POTOPUL
Cel mai răspândit mit pe suprafața
Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci
sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci
și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane,
patruzeci și șase americane și zece din Australia și zona Pacificului),
geograful și cartograful german Richard Andree a tras
concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene
și ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari șanse ca un asemenea eveniment să
se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii. Cea mai cunoscută
legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase
al cărții Facerea, zeul suprem a hotărât să distrugă oamenii din
cauza răutății acestora. S-a decis să salveze o singură familie, al cărei cap
era Noah (Noe în română), un „om drept și neprihănit între oamenii timpului
său”. Dumnezeu l-a învățat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de
trei sute de coți, lată de cincizeci de coți și înaltă de treizeci. Apoi i-a
poruncit să-și ia cu el în corabie nu doar soția, fiii și nurorile, ci și câte
o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă,
Domnul s-a răzgândit și i-a cerut lui Noah să ia în corabie câte șapte perechi
din animalele curate și câte o pereche din cele necurate. Capitolul al șaptelea
susține că „în anul șase sute al vieții lui Noah, în luna a doua, în ziua a
douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate
izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului; și a plouat
pe pământ patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (11-12). După ce s-a
oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile,
ucigând toate viețuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că
„în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, s-a oprit
corabia pe Munții Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în
ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munților. După patruzeci de
zile a deschis Noah fereastra, pe care o făcuse la corabie, și a dat drumul corbului,
ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până
ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de
s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru
picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată fața
pământului. Și a întins Noah mâna și l-a apucat și l-a băgat la sine, în
corabie. Și așteptând încă alte șapte zile, a dat iarăși drumul porumbelului
din corabie, Și porumbelul s-a întors la el, spre seară, și iată avea în ciocul
său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noah că s-a scurs apa de pe
fața pământului. Mai zăbovind încă alte șapte zile, iarăși a dat drumul
porumbelului și el nu s-a mai întors. Iar în anul șase sute unu al vieții lui
Noah, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noah
acoperișul corăbiei și a privit, și iată se zbârcise fața pământului. Iar în
luna a doua, la douăzeci și șapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”
(4-14). Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noah să iasă din corabie și să
elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noah a jertfit
câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor și
s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul
al nouălea, Dumnezeu așează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el
și oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea
biblică a Potopului. Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare
despre Potop, deși de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl
trimite pe arhanghelul Uriel să-l anunțe pe Noah că se apropie Potopul și să-l
învețe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru și optzeci și nouă
susțin că Enoh știa deja de venirea Diluviului, primind această informație
printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îi dezvăluie
lui Noah cataclismul care va urma. Enoh susține că Dumnezeu i-a dezvăluit
adevăratul motiv al calamității: oamenii trebuiau distruși din pricina învățăturilor
primite de la Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui
Dumnezeu” l-a anunțat pe Noah că el va supraviețui unei urgii ce va veni în
curând, fără a specifica despre ce este vorba, menționând totuși că îngerii
sunt cei care construiesc arca salvatoare: „și acum îngerii meșteșugesc o
lucrare din lemn, și când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste
ea și o voi păzi, și din ea va ieși sămânța vieții, și se va produce o
schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”. Potopul este amintit și în
alte cărți biblice, ce menționează că uriașii, copiii îngerilor cu
pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au
făcut strâmbătate, între care și uriași erau, care întru vitejie și întru
îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea
a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufașii
uriași, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă și barca, îndrumată de
mâna Ta, a lăsat omenirii sămânța urmașilor” (Cartea înțelepciunii lui
Solomon 14:6). Același lucru îl susține și Apocalipsa lui
Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriași înecați: patru milioane
nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu
această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriașii, ci arhanghelul
Gabriel, care i-a făcut să se ucidă între ei.Geneza biblică nu
specifică nimic despre destinul uriașilor și al îngerilor decăzuți, însă
varianta oficială a creștinismului și a iudaismului este că uriașii au fost
distruși de marele Potop. Se presupune că aceste legende evreiești au fost
inspirate din cele mesopotamiene, israeliții având acces la ele în timpul
exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameș, datând de prin
mileniul al treilea î.H., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor,
a cerut în Consiliul Zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat
distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea / Enki nu a fost de acord cu
această decizie și l-a învățat pe regele Utnapiștim („Cel ce a găsit viața”)
să-și facă o corabie în care să ia „sămânța tuturor făpturilor vii”.
Utnapiștim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu
(lungimea și lățimea de o sută douăzeci de coți, cu șapte punți supraetajate),
și și-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale și mulți
meșteșugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat și s-au retras în Cer. „Vreme
de șase zile și nopți vântul a suflat, șuvoiul, furtuna și potopul au copleșit
lumea, năprasna și puhoaiele au bântuit laolaltă ca oștirile în bătălie”,
susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiștim a
dat drumul unei porumbițe și unei rândunici care, neavând unde să se așeze,
s-au întors. În final a eliberat și un corb „care a văzut că apele se
trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit și nu s-a mai întors”.
Utnapiștim a coborât de pe corabie și a adus jertfe zeilor. „Când zeii au
simțit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muștele la jertfelnic”. Enlil și-a
dat seama că a făcut o greșeală încercând să distrugă omenirea și a promis că
nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiștim și soția sa au primit nemurirea
ca răsplată. Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează
povestea Potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis,
Enlil este deranjat de înmulțirea oamenilor și cere Consiliului Zeilor
decimarea omenirii prin epidemii și foamete. Enki nu este de acord cu această
hotărâre și îi învață pe muritori să nu se mai închine zeilor și să se revolte
împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru oamenii
înfometați. Enlil convoacă din nou Consiliul Zeilor și cere ca omenirea să fie
distrusă prin Potop. La fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, Enki alege
un muritor pe care îl anunță de cataclismul iminent și îl învață să-și construiască
o corabie. Eroul din Șuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înțelept”),
se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande
zeilor care, morți de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În
versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a
dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un
potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) și i-a
ordonat să adune în orașul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi
să plece în Armenia. Pe lângă aceste texte, există și alte referiri
mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii
Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după
Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei în secolul al VII-lea î.H., care a strâns
o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție
comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de
Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă
un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele
texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale
înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele
sumerian Ur-Ninurta, amintește aceeași catastrofă globală: „În acea zi, în
acea zi de demult,/ În acea noapte, în acea noapte de demult,/În anul
acela, în anul acela de demult,/Când a avut loc Potopul”. Hitat, o
culegere de texte ale cronicarilor copți, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în
secolul al XV-lea, conține numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul
Al Haukali spunea că piramidele de la Giza au fost ridicate ca dig de apărare
împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute al
lui Al-Beruni, perșii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci
doar în Siria și într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat (cel de-al
treilea șah al lumii, conform poemului Șahnameh). Capitolul
treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos
a citit în stele despre venirea Potopului drept pentru care a ordonat
ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învățaților și tot
ce trebuia salvat de la dispariție. Un text funerar descoperit în mormântul
faraonului Seti I vorbește despre nimicirea omenirii păcătoase de către un
diluviu. Iar învățatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Știri
despre Egipt și minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul
s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziți, oamenii au fugit care
încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”.
Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva
asemănător. Atunci i-a chemat pe toți cei o sută treizeci de prezicători ai săi
și le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au deslușit spunând că în lume se va
petrece un eveniment important: va veni Potopul și după aceea o vâlvătaie,
coborâtă din constelația Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri,
Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Giza. „În piramide și în
acoperișurile lor, în pereți și coloane, au fost înglobate toate științele
secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele (…) în
plus și știința talismanelor, aritmetica și geometria (…), clare
pentru cei care le cunoșteau scrierea”. Un mit african de pe cursul
inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna
și a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puțin luminoasă. Când s-a întâmplat
această întâlnire, a avut loc o mare inundație”. În legendele grecilor
antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o
pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion și a domnit peste țara Ftiei
din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui
Prometheus) și a Pandorei (prima femeie). Când Zeus s-a hotărât să distrugă
lumea printr-un potop, Deucalion, avertizat de tatăl său, a construit o
ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuință” și s-a urcat
în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei au mai supraviețuit doar câțiva oameni
care fugiseră pe vârfurile celor mai înalți munți. Deucalion și Pyrrha au
plutit pe apă nouă zile și nouă nopți, acostând în cele din urmă pe muntele
Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe
Hermes la Deucalion, permițându-i să ceară orice dorește. Cum Deucalion și-a
dorit noi oameni, Zeus l-a învățat să ia pietre de jos și să le arunce peste
umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbați, iar cele
aruncate de Pyrrha, femei. Un mit norvegian, consemnat de New Larousse
Encyclopaedia of Mythology, vorbește de asemenea despre Potop: „toate
râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se
ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul
s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supraviețuit urgiei,
închiși în interiorul copacului Yggdrasil, care susținea Universul.
Bineînțeles, aceștia au fost strămoșii noii generații de oameni. Cartea
celtică Lebor Gabala Erenn („Cartea invaziei Irlandei”) din
secolul al XII-lea menționează și ea o mare inundație. În Irlanda, singurii
supraviețuitori ai Potopului au fost fomorii, niște monștri jumătate umani și
jumătate animale. În lume au rămas în viață doar cincizeci și trei de oameni
(trei bărbați și cincizeci de femei). Bărbații și-au împărțit femeile între ei:
Fintan mac Bochra le-a luat pe Cessair și alte șaisprezece femei, Bith, tatăl
lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind și încă șaisprezece femei, iar
timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintan a mai
trăit încă cinci mii cinci sute de ani după Potop. În India, într-o zi pe când
își făcea abluțiunile, înțeleptul Manu a găsit în căușul palmei un peștișor
care i-a cerut să-l lase în viață. Făcându-i-se milă, Manu a pus peștele
într-un ulcior. A doua zi peștele crescuse atât de mare, încât înțeleptul a
fost nevoit să-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar
peștele, care în realitate era o manifestare a zeului Vișnu, a cerut să fie
aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un potop. I-a trimis o
corabie uriașă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare
specie și semințe de-ale fiecărei plante, apoi să urce și el la bord. Nu după
mult timp, apele oceanului s-au umflat și au înghițit totul. Vișnu, transformat
într-un pește enorm cu solzi de aur și un corn în frunte, a tras corabia până
pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a
coborât de pe corabie. După un an a ieșit din ape o femeie care s-a declarat a
fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit și au avut mulți copii,
devenind astfel strămoșii actualului neam omenesc. Vechii cărturari iezuiți
care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia
să studieze în Biblioteca Imperială o lucrare compusă din patru mii trei sute
douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moștenită din cele mai
vechi timpuri și conține „toate cunoștințele”. Această carte enormă
cuprindea și un număr de tradiții care relatau consecințele pe care le-a avut
de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea
s-a transformat în dezordine: „Planetele și-au modificat traiectoriile.
Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna și stelele și-au schimbat
mișcările. Pământul s-a desfăcut în bucăți, iar apele de la sânul său s-au
repezit în sus cu violență și au inundat uscatul”. Conform lui Gustav
Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea
că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La
sfârșitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a
naturii, marea iese din matca ei, munții țâșnesc din pământ, râurile își
schimbă cursurile ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar
vechile urme se șterg”. Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor
lume, pe care o numesc Pământul Șapte, se întoarce din când în când cu susul în
jos, astfel încât totul este inundat și distrus. Totuși, prin intervenția
zeului creator Tohan, noua suprafață plată, care înainte a fost partea de
dedesubt a Pământului Șapte, este plămădită sub formă de munți, văi și câmpii.
Sunt plantați copaci noi și se nasc oameni noi. Un mit diluvian din Laos și din
nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăția de sus locuiau niște ființe
numite then. Stăpânii lumii de jos erau trei bărbați de seamă: Pu Leng Seung,
Khun K’an și Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunțat că, înainte de fiecare
masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect.
Oamenii au refuzat și atunci, furioși, then-ii au provocat un potop care a
devastat întreaga lume. Cei trei stăpâni ai lumii de jos au construit o plută,
pe care au clădit o căsuță, și s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei
și copii. În acest mod, ei și urmașii lor au supraviețuit Potopului. Sir James
George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in
Comparative Religion, Legend and Law (1918) că indigenii kareni din
Birmania au tradiții despre un diluviu global din care au scăpat doi frați, pe
o plută. În mitologia vietnameză, un frate și o soră au supraviețuit Potopului
într-un cufăr mare de lemn, care conținea câte o pereche din fiecare specie de
animale. Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (șeful
triburilor braziliene Ugha-Mangulala, Dacea și Baioha) și scrisă de Karl
Brugger în 1976, vorbește despre un potop care a avut loc în anul 14.386 î..,
însoțit de o răsturnare a climei. Potrivit New Larousse Encyclopaedia
of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau
„Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc și inundații. Egerton
Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology (1961) că
există unele tradiții japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale
Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare potop. Un mit al
băștinașilor din Hawaii povestește cum a fost distrusă lumea de un diluviu și
refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o
inundație care a stârpit aproape toată omenirea, supraviețuind doar două ființe
omenești care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă,
în arhipelagul samoan. Potrivit volumului World Mythology (1990),
mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni
tradiționale se află pe coasta tropicală de nord, își pun propriile origini pe
seama unui mare potop care a măturat peisajul și societatea dinainte. În
miturile originare ale multor alte triburi, șarpele cosmic Yurlunggur este
răspunzător pentru Diluviu. Cartea sacră a mayașilor, Popol Vuh,
susține că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat
primele ființe, niște „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii și
vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ținut minte pe
creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un potop.
„Din cer a căzut o rășină grea (…) fața pământului s-a
întunecat și a început o ploaie neagră care a căzut zi și noapte (…) Făpturile
de lemn au fost copleșite, nimicite, strivite și ucise”. A supraviețuit
doar un cuplu, „Tatăl cel Mare și Mama cea Mare”, care a populat
Pământul, cei doi devenind astfel strămoșii tuturor generațiilor ulterioare.
Într-o altă variantă, culeasă de Sir John Eric Sidney Thompson în Maya
History and Religion (1970), „distrugerea a venit sub forma unei
ploi torențiale și a potopului. Munții au dispărut și oamenii au fost
transformați în pești (…) două făpturi omenești au scăpat cu
viață fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul
unui copac foarte mare și să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi
au intrat și au fost mântuiți. Odraslele lor au repopulat lumea”. Și
incașii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y
moral de las Indias (1590), preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de
la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop
care s-a petrecut în țara lor (…) Indienii spun că toată lumea
s-a înecat în revărsarea apelor și povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca,
un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se
mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi și foarte ciudate, iar de acolo a
mers la Cuzco și așa a început omenirea să se înmulțească”. Iar o legendă
din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau
în cele mai vechi timpuri au fost distruși de creatorul lor… printr-un potop.
După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca.
Atunci a făcut Soarele și Luna și stelele. După aceea, a
reînnoit populația omenească a Pământului”. Fratele Cristobal de
Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas (1575)
că Potopul a ucis toți oamenii: „nicio vietate nu a supraviețuit cu excepția
unui bărbat și a unei femei care au rămas ascunși într-o cutie. Iar când apele
s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să
refacă oamenii și popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de Douglas
Gifford și John Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South
American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a
inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în
care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul și cerul. Apoi a început
să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganți
cărora le-a insuflat viață. La început, totul a mers bine dar, după o vreme,
giganții au început să se lupte între ei și au refuzat să mai muncească.
Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în
piatră (…) pe ceilalți i-a îngenuncheat cu un mare potop”.
În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion,
Legend and Law (1918), sir James George Frazer consemnează o poveste
din Peru, care vorbește despre un indian prevenit de o lama asupra unui
diluviu. Omul și lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit
refugiate tot soiul de păsări și animale. Marea a acoperit toate câmpiile și
munții, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar
marea s-a întors în matca ei. Toți oamenii s-au înecat în acel potop, în afară
de cel care a fugit pe munte, strămoșul tuturor neamurilor din lume. Potrivit
mitologiei aztece, au supraviețuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli și
soția sa, Xochiquetzal, pe care un zeu i-a prevenit de venirea cataclismului.
Ei au scăpat cu o corabie uriașă, pe care au construit-o conform indicațiilor
zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au așezat acolo
și au avut mulți copii care au rămas muți până când o porumbiță, din vârful
unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de
diferite, încât nu se puteau înțelege între ei. Pentru indienii mechoacanesec
din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga
omenire printr-o inundație, cruțându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o
corabie încăpătoare cu soția și copiii lui, cu o mulțime de animale și păsări
precum și cu provizii de semințe și răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui
munte care ieșea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să
se retragă. Dorind să știe dacă putea coborî în siguranță, Tezpi a eliberat un
vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înțesau Pământul, nu s-a mai
întors. Apoi a trimis și alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea
colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul
începuse să se reînnoiască, Tezpi și familia lui au părăsit corabia, s-au înmulțit
și au repopulat lumea. Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus
inițial o viață de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a
apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă
lungă și deasă. Acesta i-a învățat cum să-și înalțe colibe și cum să
trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soția sa, Chia,
care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile
altruiste ale soțului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a
folosit mijloace vrăjitorești pentru a provoca o mare inundație, în care a
murit cea mai mare parte a populației. Bochica s-a supărat foarte tare și a
surghiunit-o pe Chia în Cer, unde ea a devenit Luna. Apoi Bochica a făcut ca apele
Potopului să se risipească, i-a coborât pe supraviețuitorii din munții pe care
se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învățat să cultive pământul și a
instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii și pelerinaje periodice.
După ce a terminat cu aceste lucruri a împărțit puterea de a guverna între două
căpetenii și și-a petrecut restul vieții ca un ascet, trăind într-o
contemplație calmă. Când s-a înălțat la cer, Bochica a devenit zeu. Indienii
canarieni din Ecuador relatează povestea unui potop din care au scăpat doi
frați, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creșteau,
muntele se înălța tot mai sus, astfel încât frații au supraviețuit dezastrului.
În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiție
potrivit căreia odinioară a avut loc un potop din care au scăpat cu viață
foarte puțini băștinași, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul”
sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri și capacitatea de a pluti pe apă
(James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in
Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost
rezultatul unor erupții vulcanice însoțite de cutremure violente”. Conform
cărții The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o
legendă a indienilor yamana din Țara de Foc afirmă că, pe vremea marii
frământări, femeia-lună s-a umplut de ură față de oameni și a provocat Potopul.
Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puțini care au reușit să se refugieze
pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeași
Țară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele
și Luna au căzut de pe cer și lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în
cele din urmă, doi condori uriași au adus Soarele și Luna înapoi pe cer”. Într-o
legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un potop a acoperit munții
și a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câțiva au scăpat, fugind pe cele
mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat și mai spre nord, la
indienii huron. Iar o legendă a unui trib din familia Algonquin relata cum
Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu
ajutorul unui corb, al unei vidre și al unui șobolan moscat. În secolul al
XIX-lea, James William Lynd relata în History of the Dakotas un
mit al indienilor irochezi, care spunea că „marea și apele au cotropit odată
Pământul, astfel că orice viață omenească a fost stârpită”. Indienii
chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a
fost salvată și câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii
sioux vorbeau și ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toții
oamenii dispăruseră de pe lume. PotrivitWorld Mythology, miturile
indienilor hopi afirmă că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru
ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și
de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă
și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop
universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea
locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Printre
indienii inuit din Alaska există tradiția unui diluviu cumplit, însoțit de un
cutremur, care a măturat fața Pământului atât de repede, încât numai câțiva
oameni au reușit să scape în canoe sau să se refugieze pe vârfurile celor mai
înalți munți, împietriți de groază. Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată
suprafața planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginației strămoșilor
noștri. Mai ales ținând cont că s-au descoperit dovezi care să susțină veridicitatea
miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraș la
trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas.
În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic
Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafața oceanului un
uriaș complex de structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf,
de mărimea a două terenuri de fotbal. Tot aici se găsește și un chip uriaș din
piatră. În anul 2000, o expediție condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe
coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui
oraș imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple și piramide. Tot în 2000,
în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din
munții Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă
de piatră, un perete lung de opt sute de metri și un cap sculptat din piatră.
Este posibil ca acestea să fie ruinele orașului Wanaku, despre care vorbesc legendele
locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existența în apele
sale a unei specii de căluț de mare, care în mod normal trăiește doar în ape
sărate, adică mări și oceane. În același an, în luna septembrie, pe coasta
turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la
aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la
Institutul Oceanic din India au găsit pe fundul golfului Khambhat, la câțiva
kilometri de țărm, o imensă rețea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafață
de opt kilometri pătrați, ce formează două orașe; s-au recuperat mii de
artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. La trei sute
douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul
oraș Dwarka, despre care miturile spun că era reședința zeului Krișna. În Marea
Mediterană se află aproape două sute de orașe scufundate. Robert Ballard și
alți savanți au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat
revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un potop care a
prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați de teren la o
adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea
în cartea sa, Excavations at Ur (1954), că în 1929, pe când
lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de
trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai
vechi. Urme asemănătoare, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în
orașele Uruk, Kiș, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive,
în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai
puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de râu. Singura explicație
plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este
că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva în trecut. Dacă Potopul a
existat în realitate, așa cum ne spun legendele din întreaga lume și
descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulți
este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se
presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.H.. După cum am văzut,
oamenii au consemnat și era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea
Potopului. Să fi avut totuși loc Diluviul la sfârșitul erei glaciare, acum
douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulți cercetători susțin cu
tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susținută, această ipoteză nu
are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de știință ne spun că
încălzirea globală de la finalul glaciațiunii s-a realizat treptat, de-a lungul
mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar putea provoca o
topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundații. În câteva milenii,
apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore și să fie absorbită
de scoarța terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a
gheții și a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi
provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de știință susțin că a
existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ
30-35.000 de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut
avea loc Potopul. Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2000-1500
î.H. și elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa și Nippur,
împarte regii orașelor sumeriene în două părți: cei care au domnit înainte de
Potop și cei care au domnit după. Conform acestei liste, înainte de marea
inundație au domnit opt sau zece regi în cinci orașe, domniile lor însumând
între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au
venit la domnie regii popoarelor din munți”. În Kiș au domnit treizeci și
trei de regi timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile și douăsprezece ore. În
Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus
timp de 293 de ani de cinci regi. Orașul Adab a avut un singur rege, care a
fost 90 de ani pe tron. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei
regi, timp de 356 de ani. La fel și în Hamad, unde un singur rege a domnit
pentru 360 de ani. La Mari au existat șase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea
mai lungă domnie este cea din Kiș, unde treizeci și trei de regi au domnit după
Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile și douăsprezece ore. Dacă
această listă a fost scrisă în anii 2000-1500 î.H., înseamnă că primul rege din
Kiș de după Potop a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 - 29.300 î.H..
Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă. În Egiptul antic,
preoții credeau că zeul Ptah a sosit în țara lor cu mult timp în urmă, pentru a
scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din
această legendă nu putem înțelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat
în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În
Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducători divini, zei și
semizei, care au condus țara înaintea oamenilor. Deși datele diferă, toate
încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul
de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani,
venerabilii Șemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva
lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui
Eusebius, preotul Manetho susține că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de
ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un șir de regi timp de 1.817 ani, treizeci
de regi pentru 1.790 de ani, alți zece regi timp de 350 de ani și Spiritele
Morților (probabil aceiași Șemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de
ani. În primul secol î.H., istoricul grec Diodoros din Sicilia scria că preoții
egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii și semizeii au
condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus
afirma, la rândul său, că înainte de faraoni în Egipt au condus două dinastii
de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani și una
tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul
după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum
douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci
de milenii. Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci
de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de
ani, dispărută acum treizeci - treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul
dintre marile mistere ale științei. După cum menționa în Supraviețuitorii
cuaternarului (2003) Dan Apostol, „dispariția bruscă
și aparent completă din Europa, Africa și chiar o parte a Asiei a lui Homo
neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au
atins apogeul evoluției la finalul perioadei glaciare și au dispărut „fără
niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, ușurând enorm
lupta pentru existență”. Indiciile sumeriene și egiptene datează Potopul în
jurul anului 30.000 î.H., în timpul încălzirii globale bruște din mijlocul erei
glaciare. Dispariția fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeași
perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de
Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din
întreaga lume, care susțin că toate ființele de pe Terra au murit în urma
acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut
întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din
Asia, Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru
războiul din Lanka, împotriva lui Ravana/Marduk. Pentru a afla ce a cauzat
încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi
motivele apariției erei glaciare. Din păcate, oamenii de știință nu sunt în
stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în această privință. Tot ceea ce știm
(sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se
răcește foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp
clima se încălzește, probabil tot din aceleași motive necunoscute. Dacă oamenii
de știință nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le
descoperim singuri. Logica de bun simț ne sugerează că o răcire considerabilă a
climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absența căldurii și luminii
razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă
Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de
Soare. Dar, din câte știm, planetele și stelele nu își modifică orbitele fără
motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste
variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă și a treia, care nu va fi
acceptată nicicând de savanți, deși este cea mai logică: ceva a împiedicat
lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest „ceva” ar trebui să fie uriaș,
probabil de mărimea unui planetoid, și să se miște în același timp cu planeta
noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ și Soare. Însă
nu știm niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-și modifica
traiectoria, de a se interpune între Terra și Soare, de a-și păstra acea
poziție timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă
de unde a venit. Să fie vorba de … Lună!? Capitolul 9 al Genezei biblice
susține că, după Diluviu, zeul suprem a regretat că a distrus oamenii. Drept
pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el și oameni.
Capitolul 55 al Cărții lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi
Stăpânul zilelor s-a căit și a zis: „În zadar i-am nimicit pe toți cei
care trăiesc pe acest pământ”. Și El a făcut legământ pe marele său nume: „De
acum înainte nu voi mai face așa ceva celor care trăiesc pe pământ, și voi
așeza un semn pe cer, și acesta va fi o făgăduială de bună credință între mine
și ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Și acestea
sunt după porunca mea””. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe
cer după Potop, ținând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un
spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în
picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică
nimic despre curcubeu, ci îl numește doar „un semn pe cer”. Strămoșii
noștri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală,
pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărțile amiralului Piri Reis din
1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis și Mercator)
din 1569 și a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără
gheață. Nu știm cine a făcut aceste hărți sau când, dar cert este că oamenii
existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind
acoperit de gheață. O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o
limbă de pământ de circa 1.600 de kilometri lățime, care unește Alaska de
Siberia. Geologii susțin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr
acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghițit de ape la
sfârșitul ultimei ere glaciare. Și această hartă demonstrează că oamenii
existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheață, având un climat
mult mai cald. S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de
astăzi trăiau girafe, elefanți și rinoceri, animale care nu există în prezent
decât în Africa. Herodot scria că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în
Europa”. În Mezolitic, vegetația era foarte abundentă, chiar luxuriantă în
zona Porților de Fier. Sunt dovezi care atestă că în țara noastră, în ultimul
milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de
încălzire. Scripturile zoroastriene ale perșilor spun că Airyana Vaejo, căminul
rasei ariene, avea un climat blând și productiv înainte ca Angra Mainyu să
aducă înghețul. O „întâlnire” dintre Soare și Lună, înainte de Potop, este
redată și de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care
afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna și a aruncat cu noroi în ea,
ceea ce a făcut-o mai puțin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a
avut loc o mare inundație”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au
păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui.
Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariția Lunii? Aducerea unui corp
ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influențeze într-o anumită
măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii și
despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar
conține „toate cunoștințele”, compusă din patru mii trei sute
douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Diluviu, „planetele și-au
modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna și
stelele și-au schimbat mișcările”. Mitul norvegian al Potopului susține că,
înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în
hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Știri despre
Egipt și minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid
inundația globală, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un
zgomot asurzitor”. În Bundahiș, când Angra Mainyu a trimis „înghețul
pustiitor și necruțător”, el a și „atacat și tulburat cerul”, acest
asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o
cu întunecime”; în același timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului,
stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a
căzut cerul”. Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să
ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi reprezentat o lungă perioadă de
întuneric. Care este menționată în miturile multor popoare. Dispariția Soarelui
nu era ceva obișnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-și explice
acest fenomen în cele mai colorate moduri. De exemplu: în The
Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din
Țara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele
și Luna au căzut de pe cer și lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în
cele din urmă, doi condori uriași au adus Soarele și Luna înapoi pe cer”. Indienii
toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheț a fost
însoțit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în
vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul și oamenii au murit de
foame. Când li s-au sfârșit merindele, au început să-și mănânce copiii. Până la
urmă, au murit cu toții”, mai puțin semi-divinul Asin și cei cărora le-a
oferit focul. Popol Vuh a mayașilor spune că „fața Pământului
s-a întunecat”. Mai spune și că aceea era o vreme când „Soarele și Luna
își acoperiseră fețele”. Alte surse mayașe susțin că evenimentul a avut loc
„pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a
întâmplat că Soarele încă mai era luminos și limpede. Apoi, la amiază, s-a
întunecat”. Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha,
Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariției Soarelui. „Omenirea
trăia în dezordine; mulți umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case și nici alte
locuințe decât peșterile, de unde porneau și adunau orice găseau de
mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste
lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile și cunoștințele necesare unei vieți
civilizate și productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera în secolul
al XVI-lea, primul monarh incaș, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a
fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a
apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat
orașul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia
antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din
oraș, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest
loc se afla în beznă și în întuneric”. După aceea, „au apărut niște
uriași diformi, care au luat Pământul în posesiune”. Montesinos spunea că
în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaș, zeul Illa Tici Vira
Cocha a nimicit uriașii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de
douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni și sacrificii astrul
zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi și ritualuri de
venerare. În Epopeea lui Ghilgameș, nemuritorul Utnapiștim povestea
că „un val de deznădejde s-a înălțat spre cer, când zeul furtunii (Enlil
– n.n.) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ținutul
ca pe un ulcior”. În Bundahiș, când Angra Mainyu a trimis „înghețul
pustiitor și necruțător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o
cu întunecime”. Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele,
pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă și „razele
sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanță roșie, ca de
sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă
cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”.
Acest episod a avut loc înainte de Potop. În Egiptul antic se credea că, în
timpul luptei dintre Seth și Horus, zeul-soare Ra a refuzat să mai iasă din
camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către
fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în fața lui și gâdilându-l.
Același mit se întâlnește și în Japonia, unde zeița Soarelui Amaterasu-omikami
s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o.
Deoarece lumea era scufundată în întuneric, zeii au încercat să o convingă pe
Amaterasu să-și reia locul pe boltă. Singura care a reușit acest lucru a fost
zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans
distractiv și obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet. În miturile
greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, și al oceanidei
Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ține caii în frâu și, prin
urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a
preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de
durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost
convins de zei să nu lase lumea în întuneric și să-și reia locul. În Meteora,
Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbușirii lui
Phaeton”. Grecii și romanii antici susțineau că această întâmplare a avut
loc înaintea Diluviului lui Deucalion. Cine a adus Luna aici pentru a provoca o
eră glaciară? Strămoșii noștri spun că zeii. Dacă zeii sunt răspunzători pentru
acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susțin că „marele îngheț”,
apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui
de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau
Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei ale
lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte.
Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității
numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii,
numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său.
Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura
soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea
înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative.
Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între
Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil
le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”,
însă singurii afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici
frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii sau pe copiii
acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un
Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat
nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele
lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui
Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Mai exact, de creșterea armatei
lui Marduk. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea
doar rolul de a distruge armata inamicului. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia
această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și
Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului.
Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la
brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci –
treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui
acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un
subterfugiu. Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu
însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Gilgameș, Enki
l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu
direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de
trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați!
Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o
corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile
lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și
întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești;
lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca
bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”.
Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică
ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că
Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici
să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc
împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești
mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara,
Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimele fraze
subliniază acea perioadă de foamete din timpul erei glaciare, amintită și de
alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii
din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea. Epopeea
lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki
l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele
unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus: „Scut
de trestie,/ Bagă de seamă la ceea ce-ți spun./ Toate casele
oamenilor și toate orașele,/ De o furtună mare vor fi măturate./ Sămânța
omului atunci va dispărea…/ Aceasta-i ultima lege,/ Cuvântul
Adunării Zeilor,/ Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”. Enki
și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a
spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să
pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul
de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului
pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de
mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim. După ce a terminat de construit arca,
Utnapiștim/Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale și mulți
meșteșugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul
precis: „Când Șamaș,/ Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,/
Va ploua din cer cu erupții,/ La bordul corabiei să te sui,/ Și
bine intrarea s-o închizi”. Acest semn pe care trebuia să îl aștepte
Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk/Șamaș, care pare să fi lansat un atac
aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”),
asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți
căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”).
Atacul lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie
din cel de-al doilea mare război al zeilor, consemnată în multe legende
ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului
pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La
primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea
Soarelui – n.n.), un nor negru (nava lui Enlil – n.n.) s-a
ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil
– n.n.), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș,
crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii
– n.n.) se ridicară. Nergal(Marduk – n.n.) deschise zăgazurile
apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele,
iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile
Veghetorilor – n.n.), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra
lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor – n.n.).
Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina
zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana,
unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu
înlocuită de un întuneric total” – n.n.), când a sfărâmat tot ținutul ca
pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste
lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul
frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”. Înainte de revărsarea
apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, cel mai
probabil nucleare, folosite de combatanți. În Theogonia lui
Hesiodos, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți,
topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În epopeea
indiană Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se
învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele
care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a
fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc
a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos”. În mitologia
scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era
decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot
se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost
mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici
Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând
că „Focul se-ncinge/ Cu fum fumegând în vârtejuri./ Fuioare de
foc năvălesc/ Să lovească chiar cerul”. Puhoiul de ape a acoperit
Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui
Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i
astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului
celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7:11),
„vântul a suflat, șuvoiul, furtuna și potopul au copleșit lumea, năprasna și
puhoaiele au bântuit laolaltă ca oștirile în bătălie” (Epopeea lui
Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat.
Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau
încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology).
Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”,
după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana,
„cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului
le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe
stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel
cutremur poruncit de Șamaș/Marduk a decurs conform planului. Din navele lor,
Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub
forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii
supraviețuitori însă au fugit din calea puhoaielor, Epopeea lui
Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui
Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din
literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii,
înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte
ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri,
înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar,
Regina Cerurilor (Ninhursag – n.n.), cea cu glas dulce, începu să
țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: „Vai de mine, praful s-a ales de
zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău
în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe
oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei
plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor”. Zeii cei mari ai Cerului și ai
Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți
vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit
Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca
războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă
evenimentul într-un mod asemănător: „Anunakii, Marii Zei,/ Stăteau
suferind de foame și de sete…/ Ninti (Ninhursag - n.n.) plângea
și suferea;/ Plângea să-și ușureze marea durere./ Zeii plângeau
și ei alături de ea, pentru Pământ./ Era copleșită de marea durere,/
Și setea cea cruntă o încolțea./ Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,/
Ca oile strânse una într-alta stăteau./ Buzele lor de sete erau arse,/
Iar burta lor de foame gemea”. Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de
amploarea distrugerii: „Zeița a văzut și a plâns…/ De febră buzele-i
erau aprinse…/ Ca muștele-s făpturile de mine făcute./ Ei umplu
râurile, sunt hrană pentru pești,/ Sunt înghițiți cu toții de marea
furioasă”. Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă
amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales
de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am
acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i
nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se
nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și
fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de
fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene este descris acest moment: deși era
inițial de partea lui Horus/Marduk, Isis/Ninhursag și-a ajutat noul soț și
frate, pe Seth/Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul
Plutarch susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus
smulgându-i de fapt mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarch are dreptate,
Marduk și-a renegat mama pentru că a trecut de partea lui Enlil. Probabil
pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei
Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o
extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a
luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a
fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul
pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui
Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât
distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales
tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni. Poemul
babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o
singură poveste. Deși se referă la distrugerea proto-Pământului în care era
închisă Sophia de către Enlil, al cărui corp era planeta Jupiter, poemul
include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor, copiind părți
din Epopeea lui Ghilgameș și Epopeea lui Atra-Hasis.
În cele două epopei, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească,
prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un
lucru asemănător: zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei. „Toți
frații s-au adunat împreună;/ Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme
pe Tiamat./ În joaca lor nebună printre stele,/ Făceau să tremure
pântecul lui Tiamat./ Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;/
În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas./ Nesuferite erau faptele
lor…/ Și necugetate mișcările”. Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul
său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că
Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât
Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost
aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu
firea a fost Ea Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă
asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o
dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul
a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”.
După ce i-a anesteziat pe Enlil/Apsu și pe Nusku/Mummu, Enki „a luat tiara
și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul
lui Zu, unde pasărea Zu („Înțelepciunea”), Enzu („Domnul înțelepciunii”)
sau Anzu („Înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul
și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba: „Ea l-a ridicat pe
Kingu,/ Între ei l-a făcut cel mai mare…/ Și conducerea bătăliei,/
În mâinile lui a încredințat-o”. În Sumer, alături de Enlil se afla
Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său
(numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu
Ullikummi lângă Teșub au stat Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu,
Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului,
alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare
Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem
decât să bănuim că este același Ninurta. Speriați de Tiamat și de armata sa
condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El,
cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca
nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, însă
nu fără o condiție: „Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,/ Viețile să vi
le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,/ Cheamă a Zeilor Adunare și peste
toți al meu destin mai mare să fie!”. Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte
pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe
noul lor conducător la luptă. „Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre
zei,/ Unul spre celălalt se îndreptau;/ Tot mai aproape, o
bătălie să hotărască totul,/ De luptă erau acum gata”. După o
bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata ei. Apoi a
tăiat-o în bucăți, ba chiar a decapitat-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis
în miturile egiptene: „Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;/ A tăiat
văile prin care sângele ei curgea;/ Pe vântul de nord l-a pus să-l
poarte/ Și într-un loc necunoscut să-l lase”. După această victorie,
Marduk a fost declarat erou al zeilor și și-a păstrat poziția de conducător al
Veghetorilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul lor lider era Enki, Marduk
fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna
poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și
o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului trădat, însă
cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de
lacrimi și de remușcări. Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii
și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după
cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor sau ale indienilor.
„Veghetorul purificării”, „Domnitorul veșnic” sau „Cel slăvit
de generațiile viitoare”, așa cum îl numeau preoții babilonieni, a fost
nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa,
Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă
Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind
lovitura de grație. Am putea continua, analizând aceste mituri (oare?). Ceea ce
este clar: Potopul a fost real, a avut loc peste întreaga planetă. Ce l-a
provocat rămâne, totuși, marele mister!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu