenicii omului acestuia?”
Petru a fost surprins și tulburat; ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra
lui. El se făcea că nu înțelege; dar femeia era insistentă și spuse celor din
jurul său că acest om fusese cu Iisus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă și
spuse supărat: „Femeie, nu-L cunosc”. Aceasta a fost prima tăgăduire și imediat
a cântat cocoșul. O, Petre, atât de curând te-ai rușinat de Învățătorul tău!
Atât de curând ai tăgăduit pe Domnul tău! Ucenicul Ioan, intrând în sala
de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era un urmaș al Domnului
Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă, care Îl batjocorea pe Învățătorul
său. El n-a fost întrebat, pentru că nu și-a asumat un caracter fals, pentru ca
astfel să poată fi bănuit. El a căutat un colț retras, ferit de
privirea mulțimii, dar cât mai aproape cu putință de Iisus. De aici, el
putea vedea și auzi tot ceea ce avea loc la judecarea Domnului. Nu fusese
în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-și un
aer de indiferență, el se așezase singur pe terenul vrăjmașului și deveni
astfel o pradă ușoară ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învățătorul
său, ar fi fost un soldat curajos; dar când degetul batjocurii s-a îndreptat
spre el, s-a dovedit a fi un laș. Mulți dintre cei care nu se dau înapoi de la
o luptă îndârjită pentru Domnul lor sunt puși în situația de a-și tăgădui
credința, datorită faptului că au fost luați în râs. Asociindu-se cu aceia pe
care ar fi trebuit să-i evite, se așează singuri în calea ispitei. Ei îi invită
pe vrăjmași să-i ispitească și sunt determinați să spună și să facă lucruri de
care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovați. Ucenicul
Domnului Hristos care, în zilele noastre, își ascunde credința de teama
suferinței sau a rușinii Îl tăgăduiește pe Domnul lui tot așa cum L-a tăgăduit
Petru în sala de judecată.Petru încerca să arate că nu este deloc interesat în
judecarea Învățătorului său, dar inima sa era chinuită de durere atunci când
auzea ocara cea crudă și vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult,
el era surprins și mâniat pentru faptul că Domnul Iisus trebuia să Se umilească
pe Sine și să-i umilească și pe urmașii Săi, supunându-Se unui astfel de
tratament. Pentru a-și ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se
alăture persecutorilor Domnului Iisus și batjocurilor lor nepotrivite. Dar
înfățișarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals și, în timp ce căuta
să vorbească nepăsător, nu putea să-și rețină expresiile de indignare față de
abuzurile la care era supus Învățătorul său. Pentru a doua oară i-a fost
atrasă atenția și a fost din nou acuzat că este un urmaș al lui Iisus. Acum el
a declarat cu jurământ: „Nu cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost
dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui preot, o rudă apropiată a
omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: „Nu te-am văzut eu cu El
în grădină?” „Nu mai încape îndoială că ești unul din oamenii aceia; căci ești
galilean, și graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de
mânie. Ucenicii Domnului Iisus erau cunoscuți pentru curăția vorbirii lor, dar,
pentru a-i înșela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum și pentru a
pune în evidență caracterul pe care și-l împrumutase, Petru se lepădă acum de
Învățătorul său blestemând și jurând. Și cocoșul cântă din nou. Auzindu-l,
Petru și-a amintit de cuvintele Domnului Iisus: „Înainte ca să cânte cocoșul de
două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” (Marcu 14, 30.). În timp ce
blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar
cântatul pătrunzător al cocoșului răsuna încă în urechile sale, privirea
Mântuitorului s-a întors de la judecătorii Săi încruntați spre sărmanul Său
ucenic. În același timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învățătorul său.
În privirea aceea blândă, el a citit milă adâncă și întristare, dar nicio umbră
de mânie nu se afla în ea. Vederea acelei fețe palide și suferinde,
privirea aceea plină de compasiune și iertare au străpuns inima lui Petru
asemenea unei săgeți. Conștiința i-a fost trezită. Memoria deveni activă. Petru
își aminti de făgăduința pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu
Domnul său la închisoare și la moarte. Și-a amintit de amărăciunea sa atunci
când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeași noapte, se va lepăda
de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaște pe Iisus,
dar acum el și-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoștea
Domnul său și cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea ce îi era chiar
și lui necunoscută. Un val de amintiri îl cuprinse. Mila plină de gingășie
a Mântuitorului, bunătatea și îndelunga Lui răbdare, blândețea și răbdarea Sa
manifestate față de ucenicii Săi greșiți - toate îi veneau în minte. Își aduse
aminte de avertizarea: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu
M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22, 31-32.).
Reflectă cu groază la propria nerecunoștință, la falsitatea sa și la jurământul
său fals. Privi încă o dată la Învățătorul său și văzu cum o mână profanatoare
se ridică să-L lovească în față. Nemaiputând să îndure scena, el fugi cu inima
zdrobită din sala de judecată. În singurătate și întuneric, el merse
înainte fără să știe și fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a
pomenit în grădina Ghetsemani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă îi apăru
în mod viu în minte. Fața suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge
și frământată de suferință, i-a apărut în memorie. El și-a adus aminte, cu
remușcări amare, că Domnul Iisus a plâns și a fost în agonie, singur, în
rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul
încercării Sale dormeau. El și-a adus aminte de solemna însărcinare: „Vegheați
și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită.” (Matei 26, 41.). Petru a fost din nou
martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură
să știe că a adăugat cea mai grea povară umilirii și durerii Mântuitorului.
Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Își revărsase sufletul în agonie
înaintea Tatălui, Petru a căzut cu fața la pământ și a dorit să moară. Atunci
când dormea, deși Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze și să se roage, Petru
și-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toți ucenicii, dormind în
acel moment crucial, au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoștea
teribila încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoștea modul în care avea
să lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, așa încât să nu poată fi
pregătiți pentru timpul încercării. Pentru acest motiv El i-a avertizat atunci.
Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere și rugăciune, atunci
Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi
tăgăduit atunci pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în
agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiți să privească suferințele Sale pe crucea
Golgotei. Ei ar fi înțeles, într-o măsură însemnată, natura suferințelor Sale
zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-și aducă aminte de cuvintele Sale care
profetizau suferințele, moartea și învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui
mai crucial ceas, raze de speranță ar fi luminat în întuneric și le-ar fi
susținut credința. De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din
nou și Domnul Hristos a fost adus iarăși în sala de judecată. El Se declarase
Fiu al lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzație
împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declarații, pentru
că mulți membri nu fuseseră prezenți la ședința din cursul nopții și nu
auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei știau că tribunalul roman nu ar fi
găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toți de pe buzele
Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins.
Susținerea Domnului Iisus că El este Mesia o puteau transforma într-o
declarație de revoltă politică. „Dacă ești Tu Hristosul”, au zis ei,
„spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În
cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veți
crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde, nici nu-Mi veți da drumul”.
Dar, ca să poată fi lăsați fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De
acum încolo, Fiul omului va ședea la dreapta puterii lui Dumnezeu”. „Ești
Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Și El le-a răspuns:
„Așa cum o spuneți: da, sunt”. Atunci ei au început să strige: „Ce nevoie mai
avem de mărturie? Noi înșine am auzit-o din gura Lui”. Și astfel, în
conformitate cu a treia condamnare din partea autorităților iudaice, Domnul Iisus
trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca
romanii să ratifice această condamnare și să-L dea în mâna lor. A urmat
apoi cea de-a treia scenă de abuzuri și batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe
care a primit-o din partea mulțimii ignorante. Și ea a avut loc chiar în
prezența preoților și a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de
simpatie și umanism dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau
slabe și nu-L puteau reduce la tăcere, atunci ei aveau alte arme, și anume
acele arme care au fost folosite în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere
pe eretici - suferința, violența și moartea. Când condamnarea Domnului
Hristos a fost pronunțată de către judecători, o furie satanică a pus stăpânire
pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulțimea s-a
repezit spre Domnul Hristos, strigând: „Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă
n-ar fi fost soldații romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut
în cuie, pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăți înaintea
judecătorilor Săi, dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit și, prin forța
armelor, n-ar fi ținut în frâu violența gloatei. Oamenii păgâni erau
furioși la vederea tratamentului brutal față de Cineva împotriva căruia nu se
dovedise nimic. Ofițerii romani au declarat că, pronunțând condamnarea Domnului
Iisus, iudeii încălcau autoritatea romană și că era chiar contrar legii iudaice
faptul de a condamna un om la moarte numai pe baza propriei mărturii. Această
intervenție a adus o clipă de acalmie procedurală; dar conducătorii iudei erau
insensibili, morți față de milă și rușine. Preoții și conducătorii au
uitat demnitatea slujbei lor și și-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind
epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproșându-I cu dispreț nașterea
Sa. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a
merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai rușinoasă. Oamenii cei mai stricați
erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină
veche a fost aruncată peste capul Său și persecutorii L-au lovit peste față,
spunând: „Hristoase, proorocește-ne cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată
de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în față. Va veni, însă,
marea zi a judecății finale și, oamenii aceștia stricați, care și-au bătut joc
și au scuipat fața calmă și palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei,
strălucind mai tare decât soarele!
75 - Iuda:
Istoria vieții lui Iuda ne prezintă sfârșitul trist
al unei vieți care ar fi putut fi onorată de Dumnezeu. Dacă ar fi murit mai
înainte de ultima lui călătorie la Ierusalim, Iuda ar fi fost privit ca un om
vrednic de a ocupa un loc între cei doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă ar
fi fost foarte mult simțită. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul
veacurilor n-ar fi existat, dacă însușirile caracterului său n-ar fi fost
manifestate la încheierea istoriei vieții sale. Dar caracterul său a fost
descoperit lumii cu un scop: ca să fie o avertizare pentru toți aceia care,
asemenea lui, ar trăda misiunea sacră încredințată lor. Cu puțin timp
înainte de Paști, Iuda și-a reînnoit legăturile pe care le avea cu preoții,
pentru a-L da pe Domnul Hristos în mâinile lor. S-a convenit atunci ca
Mântuitorul să fie arestat în unul din locurile Sale de meditație și rugăciune.
De la ospățul din casa lui Simon, Iuda avusese ocazia să reflecteze asupra
faptelor pe care se legase să le aducă la îndeplinire, dar planul său nu s-a
schimbat. Pentru treizeci de arginți (dinari?) - prețul unui sclav, el a dat
rușinii și morții pe Domnul Slavei. Din fire, Iuda avea o puternică iubire
de bani; dar el nu fusese totdeauna atât de corupt ca să poată face o faptă ca
aceasta. El nutrise spiritul cel rău al avariției până când acesta a devenit
motivul dominant al vieții sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai mare
decât iubirea pentru Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a
predat lui Satana și avea să fie târât adânc în păcat. Iuda se alăturase
ucenicilor atunci când mulțimile Îl urmau pe Domnul Iisus. Învățătura
Mântuitorului le-a mișcat inimile în timp ce ascultau uimiți cuvintele Lui
rostite în sinagogă, la marginea mării sau pe munte. Iuda i-a văzut pe
bolnavi, pe schilozi și pe orbi venind în număr mare la Domnul Iisus din orașe
și sate. I-a văzut pe muribunzi aduși la picioarele Sale. A fost martor al
lucrărilor minunate ale Mântuitorului, manifestate în vindecarea celor bolnavi,
în eliberarea de demoni și învierea din morți. A simțit chiar în persoana sa
dovada puterii Domnului Hristos. A recunoscut învățăturile Domnului Hristos ca fiind
superioare tuturor celor pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe Marele
Învățător și dorea să fie cu El. Avea dorința să fie schimbat în caracterul și
viața sa, nădăjduind să experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul
Hristos. Mântuitorul nu l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei
doisprezece. I-a încredințat lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a
vindeca pe bolnavi și de a scoate demonii. Dar Iuda n-a ajuns să se predea pe
deplin Domnului Hristos. El n-a renunțat la ambițiile lui lumești sau la
iubirea de bani. În timp ce a acceptat poziția de slujitor al Domnului Hristos,
el nu s-a supus puterii divine modelatoare. Considera că putea să aibă propria
judecată și propriile păreri, cultivând predispoziția de a critica și acuza. Iuda
era foarte mult apreciat de către ucenici și avea o mare influență asupra lor.
Chiar el avea o părere foarte bună despre sine și îi privea pe frații săi ca
fiindu-i mult inferiori în judecată și iscusință. Ei nu-și dau seama de
ocaziile pe care le au, gândea el, și nici nu profită de împrejurările ce li se
oferă. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători limitați.
Petru era impulsiv; el ar fi acționat fără prea multă judecată. Ioan, care
strângea adevărurile ce porneau de pe buzele Domnului Hristos, era considerat
de Iuda ca fiind un om de afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a
învățat exactitatea în toate lucrurile, era foarte grijuliu atunci când era
vorba de cinste, medita totdeauna la cuvintele Domnului Hristos și era atât de
absorbit de ele, încât, considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când
era vorba să facă lucruri iscusite și larg cuprinzătoare. În acest fel, Iuda
i-a categorisit pe toți ucenicii și se felicita pentru faptul că Biserica ar fi
ajuns adesea în încurcături și necazuri, dacă n-ar fi fost iscusința lui de
administrator. Iuda se considera cel mai capabil, neputând fi depășit de
nimeni. După părerea lui, el constituia o onoare pentru cauza Bisericii și
totdeauna se prezenta astfel. Însă Iuda era orb față de propriile
slăbiciuni de caracter, iar Domnul Hristos l-a așezat acolo unde avea să aibă
ocazia să le vadă și să se corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea datoria
să se îngrijească de nevoile micului grup și să acorde ajutorul necesar celor
săraci. La Paști, în camera de sus, când Domnul Iisus i-a zis: „Ce ai să faci,
fă repede” (Ioan 13, 27), ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele
necesare pentru nevoile praznicului sau să dea ceva celor săraci. Slujind
altora, Iuda ar fi putut să-și dezvolte un spirit neegoist. Dar, în timp ce
asculta zilnic învățăturile Domnului Hristos și era martor al vieții Sale
neegoiste, Iuda s-a lăsat în voia dispozițiilor sale spre lăcomie. Sumele mici,
care treceau prin mâinile lui, erau o continuă ispită. Deseori, când făcea un
mic serviciu pentru Domnul Hristos sau folosea din timpul său pentru scopuri
religioase, el se plătea din acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste
pretexte serveau ca scuză pentru acțiunile sale; dar înaintea lui Dumnezeu era
un hoț. Declarația mereu repetată a Domnului Hristos că Împărăția Sa nu
era din lumea aceasta l-a iritat pe Iuda. El făcuse un plan și se aștepta ca
Domnul Iisus să lucreze după el. El plănuise ca Ioan Botezătorul să fie eliberat
din închisoare. Dar, vai, Ioan a fost lăsat să fie decapitat. Iar Domnul
Hristos, în loc să-și revendice drepturile Sale regale și să răzbune moartea
lui Ioan, S-a retras cu ucenicii Săi într-un loc la țară. Iuda dorea o
atitudine mult mai agresivă. Considera că, dacă Domnul Iisus nu i-ar împiedica
pe ucenici să-și aducă la îndeplinire planurile lor, lucrarea ar fi mult mai
plină de succes. El a reținut vrăjmășia crescândă a conducătorilor iudei și a
văzut faptul că cerința lor n-a fost ascultată, atunci când au cerut un semn
din ceruri din partea Domnului Hristos. Inima lui era deschisă necredinței, iar
vrăjmașul adăuga gânduri de îndoială și revoltă. De ce oare Domnul Iisus Se
ocupa atât de mult de ceea ce era așa de descurajator? De ce oare prevestea El
încercări și persecuții pentru Sine și pentru ucenicii Săi? Perspectiva de a
avea un loc de frunte în noua împărăție l-a făcut pe Iuda să sprijine cauza lui
Iisus. Oare să fie dezamăgit în speranțele lui? Iuda nu respingea ideea că
Domnul Iisus era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli și căuta să găsească vreo
explicație a lucrărilor Sale minunate. În ciuda învățăturilor
Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că Domnul Hristos va domni ca împărat în
Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci mii, el a încercat să realizeze acest
lucru. Atunci, Iuda a ajutat la împărțirea hranei mulțimii flămânde. El a avut
ocazia să vadă binele ce-i stătea în putere să-l facă în favoarea altora. A
simțit satisfacția pe care o ai totdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat la
aducerea la Hristos a bolnavilor și suferinzilor din mulțime. A văzut câtă
alinare, câtă bucurie și fericire aducea în inimile omenești puterea
vindecătoare a Răscumpărătorului. El ar fi putut să înțeleagă metodele de lucru
ale Domnului Hristos. Dar era orbit de propriile dorințe egoiste. Iuda a fost
primul care să folosească entuziasmul declanșat de minunea înmulțirii pâinilor.
El a fost acela care a pus la cale planul de a-L lua cu forța pe Domnul Iisus
și a-L face împărat. Năzuințele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a
fost amară. Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea
vieții a fost punctul de cotitură în istoria vieții lui Iuda. El a auzit
cuvintele: „Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului
omului, și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă.” (Ioan 6, 53.).
El a văzut că Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri
lumești. El considera că poate vedea departe și că a ajuns la înțelegerea
faptului că Iisus nu va avea onoruri și nu va putea da urmașilor Săi poziții
înalte. El s-a hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos, încât să nu
se mai poată desface. El va veghea. Și a vegheat. Din acel moment, el a
început să exprime îndoieli care îi puneau pe ucenici în încurcătură. Semăna
controverse și sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate
de către cărturari și farisei împotriva susținerilor Domnului Hristos. Toate
necazurile mici și mari, supărările, greutățile și aparentele piedici în calea
înaintării Evangheliei erau interpretate de Iuda ca dovezi împotriva
temeiniciei ei. El aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau nicio
legătură cu adevărurile pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte,
scoase din contextul lor, îi puneau pe ucenici în încurcătură și făceau să
crească descurajarea, care-i cuprindea adesea. Totuși, toate acestea au fost
făcute de Iuda într-un astfel de mod, încât să apară că era un om conștiincios.
Și în timp ce ucenicii căutau dovezi care să confirme cuvintele Marelui
Învățător, Iuda îi conducea aproape imperceptibil pe un alt drum. Și astfel,
într-un mod foarte religios și în aparență foarte înțelept, el prezenta
problemele într-o lumină diferită de aceea în care le prezentase Domnul
Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înțeles pe care El niciodată nu-l dăduse.
Sugestiile lui ațâțau totdeauna dorințe ambițioase după realizări pământești,
îndepărtându-i astfel pe ucenici de la lucrurile importante cărora aceștia
trebuiau să le acorde atenția cuvenită. Neînțelegerile cu privire la cine să
fie mai mare dintre ei erau în mare măsură generate de Iuda. Când Domnul Iisus
i-a prezentat tânărului bogat condițiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut
acest lucru. El a considerat că se făcuse o greșeală. Dacă astfel de oameni, ca
acest conducător, ar fi putut să fie uniți cu credincioșii, atunci ei ar fi
ajutat susținând cauza lui Hristos. Dacă Iuda ar fi fost primit cel puțin ca
sfătuitor, gândea el, atunci ar fi putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea
neînsemnatei Biserici. Principiile și metodele sale ar fi fost diferite
întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se considera
mai înțelept decât Domnul Hristos. În tot ceea ce Domnul Hristos le spunea
ucenicilor Săi era ceva cu care Iuda nu era de acord în inima sa. Sub influența
sa, aluatul neascultării își făcea foarte repede lucrarea. În toate acestea,
ucenicii n-au văzut pe adevăratul vinovat; dar Domnul Iisus a văzut că Satana
îi transmitea lui Iuda atributele sale și, în felul acesta, deschidea o cale
prin care să-i poată influența și pe ceilalți ucenici. Cu un an înainte de
trădarea Sa, Domnul Hristos spusese cu privire la aceasta: „Nu v-am ales Eu pe
voi, cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.). Cu
toate acestea, Iuda nu manifesta o opoziție fățișă față de învățăturile
Mântuitorului și nici nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe față o
atitudine de murmurare, până la momentul ospățului din casa lui Simon. Când
Maria a uns picioarele Mântuitorului, Iuda și-a manifestat tendințele spre
lăcomie. Fiind mustrat de Domnul Hristos, spiritul său se revoltă. Mândria
rănită și dorința de răzbunare au rupt stăvilarele și lăcomia nutrită atât de
mult a pus stăpânire pe el. Aceasta va fi experiența tuturor acelora care
continuă să se joace cu păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă
și asupra cărora nu s-a câștigat biruința răspund ispitirii lui Satana, iar
sufletul este robit, supus voinței lui. Iuda însă nu era cu totul
împietrit. Chiar după ce se angajase în două rânduri să-L vândă pe Mântuitorul,
el a mai avut ocazii să se pocăiască. La cina de Paști, Domnul Hristos și-a
dovedit divinitatea, dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingășie, El nu l-a
trecut cu vederea pe Iuda atunci când a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al
harului a rămas fără răspuns. Apoi, cazul lui Iuda a fost hotărât și picioarele
pe care Domnul Hristos le-a spălat au plecat să aducă la îndeplinire lucrarea
vânzătorului. Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat,
atunci evenimentul trebuia să aibă loc. Partea sa în trădarea Mântuitorului
n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară,
atunci el nu făcea decât să-L forțeze să Se elibereze. Orice s-ar întâmpla,
Iuda avea să câștige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că face o
afacere iscusită vânzându-L pe Domnul său. Cu toate acestea, Iuda nu
credea că Domnul Hristos va îngădui ca El să fie arestat. Vânzându-L, planul
său era de a-I da o lecție. El intenționa să joace un rol care să-L facă pe
Mântuitorul mai atent de aici înainte și să-l trateze cu respectul cuvenit.
Iuda însă nu știa că a dat morții pe Domnul Hristos. De câte ori, când
Mântuitorul învăța în parabole, cărturarii și fariseii nu fuseseră înfrânți
prin ilustrațiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri! Adesea,
când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie și luau pietre
ca să arunce în El; dar mereu și mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat
din așa de multe curse, cu siguranță, gândea Iuda, că nu va îngădui să fie
prins. Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă într-adevăr Domnul
Hristos era Mesia, atunci poporul, pentru care El făcuse atât de mult, se va
strânge în jurul Său și-L va proclama împărat. Aceasta va face ca multe minți,
care până acum au fost nehotărâte, să se hotărască o dată pentru totdeauna.
Iuda avea să aibă meritul de a-L fi așezat pe Împărat pe tronul lui David.
Faptul acesta avea să-i asigure o poziție de frunte în noua împărăție, după
Domnul Hristos. Falsul ucenic își îndeplini partea în vinderea lui Iisus.
În grădină, când le-a spus conducătorilor mulțimii: „Pe care-l voi săruta eu,
acela este; să puneți mâna pe el!” (Matei 26, 48), el era pe deplin convins că
Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi, dacă ei ar fi aruncat vina
asupra lui, el putea să le spună: „Nu v-am spus să-L țineți bine?” Iuda
privi la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acționând la cuvintele lui și
legându-L strâns. Plin de uimire, el văzu că Mântuitorul a îngăduit să fie
legat și dus. Nerăbdător, el L-a urmat din grădină până la judecarea Lui în
fața conducătorilor iudei. În fiecare moment, aștepta ca El să-și uimească
vrăjmașii, apărând înaintea lor ca Fiu al lui Dumnezeu, făcând fără efect toate
comploturile și toată puterea lor. Cum însă ceasurile treceau, unul după altul,
și Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra Lui,
o teamă teribilă veni asupra vânzătorului pentru faptul că a vândut pe
Învățătorul său, ca să fie dat morții. Cum judecata se apropia de sfârșit,
Iuda n-a mai putut îndura tortura conștiinței sale vinovate. Deodată, o voce
răgușită a răsunat din sala de judecată, făcând ca un fior de groază să pună
stăpânire pe toate inimile: „Este nevinovat, cruță-L, Caiafa!” Făptura
înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-și loc prin mulțimea înmărmurită.
Fața sa era palidă și descompusă și stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea
lui. Repezindu-se spre scaunul de judecată, el a aruncat jos, înaintea
marelui preot, monedele de argint ce fuseseră prețul vânzării Domnului său.
Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, îl imploră să-L elibereze pe Iisus,
declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa îl îndepărtă,
dar rămase încurcat, neștiind ce să spună. Perfidia preoților a fost dată pe
față. Era evident că ei îl mituiseră pe ucenic ca să-și vândă
Învățătorul. „Am păcătuit”, strigă din nou Iuda, „căci am vândut sânge
nevinovat.” Dar marele preot, recâștigându-și stăpânirea de sine, răspunse
batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta.” (Matei 27, 4.). Preoții fuseseră
dispuși să facă din Iuda unealta lor; dar îi disprețuiau josnicia. Când el a
venit la ei ca să-și mărturisească vina, l-au luat în râs. Iuda s-a
convins că toate stăruințele lui erau zadarnice și a fugit din sala de judecată
exclamând: „Este prea târziu! Este prea târziu!” El simțea că nu va putea trăi
să-L vadă pe Iisus crucificat și, în disperarea lui, s-a dus și s-a
spânzurat. Mai târziu, în aceeași zi, pe drumul de la sala de judecată a
lui Pilat la Golgota, s-a produs o întrerupere a strigătelor și batjocurilor
mulțimii nelegiuite, care Îl ducea pe Domnul Hristos la locul răstignirii. Pe
când treceau pe lângă un loc retras, ei au văzut, la rădăcina unui copac uscat,
trupul lui Iuda. A fost o priveliște dintre cele mai dezgustătoare,
cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase
de copac. În cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau
acum din el. Resturile lui au fost repede îngropate, ca să nu se mai vadă, dar
mulțimea batjocorea mai puțin acum și multe fețe palide dădeau pe față
gândurile ce se frământau înăuntru. Se părea că răsplata începea să fie dată
acelora care se făceau vinovați de sângele lui Iisus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu