MOMENTUL „AUGUST 1968”.

MOMENTUL  „AUGUST 1968”

  În ziua 18 august 1968, liderii partidelor comuniste din URSS, Bulgaria, Polonia, Republica Democrată Germană și Ungaria au stabilit detaliile intervenției militare în Cehoslovacia, începând cu noaptea de 20/21 august, ora 0. Acțiunea s-a desfășurat conform planului aprobat. Statele occidentale nu au intervenit pentru apărarea Cehoslovaciei, apreciind că acțiunea militară condusă de sovietici era o problemă internă a Tratatului de la Varșovia. Îndată ce a aflat despre această agresiune, Ceaușescu a convocat Comitetul Executiv (CEx) al CC al PCR. Potrivit stenogramei, ședința a început la ora 6.30 și s-a încheiat la 8.30.  Secretarul general al CC al PCR a explicat: „La ora 3 noaptea, un funcționar de la Ambasada sovietică a adus o notă, nesemnată, pe care a lăsat-o la Cancelaria Comitetului nostru Central, în care se arată istoria evenimentelor din Cehoslovacia, că acolo există elemente contrarevoluționare și față de această situație, la cererea majorității Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, au intervenit în această țară”. Pe de altă parte, un secretar al CC al PCC, „ne-a informat că cei cinci nu au luat nicio legătură cu Comitetul Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia, că toată această acțiune este făcută peste capul Comitetului Central, peste capul guvernului Cehoslovaciei” și că „ar fi bine ca România, care este membră a Tratatului de la Varșovia, să facă ceva”. Ceaușescu a precizat că a fost convocat CEx, care „trebuie să analizeze această situație și să stabilim aici ce poziție trebuie să adoptăm”. În opinia sa, era bine să fie convocată Plenara CC al PCR în jurul orei 10, împreună cu guvernul și primii secretari ai Comitetelor județene de partid. A propus ca Plenara să adreseze imediat o scrisoare „celor cinci partide și să ne exprimăm surprinderea noastră, îngrijorarea noastră pentru această acțiune care constituie o gravă încălcare a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, între partidele comuniste, o gravă încălcare a prevederilor Tratatului de la Varșovia, declarând în același timp că noi am constatat că în Cehoslovacia conducerea partidului este stăpână pe situație și că nu împărtășim punctul lor de vedere că acolo există elemente contrarevoluționare și considerăm că este o gravă greșeală intervenția militară în Cehoslovacia”. A mai propus: „Să ne adresăm, de asemenea, tuturor partidelor comuniste și muncitorești cam în același sens”; să fie pregătită „o declarație a partidului și guvernului român în legătură cu situația creată după ocuparea Cehoslovaciei”; să fie luate „toate măsurile pentru asigurarea securității României” și dacă „se va ajunge la o ciocnire militară” trebuia luptat, pentru că nu se putea admite „subjugarea țării”. A conchis: „Este trist că am ajuns să punem problema aceasta față de țările socialiste, dar aceasta este situația creată de oameni iresponsabili”. Au luat cuvântul toți cei 25 de membri ai CEx, care au susținut propunerile lui Nicolae Ceaușescu. În aceeași dimineață a avut loc Plenara comună a CC al PCR, Consiliului de Stat și Guvernului, care a aprobat propunerile CEx și a hotărât ca Nicolae Ceaușescu să se adreseze cetățenilor adunați în Piața Palatului. Spre orele prânzului, secretarul general al CC al PCR a rostit, din balconul clădirii CC al PCR, o amplă cuvântare, condamnând cu fermitate invadarea Cehoslovaciei: „Nu există nicio justificare, nu poate fi acceptat niciun motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile a unui stat socialist frățesc”. Referindu-se la pericolul ce plana asupra României, a ținut să se știe că „întregul popor român nu va permite nimănui să calce teritoriul patriei noastre” și că se vor lua măsuri imediate „pentru a apăra cuceririle revoluționare, pentru a asigura munca pașnică, independența și securitatea patriei noastre socialiste”. Cuvântarea a fost transmisă în direct la radio și televiziune, fiind preluată de mai multe posturi străine, astfel că nu numai românii, ci și întreaga lume a putut afla că România a condamnat ferm agresiunea celor cinci state membre a Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei. Poziția României a fost apreciată, chiar atunci, de liderii tuturor statelor democratice, precum și de mass-media, care au subliniat curajul liderului politic român. După 1989, pe fondul campaniei vizând diabolizarea lui Nicolae Ceaușescu, unii dintre colaboratorii săi apropiați au ținut să se distanțeze de „odiosul dictator”, lansând în spațiul public aprecieri cu totul în afara realității. Astfel, Ion Gheorghe Maurer - atunci președintele Consiliului de Miniștri și membru în Comitetul Executiv al CC al PCR - într-un lung interviu, publicat de Lavinia Betea în 1995, afirma că în ziua întoarcerii delegației de partid și de stat din Cehoslovacia (17 august 1968) „ambasadorul sovietic la București ne-a comunicat că va avea loc invazia și ne-a cerut să participăm și noi. Aici, în asemenea discuții, nu se făceau teorii, nu se mai aduceau justificările din comunicatele de presă sau din cuvântări. Ni s-a comunicat, pur și simplu, ce aveam de făcut, în calitate de membri ai Tratatului de la Varșovia. Am refuzat”. În continuarea acestor alegații, Maurer a afirmat: „După plecarea ambasadorului sovietic, eu m-am adresat imediat ambasadei americane și celei franceze, comunicându-le ceea ce ni s-a propus și refuzul nostru”. La întrebarea Laviniei Betea dacă s-a discutat în prealabil asupra conținutului cuvântării lui Ceaușescu, Maurer a răspuns categoric: „Nu”. Aceste afirmații sunt absolut false. Nici vorbă despre comunicarea ambasadorului sovietic și despre invitația ca și România să participe la invadarea Cehoslovaciei. Toate pregătirile și declanșarea acțiunii s-a făcut fără implicarea României, care nu a fost invitată să participe la discuțiile și hotărârile luate de Leonid Brejnev, Todor Jivkov, Walter Ulbricht, Wladislaw Gomulka și János Kádár. Nu există niciun document care să confirme că Maurer s-a adresat celor două ambasade. SUA au fost alertate de ministrul de externe Corneliu Mănescu, care atunci îndeplinea funcția de președinte al Adunării Generale a ONU. Despre poziția României față de invadarea Cehoslovaciei s-a discutat în ședința Comitetului Executiv și la Plenara lărgită a CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, la care Ion Gheorghe Maurer nu numai că a participat, dar a luat și cuvântul. În stenograma ședinței CEx este consemnată poziția sa: „Eu sunt absolut de acord cu propunerile făcute de tovarășul Nicolae Ceaușescu și cred că nu există alt drum pentru a asigura nu numai libera dezvoltare a României, dar pentru a asigura socialismului prestigiul pe care îl merită în lume”. Un alt colaborator apropiat al lui Ceaușescu, Alexandru Bârlădeanu - atunci vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și membru în CEx - a pus în circulație o altă variantă, publicată de Lavinia Betea în 1997: „eu am fost trezit în dimineața de 22 (corect 21) august și convocat la ședința Prezidiului CEx”. La întrebarea interlocutoarei dacă ședința fusese anunțată dinainte, Bârlădeanu a răspuns: „Nu fusese anunțată dinainte. Știam că invazia este iminentă și situația este încordată”. A recunoscut că toți participanții la ședință au fost împotriva invaziei, dar a evitat să se refere la poziția sa, consemnată în stenogramă: „Consider că măsurile propuse aici de tovarășul Nicolae Ceaușescu reprezintă o primă linie de apărare a intereselor partidului și poporului nostru” și de aceea „eu susțin toate aceste propuneri”. În 1997, Bârlădeanu a afirmat că „s-a hotărât convocarea unei adunări populare în care Ceaușescu să expună situația”. În realitate, bucureștenii s-au adunat spontan în Piața Palatului și apoi s-a stabilit ca organizațiile de partid să se implice în organizarea acestora. În legătură cu discursul lui Ceaușescu rostit din balconul clădirii CC al PCR, atât Maurer, cât și Bârlădeanu au ținut să minimalizeze și să falsifice realitatea. Ion Gheorghe Maurer a spus că „în urma apelului” său adresate celor două ambasade „am fost lăsați în pace. În acest timp, Ceaușescu s-a pus pe cuvântat. A făcut și-atunci ce-l tăia capul (…) nu era nevoie de acea cuvântare. Mai ales că era pur și simplu gratuită”. La rândul său, Alexandru Bârlădeanu a susținut că „la adunarea populară l-a luat limba pe dinainte pe Ceaușescu. S-a înflăcărat și s-a montat singur”. Întrebat dacă nu i-a plăcut cuvântarea, Bârlădeanu a răspuns: „Nu era momentul ca după ce ieși în fața tigrului să-l tragi și de coadă. Asta este ceea ce a făcut Ceaușescu”. Documentele arată că România nu a fost lăsată „în pace”, ci a fost supusă unor puternice presiuni la granițele de est, sud și vest, iar românii au trăit momente dramatice. Un autentic cunoscător al situației reale din vara anului 1989, Cristian Popișteanu - în studiul introductiv la volumul „1968. Primăvara de la Praga. Documente diplomatice”, publicat în 2009 - aprecia: „Primejdia devenise reală, iar tezele istorice contemporane ce încearcă să minimalizeze sau chiar să ignore evoluția periculoasă a situației în care s-a găsit România atunci în august 1968, ca urmare a pozițiilor ferme adoptate prin condamnarea categorică a intervenției sovietice în Cehoslovacia, exprimate în documentele oficiale ale conducerii statului și Partidului Comunist, nu reprezintă decât o sfidare a adevărului istoric” (p. XXXVII). Documentele arată că, în acele zile, au fost luate măsuri ferme de salvgardare a integrității teritoriale a României: s-au creat gărzi patriotice, armata a fost pusă în stare de alarmă, au fost convocate mai multe contingente de rezerviști, s-au luat măsuri de apărare a instituțiilor și întreprinderilor etc.. La 24 august 1968, Nicolae Ceaușescu a avut la Vârșeț o întâlnire cu liderul iugoslav Iosip Broz Tito, prilej cu care i-a declarat limpede: „Suntem hotărâți să apărăm independența țării”. În acel moment, cuvântarea lui Ceaușescu, de solidaritate cu Cehoslovacia, de condamnare a invaziei și de exprimare a hotărârii poporului român de a apăra independența patriei a avut un puternic impact intern și internațional. Așadar, secretarul general al CC al PCR nu „s-a pus pe cuvântat” și nici nu „l-a luat limba pe dinainte”. Se cuvine reliefat faptul că Nicolae Ceaușescu a folosit cuvinte măsurate, nelăsându-se influențat de expresiile folosite în ședința CEx. Cităm câteva dintre acestea: sovieticii au recurs „la metodele țariste” și au comis „un act de mare cinism” (Ilie Verdeț); armatele celor cinci state au recurs la „ocuparea piraterească a Cehoslovaciei” (Manea Mănescu); au recurs la „acțiuni barbare și criminale” (Dumitru Coliu); sovieticii reprezintă o forță „imperialistă care este în stare să pună cizma pe grumazul poporului nostru” (Dumitru Popescu); sovieticii au comis un act „de brutalitate, de încălcare a independenței și suveranității, un act murdar (…) un act brutal, de ocupație militară, pe care l-au săvârșit numai hitleriștii” (Vasile Vâlcu); „să fim atenți la acte de provocare, pentru că știm ce s-a întâmplat în 1940” (Ștefan Voitec). Este regretabil că personalități cu o solidă pregătire intelectuală, precum Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Bârlădeanu, au recurs - din motive politicianiste - la falsificarea istoriei, nerealizând că, mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la suprafață. Și unii cercetători s-au îndeletnicit cu falsificarea adevărului istoric, punând în circulație aprecieri care nu au nicio legătură cu realitatea. Au făcut-o deliberat, pentru a arunca o pată neagră asupra unui moment important din istoria poporului român și a-l diaboliza pe Nicolae Ceaușescu, prezentându-l ca un sinistru dictator stalinist. Cel mai mediatizat a fost Vladimir Tismăneanu, care în cartea sa intitulată „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”, publicată în 2005, a scris: „Opoziția sa (a lui Ceaușescu) față de intervenția Moscovei în Cehoslovacia nu a însemnat un sprijin acordat socialismului democratic, ci numai refuzul de a da curs dorințelor Kremlinului de a controla întregul bloc”.  Și în acest caz - ca și în cel al celor doi politicieni - documentele sunt grăitoare. În zilele de 15-17 august 1968, o delegație de partid și de stat a României, condusă de Nicole Ceaușescu, a făcut o vizită la Praga, exprimându-și susținerea pentru politica promovată de Partidul Comunist Cehoslovac, în frunte cu Aleksander Dubcek. Imediat după revenirea delegației la București a avut loc ședința CEx al CC al PCR, în cadru căreia Nicolae Ceaușescu a apreciat că la Praga este „o atmosferă bună. Există dorința și preocuparea nu numai a conducerii, ci și a populației de a asigura înfăptuirea programului partidului”. Liderii cehoslovaci „au nevoie în acest timp de liniște și se pare că tovarășii sovietici nu prea sunt dispuși să-i lase să-și vadă de treabă în liniște”. A menționat că la recepția oferită de gazde, i-a spus ambasadorului sovietic „că cel mai bine ar fi să-i lăsăm în pace (pe conducătorii PCC) ca să-și poată pregăti Congresul”. Așadar - în acele momente critice pentru Cehoslovacia, când invazia militară condusă de sovietici devenise iminentă sub motiv că forțele contrarevoluționare au pus în pericol socialismul din această țară - PCR, prin glasul secretarului său general, a apreciat politica PCC în frunte cu Aleksander Dubcek. În ședința CEx, secretarul general al CC al PCR a ridicat o problemă fundamentală, care a fost eludată de toți cei care au urmărit să-l prezinte pe Nicolae Ceaușescu ca un stalinist fanatic. Cităm din stenogramă: „ei (liderii cehoslovaci) se străduiesc și sunt hotărâți să nu mai revină la vechea cale, așa cum li se cere, pentru că ce li s-a cerut la Varșovia este ca în locul activității politice de rezolvare a lucrurilor să revină la activitatea represivă”. El avea în vedere întâlnirea de la Varșovia din 14-15 iulie 1968 a conducătorilor URSS, Bulgariei, RDG, Poloniei și Ungariei, care au adresat o scrisoare comună CC al PCC în care apreciau că în Cehoslovacia s-a creat „o situație primejdioasă”, fapt ce constituia un mare pericol pentru apartenența acestei țări la lagărul socialist. Cei cinci cereau „mobilizarea tuturor mijloacelor de apărare create de statul socialist” împotriva forțelor contrarevoluționare. Au lansat o amenințare nevoalată: „Popoarele țărilor noastre nu ne-ar ierta niciodată indiferența și nepăsarea față de un asemenea pericol”. Nicolae Ceaușescu aprecia: „Aceasta este esențial și se pare că unora le este teamă de ceea ce este la ei acasă și caută să ridice la rangul de principiu marxist-leninist, teroarea”. În opinia lui Ceaușescu: „Este într-adevăr aici vorba de o confruntare între două concepții, tovarăși, între o concepție care vrea să mențină ca principiu de rezolvare a problemelor interne teroarea și represiunea și consideră partidul ca un aparat de represiune și concepția care merge pe calea ca problemele să fie rezolvate în mod democratic, pe calea convingerii, ca să atragă poporul la rezolvarea problemelor țării sale și a făuririi victoriei sale. De aceea, noi am considerat că, în fața acestei situații, nu putem sta ca simpli spectatori, pentru că este o problemă deosebită și nu am stat nici până acum, pentru că ceea ce am făcut în ultimii ani este îndreptat în direcția aceasta”.  Evident, secretarul general se referea la reformele realizate în România, între care modernizarea economiei naționale, preluarea unor întreprinderi de stat de către persoane particulare (numite mandatari), deschiderea unor magazine și ateliere în proprietate privată, construirea de locuințe proprietate personală, relaxarea cenzurii și publicarea unor volume în care se critica politica din „obsedantul deceniu” (1948-1958), restabilirea și dezvoltarea contactelor cu statele occidentale etc. etc.. Această politică a fost criticată de sovietici, care invocau teza lui Lenin potrivit căreia proprietatea privată naște zi de zi și ceas de ceas, în proporție de masă, capitalism. Ministrul de externe Andrei Gromîko și-a exprimat temerile față de „apariția unei a doua Românii”, care putea avea consecințe grave asupra Tratatului de la Varșovia. El se referea la Cehoslovacia care, în privința reformelor, mergea „pe urmele” României. Același Vladimir Tismăneanu a ținut să ridiculizeze cuvântarea rostită de Nicolae Ceaușescu: „Scena balconului din 21 august 1968, în timpul căreia Ceaușescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulțimi de 100.000 de persoane adunate în Piața Palatului, condamnând în termeni de o rară duritate intervenția Pactului de la Varșovia la numai câteva ore de la invadarea Cehoslovaciei, și care a devenit o legendă a comunismului național, nu a fost altceva decât o mascaradă” (p. 238). Acest text a fost preluat aidoma în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, fapt ce arată cât de „științific” este acest document. A caracteriza ca „mascaradă” unul dintre cele mai semnificative momente din istoria României depășește orice atitudine rațională. Din păcate, falsificarea istoriei și denigrarea poporului român au devenit o practică după 1989. Istoria nu este lineară, iar faptele concrete și activitatea liderilor politici trebuie apreciate pe baza documentelor concrete. O analiză pe bază de documente arată că înfrângerea „primăverii de la Praga” a avut consecințe negative pentru evoluția României. Pentru ca Ceaușescu să nu aibă soarta lui Dubcek, care a fost schimbat la o plenara a CC al PCC, Congresul al X-lea al PCR din august 1969 a decis instituirea funcției de secretar general al PCR, în locul celei de secretar general al CC al PCR. La adunarea din Piața Palatului s-a scandat pentru prima dată: „Ceaușescu-PCR!”, „Ceaușescu-România!”. Ulterior s-a speculat acea stare de spirit și s-a trecut la cultivarea unui aberant cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu, pentru a demonstra că el era susținut de „întregul popor”. De teama unei intervenții militare sovietice ca cea din august 1968, au fost abandonate reformele, regimul a devenit tot mai închistat și conservator. Decizia lui Nicolae Ceaușescu din 1982 ca România să achite rapid întreaga datorie externă pentru a asigura „independența deplină” a țării a avut rezultate catastrofale: pentru a procura valuta necesară a fost forțat exportul până la ultima limită, fapt ce a afectat grav nivelul de trai al populației. Dincolo de aprecierile mai mult sau mai puțin subiective, istoria a demonstrat că reformarea unui regim totalitar este o iluzie politică. Un asemenea regim nu poate fi reformat și democratizat fără a se nega pe sine. Mihail Gorbaciov, ajuns la putere în 1985, a încercat să reformeze societatea sovietică prin „glasnost” și „perestroika”, fiind imitat de liderii din celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, mai puțin România. Situația nu numai că nu s-a îmbunătățit, dar criza socialismului totalitar s-a agravat, grăbind prăbușirea acestui regim. După două decenii, raportul de forțe pe plan internațional s-a modificat în favoarea Occidentului (în primul rând al SUA). Pe acest fond, în vara anului 1989 s-a pus în mișcare „principiul dominoului”, respectivele regimuri fiind înlăturate unul după altul. În urma unei uriașe nemulțumiri populare, în decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat de la putere, iar Mihail Gorbaciov n-a supraviețuit din punct de vedere politic decât până în decembrie 1991, când a fost nevoit să constate că Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - pe care el voise să o reformeze - își încetase existența.