CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” -
COMENTARIU APROFUNDAT PE CAPITOLE!
Capitolul
15:
În capitolele 15 si 16 sunt descrise scene
de o natură cu totul deosebită, asupra cărora câteva cuvinte vor fi de ajuns.
„Apoi am văzut în cer un alt semn mare si minunat: şapte îngeri care aveau
şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”.
Aceasta se leagă clar de ceea ce este spus în capitolul 12. Pentru a pricepe
bine ordinea acestei părţi a cărţii, este important de remarcat că venirea lui
Hristos n-a avut încă loc. Evenimentele înfăţişate prin cele şapte potire nu
urmează în mod cronologic ceea ce este raportat la sfârşitul capitolului 14,
adică venirea Fiului Omului pentru secerişul şi culesul strugurilor de pe Pământ.
Viziunea priveşte înapoi, nu spun până la început, dar înainte de sfârşitul
capitolului 14. În adevăr, ultimul dintre cele şapte potire cuprinde căderea
Babilonului, faptă de judecată care corespunde celei de a treia din căile lui
Dumnezeu care ne sunt înfăţişate în acest capitol. Ultimul potir ne readuce
deci la acelaşi punct. El este ultima expresie a mâniei lui Dumnezeu înainte ca
Domnul Iisus să vină şi trebuie prin urmare să fie plasat înainte de sfârşitul
capitolului 14, a cărei a patra parte, probabil şi sigur cele trei de pe urmă,
sunt ulterioare tuturor potirelor. Avem astfel o idee dreaptă despre locul pe
care trebuie să-l ocupe în ordinea cronologică diferitele părţi ale cărţii. Să
intrăm acum puţin în examinarea acestor capitole. „Am văzut ca o mare de
sticlă”. Aceasta reaminteşte ceea ce am văzut în capitolul 4, dar se deosebeşte
de ea prin tot ceea ce o înconjoară şi o însoţeşte. Acolo bătrânii erau aşezaţi
pe scaune de domnie, iar marea de sticlă aşezată, înaintea lor, dădea tăcuta
dar puternica mărturie că aceşti sfinţi o sfârşiseră cu necesităţile si
primejdiile de pe Pământ si nu mai aveau nevoie de spălarea cu apă prin Cuvânt.
Toate acestea sunt limpezi si clare. Când sfinţii slăviţi au fost răpiţi în Cer,
de ce folos ar fi pentru ei ceea ce reprezentau ligheanul şi apa pe care o
conţinea? Ei sunt în afara scenei în care necurăţiile lor zilnice trebuiau să
fie spălate; curăţia este acum desăvârşită şi neschimbătoare, si aceasta o
confirmă marea de sticlă, asemănătoare cristalului. Dar aici nu este numai o
mare de sticlă; ea este „amestecată cu foc”. Ce ne învaţă acest simbol? După
părerea mea, înseamnă că sfinţii pe care îi găsim aici si care au fost în luptă
cu Fiara şi cu Prorocul mincinos, au trecut printr-o vreme de persecuţii
groaznice, ceea ce nu este cazul pentru bătrâni. Marea de sticlă din capitolul
4, în raport cu bătrânii, şi aceea amestecată cu foc pe care sunt biruitorii Fiarei,
prezintă o diferenţă foarte semnificativă. Dacă se întreabă: „Sfinţii trebuie
să treacă prin necazul cel mare?” voi spune mai întâi: „Despre care sfinţi
vorbiţi?” Dacă se înţelege prin aceasta aceia pe care îi reprezintă bătrânii şi
care la venirea lui Hristos sunt răpiţi, răspunsul este negativ; Scriptura este
categorică în privinţa aceasta. Dar că anumiţi sfinţi trebuie să străbată
aceste timpuri groaznice, este în afara oricărei îndoieli. Totul devine clar
dacă se face această distincţie; neglijând-o, te cufunzi în întuneric. „Şi am
văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu harpele
lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului
numelui ei”. Nu ve vorbeşte niciodată de biruinţă asupra Fiarei când este vorba
despre bătrâni, iar aici ei nu apar. Aceasta este scena finală a unei încercări
deosebit de grele. Biruinţele aici sunt limitate la timpul când se încheie
executarea ultimelor planuri ale lui Satan. Sfinţii pe care îi vedem în acest
capitol sunt probabil scăpaţi înainte de căderea Fiarei. În tot cazul, nu pare
de o mare importanţă să cunoaştem momentul precis; faptul de necontestat este
că aceşti biruitori aparţin în mod exclusiv epocii în care Diavolul face
ultimele sale eforturi prin mijlocirea Fiarei şi Prorocului mincinos. Am văzut mai
înainte pe aceia care, printre sfinţii apocaliptici, au suferit cei dintâi;
aceştia formează ultima categorie a sfinţilor apocaliptici: ei au putut să cadă
sub loviturile Imperiului Roman, dar, în realitate, ei au câştigat biruinţa
asupra lui şi ei sunt aici pe marea de sticlă cu harpele lui Dumnezeu. Cântarea
lor de laudă Domnului se potriveşte admirabil, după această mare de necazuri
prin care ei au trecut pentru a sosi în prezenţa Sa. „Ei cântau cântarea lui Moise,
robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.” Este evident prin aceasta că ei nu
sunt creştini în înţelesul strict al cuvântului. Sunt sfinţi cu siguranţă şi în
înţelesul cel mai real; dar ei nu sunt cu Dumnezeu în relaţiile care există
acum şi nu posedă această legătură formată prin locuirea Duhului Sfânt în aceia
care în prezent sunt uniţi cu Hristos; poziţie atât de exclusivă încât cei care
au fost sub Moise nu mai sunt sub el şi nu-L recunosc decât pe Hristos drept
Căpetenie şi Domn. Dimpotrivă, sufletele despre care este vorba aici, cu toate
că slujesc lui Dumnezeu şi Mielului, păstrează încă ceea ce îi leagă de
lucrurile evreieşti. De aceea noi le auzim zicând: „Mari si minunate sunt
lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt
căile Tale, împărate al Neamurilor!” Nu „împărat al Sfinţilor”, cum se citeşte
uneori. Este această una dintre cele mai rele alterări ale textului Apocalipsei
și care este contrar celor mai bune mărturii. Nicăieri această expresie nu se
găseşte în Scriptură şi eu nu ezit să spun că ea poartă cu sine o idee eretică.
Ea nu este potrivită decât să distrugă practic adevărata legătură a sfinţilor
cu Domnul; ea nu poate avea un înţeles just. Fără îndoială că Iisus este,
pentru sfinţi, Stăpân și Domn, dar expresia „împărat” implică o legătură cu o
naţiune care trăieşte pe Pământ şi nu este deloc o relaţie care să se
potrivească noii creaţii. Mai mult, cei care cântă cântarea, dacă au trecut
prin martiriu, aparţin Cerului, unde desigur o astfel de legătură (relaţie) ar
fi ciudată. În cuvintele lor este făcută aluzie la Ieremia 10.7, unde se
găseşte „împărat al neamurilor”, cu alte expresii citate aici. Dacă aceşti
sfini nu sunt în mod exclusiv neamuri, cel puţin printre ei se găsesc unii
dintre neamuri și nu trebuie să uităm lucrul acesta citind textul. Adevăratul
titlu dat Domnului este deci împărat al neamurilor; El este, fără îndoială,
împăratul evreilor, dar aceia în chip deosebit care erau dintre neamuri
trebuiau să se bucure şi se bucurau de a putea să-L laude ca împărat al
neamurilor. (Acest titlu este de asemenea în armonie desăvârşită cu sfârşitul
versetului 4, ca şi cu Psalmii 2.8; 72.11. - T.M.). A venit momentul când
Hristos va apărea ca împăratul împăraţilor si va pune totul sub stăpânirea Sa.
„Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti
Sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că
faptele Tale cele drepte au fost arătate”. Aici iarăşi nu este Israel, ci toate
neamurile care vor veni. În laudele lor, sfinţii anticipează biruinţa rezervată
lui Dumnezeu în ziua glorioasă a venirii lui Hristos. „După aceste lucruri m-am
uitat: și templul cortului mărturiei din ceruri a fost deschis. Şi din templu
au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte pedepse. Erau îmbrăcaţi în in
curat, strălucitor și erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una
din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline
cu mânia lui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor. Și templul s-a umplut de
fum, din slava lui Dumnezeu și a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în
templu, până se vor sfârşi cele şapte pedepse ale celor şapte îngeri”. Nu mai
apare chivotul legământului lui Dumnezeu în templul deschis, cum am văzut în
capitolul 11.19; de aceea nu este vorba despre sfaturile lui Dumnezeu cu
privire la Israel; ceea ce caracterizează aici templul este cortul mărturiei şi
judecăţile lui Dumnezeu care vor cădea peste lumea lepădată de credinţă.
Capitolul
16:
Capitolul 16 înfăţişează urmările celor şapte
potire vărsate pe Pământ. Nu numai „a treia parte” este lovită, ca sub trâmbiţe,
cu care totuşi există o strânsă asemănare; acţiunea judecăţilor nu este
restrânsă la Imperiul Roman de Apus. Toată sfera lumii apostate suferă efectele
judecăţilor lui Dumnezeu, cu mai multă intensitate decât sub trâmbiţe.
Pământul, marea, râurile şi izvoarele apelor, apoi soarele sunt treptat obiectele
judecăţilor divine, când primele patru potire sunt vărsate. Diferitele părţi
sau domenii ale naturii sunt cercetate de mânia lui Dumnezeu, oricare ar fi de
altfel obiectele pe care ele le simbolizează; şi semnificaţia lor nu mi se pare
nici neprecizată, nici neclară. Ultimele trei potire, ca şi cele trei trâmbiţe
de nenorociri, au un înţeles mai intim relativ la om. „Al cincilea a vărsat potirul
lui peste scaunul de domnie al fiarei”. Avem, în mod evident, înaintea noastră
o sferă a neamurilor, ceea ce se potriveşte în totul cu scena care este ca o
introducere la ceea ce vedem aici. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste
scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau
limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi
din cauza rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor. Al şaselea a
vărsat potirul lui peste fluviul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să
fie pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui”. Eufratul era
frontiera răsăriteană a Imperiului. El îl despărţea de hoardele numeroase ale
neamurilor necivilizate din nord-est, destinate să intre în conflict, în zilele
din urmă, cu puterile Apusului. Calea le este deschisă pentru a înainta si a
lua parte la lupta finală. Aceasta pare a fi semnificaţia uscării marelui
fluviu. „Apoi am văzut ieşind din gura balaurului si din gura fiarei şi din
gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate, ca nişte broaşte. Acestea sunt
duhuri de demoni care fac semne şi care se duc la împăraţii întregii lumi
locuite, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui
Atotputernic”. Aceasta confirmă ceea ce am anticipat. O răscoală universală are
loc şi o luptă pe viață și pe moarte este pe punctul de a se începe între
Răsărit şi Apus. Dar Domnul are planurile Sale neştiute de una şi de cealaltă
parte şi de care ele nu ţin nicio socoteală: El nu rămâne spectator nepăsător.
„Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel care veghează şi îşi păzeşte hainele, ca
să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Şi i-au strâns în locul care în
evreieşte se numeşte Armaghedon”. În sfârşit, vine al şaptelea înger, care,
vărsând potirul său în aer, exercită asupra lumii o acţiune încă mai apăsătoare
şi mai universală. „Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din templul
cerului, din scaunul de domnie, a ieşit un glas puternic, zicând: „S-a sfârşit!”
Şi au început să fie fulgere şi glasuri şi tunete; şi s-a făcut un mare
cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a mai fost
un cutremur aşa de mare.” Astfel este limpede că judecata Cerului devine şi mai
neînduplecată în pedepsele cu care ea loveşte pe om aici pe Pământ. „Cetatea
cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit.
Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare”. Aceasta explică
avertismentul relativ la căderea Babilonului, menţionat în seria completă a
căilor lui Dumnezeu în capitolul 14; şi cât despre timp, până acolo ne conduce
capitolul 16.
Capitolul
17:
Este necesar să remarcăm că acest capitol 17
nu continuă profeţia în ordinea cronologică. Al şaptelea potir pe care l-am
văzut în ultimul rând cuprinde căderea Babilonului de care Şi-a adus aminte
Dumnezeu, „ca să-i dea potirul de vin al furiei mîniei Lui”. Capitolul 17 este
o descriere care explică ce făcea Babilonul atât de urât în fața lui Dumnezeu
şi pentru ce El îl judecă atât de aspru dar, dând această descriere, Sfântul
Duh intră mai ales în povestirea amănunţită a relaţiilor Babilonului cu Fiara,
puterea imperială despre care a fost vorba mai înainte. Acestea sunt cele două
obiecte principale de judecată, aşezate înaintea noastră în acest capitol și de
care ne vom ocupa, cu toate că, ce-i drept, judecata Fiarei este numai
menţionată ca având loc prin puterea Mielului, iar amănuntele sunt rezervate
unei alte părţi a profeţiei. Principiul a ceea ce este înfăţişat aici este
foarte clar. Dacă privim păcatul din punctul de vedere cel mai general, vom
vedea că el a îmbrăcat totdeauna una sau alta din aceste două forme, corupţia
sau violenţa. Cea dintâi (depravarea) este reprezentată prin femeie: este firea
omenească lăsându-se pradă dorinţelor sale rele, fără să ia în consideraţie
voia lui Dumnezeu; a doua, (violenţa), închipuită prin Fiară, este expresia
voinţei omului, punându-se în vrăşmăsie directă cu Dumnezeu. Dar Scriptura
intră, asupra acestui subiect și cu o mare precizie, în multe amănunte. Am vrut
numai să reamintesc care a fost chiar de la început principiul păcatului. Se va
observa că, în acest caz, unul din îngerii care aveau cele şapte potire
înaintează şi-i zice lui Ioan: „Vino aici, ca să-ţi arăt judecata desfrânatei
cele mari, care şade pe ape multe”. Apoi el semnalează două efecte deosebite
ale răutăţii ei: unul, legăturile ei întinate cu împăraţii Pământului;
celălalt, faptul că „cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării
ei”. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert” un loc complet necultivat în ce
priveşte cunoştinţa de Dumnezeu şi bucuria care vine din legătura cu El. Femeia
era acolo, aşezată pe o fiară de culoare roşie, adică, după cum aceasta este
bine cunoscut, puterea imperială a Romei. Fiara este „plină de nume de hulă”,
ea manifestă reaua şi perversa sa împotrivire faţă de Dumnezeu; mai mult, ea
poartă simbolurile pe care le-am văzut deja, „şapte capete şi zece coame”,
Duhul lui Dumnezeu privind-o sub forma sa finală şi starea cea mai completă la
care îi este dat să ajungă. „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era
împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle”. Ea are tot ceea ce este
atrăgător pentru omul firesc şi tot ceea ce i se pare frumos din punct de
vedere religios; dar în mâna ei ţinea un potir de aur plin de urâciunile și de
necurăţiile desfrânării ei. Ea poartă pecetea groaznică a idolatriei; se vede
aceasta, fie în ceea ce ea prezintă oamenilor, fie în ceea ce este scris pe
fruntea ei înaintea lui Dumnezeu. „Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul
cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului”. Adevărata
semnificaţie și înţelesul deplin al acestui capitol au fost necunoscute chiar
din primele vremuri. Unii s-au străduit să o aplice Romei păgâne; alţii au vrut
să vadă aici Ierusalimul după ce el s-a pervertit. Dar consideraţia importantă
a relaţiei femeii cu Fiara și, mai ales, ceea ce vom vedea îndată, răstoarnă
curând una și cealaltă din aceste vederi. Dacă aplicarea la Roma păgână este
dificilă și fără ţel îndestulător, din toate explicaţiile, cea mai absurdă este
cu siguranţă aceea care pretinde că femeia reprezintă Ierusalimul. În adevăr,
foarte departe de a fi purtat de puterea imperială, Ierusalimul a fost călcat
în picioare de puterea imperială. Dacă a existat din zilele lui Ioan, o putere
care, foarte departe de a susţine Ierusalimul, l-a persecutat şi l-a oprimat,
aceasta este puterea Romei; cum deci cetatea Iudeilor ar fi putut să fie
prostituata neruşinată urcată pe acest vast Imperiu? În acelaşi timp,
încercarea de a face din Roma antică, Babilonul mistic este aproape tot atât de
nefericită, şi aceasta pentru un motiv foarte clar. Atâta timp cât Roma a fost
păgână, nu a existat nimic care să poată să exprime în mod complet cauza celor
şapte capete ale Fiarei, nici nimic care să se asemene măcar cu unul singur
dintre cele zece coarne. Mulţi ani se scurseseră de când păgânismul încetase de
a fi religia oficială a Romei, când căderea Imperiului adusese împărţirea sa în
zece împărăţii, formate în mod providenţial în Europa, astfel că nimeni nu o
poate nega, după ce unitatea Romei a fost distrusă ca urmare a invaziei
barbarilor. Cu această dragoste de libertate pe care ei o aduceau din pădurile
Germaniei, aceştia n-ar fi suportat ca sceptrul de fier al unităţii vechiului Imperiu
să dăinuie încă; fiecare din popoarele care năvăliseră în provinciile romane, a
stabilit propriul său regat independent într-unul din fragmentele Imperiului
dezmembrat. În prezenţa faptelor istoriei, este deci cu totul neserios să vrei
să aplici acest capitol la perioada, păgână a Romei. Noi vom vedea câte lumini
dă Scriptura pentru a hotărî adevărata întindere a profeţiei şi a arăta că nicio
aplicare la trecut nu-i corespunde într-un chip satisfăcător. Timpurile vechi
nu pot deloc să îndeplinească cerinţele capitolului şi este evident că acelea
din Evul Mediu au trecut fără să-l împlinească în totalitatea sa. Trebuie,
pentru o deplină realizare, să privim la o zi încă viitoare. Aceasta se acordă
în mod perfect cu caracterul general al cărţii; totuşi recunosc că anumite
elemente care figurează în Apocalipsă existau atunci şi există încă și acum.
Nimeni nu va tăgădui că Babilonul şi-a luat deja oarecum locul, dar este
altceva de a pretinde că felul său special de a fi și, mai presus de toate,
caracterul său în plină dezvoltare, a fost arătat aşa cum este descris aici.
Putem să spunem cu siguranţă că potirul său nu era încă plin și că, înaintea
oamenilor, nu apăruse încă în mod clar ceea ce Dumnezeu prevedea că va trebui
la sfârşit să atragă judecata Sa. Mai mult, mi se pare sigur până la evidenţă
că relaţia Babilonului cu Fiara, astfel cum ea ne este înfăţişată aici, nu
poate să se refere decât la o epocă viitoare. Astfel, nu este chestiunea de a
şti dacă unii dintre actorii în scenele finale ale marei drame, cum ar fi
cetatea împărătească şi Imperiul Roman, se găseau deja acolo; aceasta este
evident. Elementele morale care vor caracteriza ultima epocă, nici ele nu
lipseau: taina fărădelegii lucra deja de multă vreme, cu toate că duşmanul nu
adusese încă apostazia, şi încă mai puţin arătarea celui nelegiuit. Nu se poate
găsi în trecut nimic care să îndeplinească totalitatea a ceea ce Duhul ne
înfăţişează în acest capitol, iar noi trebuie neapărat să aşteptăm, pentru o
mai completă dezvoltare, momentul în care, înainte ca Mielul să judece Fiara,
aceasta, cu cele zece coarne va nimici Babilonul. Este şi o altă remarcă de
făcut. Se înţelege cu greutate cum cetatea romană sau orice ar fi civil care se
leagă de aceasta, poate fi numită „taina”. În parte, din această cauză mulţi
oameni excelenţi au încercat să aplice această viziune catolicismului şi eu
admit că se poate găsi oarecare asemănare. Acest sistem religios are o legătură
incomparabil mai strânsă cu această misterioasă prostituată, ca niciunul din
lucrurile despre care am vorbit. Roma, sub o formă oarecare, este cu siguranţă
femeia descrisă în acest capitol; cele şapte capete sau coline arată în mod
clar acest oraş, singurul despre care s-a putut spune că „are stăpânirea peste
împăraţii pământului”. Explicaţia protestantă a acestui capitol este, așadar,
când le compari, cu mult superioară teoriei care vrea să vadă aici Roma păgână.
O vom găsi totuşi imperfectă, pentru motive care, nădăjduiesc, vor părea clare
oricărui spirit neprevenit. Rana de moarte este imprimată nu pe Fiara care
huleşte, ci pe fruntea aceleia pe care stă scris: „Taină, Babilonul cel mare”.
Pentru ce femeia este astfel reprezentată? Dacă ea reprezintă numai o cetate
imperială, ce este în aceasta comun cu o taină? Simplul fapt de a cuceri
aproape şi departe şi de a exercita o mare putere politică pe Pământ, nu
constituie niciun titlu cu acest nume. O taină are neapărat legătură cu ceva
care nu poate fi descoperit prin duhul firesc al omului; este un secret care,
pentru a fi descoperit, cere o lumină a lui Dumnezeu clară şi nouă; dar care,
odată descoperită în acest fel, este destul de clară. Aşa este cu acest Babilon
care vine aici înaintea noastră. Pe bună dreptate îşi trage numele de la oraşul
care a fost chiar din timpurile îndepărtate izvorul închinării la idoli, în
acelaşi timp şi sediul unei puteri care nu-L recunoştea pe Dumnezeu; această
confuzie chiar fiind în viziunea lui Ioan, semnul caracteristic, desemnarea
acestei stări de lucruri este luată de la cetatea renumită a caldeenilor,
primul loc remarcabil din acest dublu punct de vedere. Dar încercarea făcută de
a aplica ceea ce este spus aici, la un Babilon viitor în Caldeia, mi se pare
deopotrivă de puţin întemeiată. Există un contrast mare între cetatea descrisă
de Ioan şi vechiul Babilon. Acesta din urmă se ridica în câmpia Şinear, în timp
ce este spus anume despre prima că ea are şapte capete care, după Cuvânt, arată
şapte munţi pe care este aşezată femeia. Eu admit că simbolul cuprinde ceva mai
rnult decât colinele Romei luate în înţelesul literal, deoarece este spus de
asemenea că aceştia sunt şapte împăraţi; dar noi n-avem libertatea de a elimina
din descriere prima trăsătură; ea este scrisă pentru a fi crezută, și nu pentru
a fi ignorată sau dată de o parte prin interpretări subtile. În rezumat, se
pare că Dumnezeu a trasat cu propria Sa mână descrierea Babilonului, astfel ca
să fie cu totul evident că Roma „cetate şi sistem”, figurează în scenă. Aceasta
cuprinde neapărat şi timpurile Evului Mediu, cu toate că deplinul rezultat nu
trebuie să se arate decât la sfârşitul veacului, căci femeia este urcată pe Fiară,
adică împărăţie, caracterizată în aşa fel încât simbolul cuprinde natural
invazia barbară care a avut loc în trecut, precum şi starea care rezultă din
invazia barbară, aceea a celor zece împărăţii. Nu s-ar putea nici pune la
îndoială că expresia „taină”, legată de Babilon nu arată că este vorba despre
Roma după ce ea a mărturisit că este creştină. Această taină este pusă limpede
în contrast cu o alta: cu marea taină a evlaviei (l Timotei 3.16). Aici, există
una cu totul diferită: „Taină, Babilonul cel mare, mama prostituatelor și a
urâciunilor pământului”. Acolo se găsesc unite binele şi răul într-o legătură
nelegiuită, pentru a săvârşi ceea ce este cel mai rău și nu ceea ce este bun.
Această alianţă, profană în principiu, caută să unească pe Dumnezeu şi omul
firesc, pune ritualurile în locul harului și al Cuvântului lui Dumnezeu, al sângelui
lui Hristos şi al puterii Duhului Sfânt şi se serveşte de Numele Domnului pentru
a acoperi ambiţia şi poftele cele mai grosolane, pretinzând totuşi că năzuieşte
mai sus decât lumea de rând. Toate aceste lucruri îşi au locul în Babilonul cel
mare. Dar dacă ea este de asemenea, cu o vinovăţie mai adâncă, mama
prostituatelor, ea este de asemenea, mama urâciunilor Pământului. Aceasta ne
arată în ea idolatria, o idolatrie reală şi neruşinată, şi nu numai această
acţiune subtilă a duhului de idolatrie împotriva căruia fiecare creştin trebuie
să fie în gardă. Aici există, alături de Creator, închinarea pozitivă la
creatură şi chiar a creaturii aşezată mai presus de Creator. Cine nu cunoaşte,
într-adevăr, grozăviile Mariolatriei (închinarea adusă Mariei)? Babilonul este
„mama urâciunilor pământului”. Nu este vorba despre acei idoli închipuiţi, în
stare să amăgească pe copiii lui Dumnezeu, ci de ceea ce este conform cu
pământul însuşi, - de o idolatrie pipăibilă și care merge dezvoltându-se mereu
mai mult. Aşa este descrierea pe care Dumnezeu o face Babilonului celui mare.
Ceea ce confirmă explicaţia pe care tocmai am dat-o este că, atunci când Ioan
vede pe femeia beată de sângele martirilor lui Iisus, el este cuprins de o mare
mirare. Dacă ar fi fost vorba numai de o persecuţie din partea păgânilor, ar fi
avut motive să se mire văzându-i arătându-şi ura lor de moarte împotriva
adevărului și acelora care îl mărturisesc? Că metropola lumii păgâne dedată
cultului lui Marte, Jupiter, Venus şi celorlalte divinităţi necurate şi
monstruoase ale mitologiei antice, se mânia împotriva Evangheliei care expunea
toate aceste mârşăvii la lumina zilei, și că ea căuta să facă rău
credincioşilor, trebuia să se aştepte la aşa ceva; era un rezultat care trebuia
în mod inevitabil să se producă, de îndată ce s-ar fi înţeles că, creştinismul
nu admite compromisuri. Dacă aceia care predicau n-ar fi spus nimic despre
deşertăciunile păgâne și s-ar fi mărginit să prezinte Evanghelia ca pe un lucru
mai bun decât toate acele lucruri cu care păgânismul putea să se laude, nicio
îndoială că păgânii înşişi ar fi recunoscut-o în mare parte. Cu mult înainte de
Constantin, puţin după moartea Domnului, unul dintre cei mai răi împăraţi
romani propunea Senatului ca Hristos să fie primit şi adorat în Panteon. Dar gândul
de a da lui Hristos unicul loc pe care El poate să-l ia, nu putea fi admis.
Hristos cere nu numai locul suprem, ci un loc exclusiv faţă de oricare altul;
de aceea nimic nu putea și nu poate fi mai respingător pentru păgânism, nimic
de asemenea mai fatal pentru el, sub orice formă se prezintă, decât adevărul
descoperit în Hristos, care nu admite niciun lucru care nu este el însuşi
adevărul hotărât şi exclusiv. În consecinţă creştinismul, atacând direct păgânismul,
era, dintre toate lucrurile, cel mai contrar Romei păgâne. Trebuia să se
aştepte ca ea să se ridice, cum a făcut-o, împotriva lui Hristos şi a lor Săi. Dar
răul care lovea cu uimire pe profet nu era acesta. Era de a vedea că această
tainică formă de rău, această contra-mărturie a duşmanului (nu Antihrist, ci Antibiserica),
părea şi era în mod larg acceptată ca sfânta biserică catolică a lui Dumnezeu;
că, creştinătatea a devenit prigonitorul cel mai înverşunat al sfinţilor lui
Dumnezeu şi s-a arătat aprinsă împotriva martorilor lui Iisus, de o ură mai
ucigătoare decât a avut vreodată păgânismul în vreun loc, nici în vreun timp.
Iată ceea ce, foarte natural, trebuia să-l umple de o mare uimire. „Şi îngerul
mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei.” Dacă Ioan ar fi
pătruns mai întâi în mod real sub suprafaţă, dacă el ar fi văzut că sub această
frumoasă aparenţă de creştinătate, femeia era, din toate lucrurile care sunt
sub soare, cel mai stricat şi cel mai vrednic de a fi distrus de către Dumnezeu,
n-ar fi avut motive să fie surprins în felul acesta. De aceea îngerul îi spune:
„Îti voi spune taina acestei femei și a fiarei care o poartă şi care are cele
şapte capete și cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este.
Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei care locuiesc pe
pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea
vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni”.
Cuvintele care termină acest pasaj, să reţinem bine, descriu Fiara în starea ei
finală, când ea va intra în ciocnire cu Babilonul. Această remarcă ne va ajuta
să înţelegem că, oricare a putut să fie condiţia trecută a Babilonului, există
o condiţie şi în viitor şi în această stare viitoare ea trebuie să piară. În
adevăr, remarcaţi aceasta: Fiara, adică Imperiul Roman, este descrisă aici ca
și când a existat altădată; apoi existenţa sa a luat sfârşit, dar ea trebuie să
apară din nou sub o ultimă formă când ea va veni din Adânc. Oricât de coruptă
ar fi fost Roma păgână, ar fi fals să afirmăm că ea s-a urcat vreodată din
Adânc. Când apostolul Pavel scrie sfinţilor care erau în Roma, el îi îndemna
într-un chip deosebit să fie cu totul supuşi, ca creştini, puterilor care erau
atunci instituite. Pentru orice creştin din Roma, aceasta se aplica în mod
evident la Imperiul Roman. Dar noi ştim ce era atunci împăratul; niciodată n-a
fost unul mai rău şi totuşi Dumnezeu prinde această ocazie chiar de a arăta
creştinilor datoria lor cu privire la autoritatea omenească aşezată în afară de
ei şi peste ei. „Căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu. Şi cele care
există sunt rânduite de Dumnezeu”, acesta este principiul pe care îl pune apostolul
relativ la puterile pământeşti. Iar aceasta nu înseamnă a ieşi din Adânc. Dar
vine timpul când autoritatea va înceta de a fi rânduită de Dumnezeu; la această
perioadă se referă ultima condiţie a Fiarei. Dumnezeu, în providenţa Sa, aprobă
marile imperii de altădată şi acest principiu continuă atâta timp cât Biserica
este pe Pământ. De aceea noi trebuie să recunoaştem originea divină a
guvernelor, chiar când cei care ţin frânele lor o uită şi îşi menţin
autoritatea în lume ca un lucru care decurge din popor, independent de Dumnezeu.
Dar se apropie ziua când îi va fi îngăduit Satanei să conducă lucrurile după
propriul său plac. Pentru puţin timp (şi ce îndurare din partea lui Dumnezeu că
acest timp trebuie să fie scurt!), Satan va ridica un Imperiu potrivit
planurilor sale, Imperiu care va ieşi din principiile satanice care tăgăduiesc
pe Dumnezeu. Aici este o parte din ceea ce pare a însemna faptul că Fiara urcă
din Adânc. „Ea se va duce la pierzare”, este adăugat ca urmare. „Şi cei care
locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în
cartea vieţii, se vor mira cînd vor vedea că fiara era, nu mai este și va
veni”. Iată ceea ce va răsturna cu totul şi maximele politicienilor şi ideile
obişnuite ale omului asupra istoriei. Niciodată n-a fost făcută o experienţă
asemănătoare. Care este Imperiul care, după ce a existat, a dispărut, pentru a
reapărea cu pretenţii şi o putere mai mare, şi numai pentru a găsi sfârşitul
cel mai groaznic? Este un lucru cu totul străin de istorie. Una din ideile cele
mai acceptate este că împărăţiile se aseamănă omului prin aceea că încep, se
ridică şi cad. Dar, după cum omului îi este greu să creadă în învierea omului,
nu este de mirare că el refuză să creadă în învierea unui Imperiu. Marea
diferenţă constă în aceea că, în cazul omului, Dumnezeu lucrează învierea, în
timp ce, când va fi vorba de Imperiu, puterea Diavolului îl va ridica din nou.
Fără îndoială, aceasta va fi o reapariţie din toate punctele extraordinară și
anormală, cu totul excepţională în istoria lumii. De aceea această înviere a
Imperiului Roman va duce cu sine ca un torent pe oamenii uimiţi. Ei ştiu puţin
acum, pentru că ei nu cred ceea ce este scris aici, ceea ce este pe punctul de
a ieşi din Adânc. Satan va fi izvorul ridicării și puterii finale a acestui Imperiu:
el, şi nicidecum Dumnezeu îi va da caracterul său. „Aici este mintea care are
înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi pe care stă femeia. Sunt şi
şapte împăraţi.” Am atins deja dubla semnificaţie a simbolului „munţii”; „cinci
au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă”; adică al şaselea cap, acela care
stăpânea în zilele lui Ioan, care indică forma imperială de guvernământ. Nimic
nu poate să fie mai clar. Avem aici o indicaţie de timp de o importanţă majoră.
O a şaptea formă trebuie să urmeze şi, ceea ce este mai mult, a şaptea, sub un
anumit raport, trebuia să fie a opta. „Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi
este un al optulea; este dintre cei şapte şi merge la pierzare.” Într-un sens,
ea trebuia să fie o a opta formă de guvernământ şi, în alt sens, dintre cei
şapte; a opta, poate, din cauza caracterului pe care i-l imprimă învierea sa
extraordinară, dar totuşi una din cele şapte, pentru că din punct de vedere
exterior este vechiul imperialism care reapare. Aceasta explică, mi se pare,
capul rănit de moarte, care a fost în urmă vindecat (capitolul 13.3). Ea este
dintre cei şapte, din punctul de vedere al caracterului său de Imperiu; dar
este un al optulea, pentru că, atunci când ea reînvie, originea sa este
satanică. Nimic asemănător nu va fi fost văzut vreodată mai înainte. „Cele zece
coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia,
ci vor primi autoritate ca împăraţi timp de un ceas împreună cu fiara.” Ei
trebuie toţi să domnească în acelaşi timp cu Fiara; acesta este unul din
principalele elemente necesare înţelegerii acestui capitol. Toţi aceia care
cunosc istoria timpurilor trecute ştiu că, atunci când cei zece împăraţi au
apărut, Fiara, puterea imperială, nu mai exista. Pe ruina unităţii romane s-au
ridicat cele zece împărăţii bine cunoscute, pe care barbarii le-au întemeiat
după aceea. Eu nu ridic nicio problemă relativ la numărul împăraţilor. Ştim că
uneori au fost nouă, alte ori unsprezece şi mai mult; dar, orice ar fi, afirm,
potrivit istoriei, că ei n-au primit niciodată puterea ca împăraţi pentru unul
singur şi în acelaşi timp cu Fiara, căci aceasta înseamnă aceste cuvinte: „un
ceas împreună cu fiara.” Este contrariul chiar care nu poate fi respins. Ei au
primit puterea ca împăraţi, când Fiara încetase de a exista. Astfel, când
considerăm stingerea Imperiului şi ridicarea împărăţiilor barbare, vedem, daca
ne alipim de ceea ce Dumnezeu ne-a spus, o diferenţă completă între istoria
trecută şi împlinirea sigură a profeţiei în viitor. Nu există, în expresii,
nimic greu, nici cu două înţelesuri; omul singur este de condamnat când el le-a
aplicat rău. Eu recunosc totuşi bucuros că a existat deja o împlinire parţială.
Se înţelege bine că Dumnezeu a voit, prin mijlocirea acestei cărţi, să susţină
și să mângâie pe poporul Său în timpul unei epoci de întuneric; în harul Său,
El a putut să dea o slabă lumină privitor la adevăratul folos al profeţiei,
pentru a întări pe sfinţi în încercările lor. Ei au suferit din partea Romei;
şi era uşor de văzut că prigonitoarea, descoperită în această carte şi numită
Babilon, este identificată cu Roma, cetatea împărătească. Până aici ei aveau dreptate.
Nu avem motive să ne mirăm că o lumină parţială le-a fost de un astfel de ajutor.
Ei nu aveau de asemenea decât o vedere imperfectă despre îndreptăţire, o
înţelegere şi mai mică încă, dacă chiar se poate spune că a existat o astfel de
înţelegere, despre Hristos drept Căpetenie sau Cap al Bisericii, despre preoţia
Sa şi despre multe alte adevăruri. Ei nu aveau de asemenea decât foarte puţine
lumini asupra profeţiei, dar Domnul, prin puţinul pe care ei îl posedau, îi
susţinea cu putere şi le făcea mult bine. Dar există vreo raţiune care să ne
oblige să ne mulţumim cu măsura de lumină pe care o aveau sfinţii de altădată?
Nu, desigur, și aceasta este totuşi aspra robie pe care tradiţiile istorice o
impun celor care sunt de acord cu ele. Neacceptând decât ceea ce cunoşteau
aceia care au trăit înaintea lor, ei se reduc astfel ei înşişi la cea mai mică
măsură a adevărului. Când harul lui Dumnezeu este atât de abundent, când
Cuvântul Său este atât de bogat, atât de complet şi atât de adânc, este trist
să vezi copii ai lui Dumnezeu mulţumiţi de a avea numai cu ce să-şi salveze
sufletele sau de a le împiedica să moară de foame. În prezenţa a tot ceea ce
harul Său are în rezervă pentru ei, a acţiona astfel nu este nici pentru slava
Sa, nici pentru propria lor binecuvântare. În toate lucrurile, singurul
principiu adevărat este de a merge la izvorul adevărului divin, pentru a scoate
din el răcorirea, puterea şi dispoziţiile în stare să împlinească lucrul la
care Dumnezeu ne cheamă; este în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu atrage
într-un chip cu totul special atenţia poporului Său asupra valorii Cuvântului
Său și îndeosebi asupra părţii pe care o studiem acum. Este evident că versetul
de care ne ocupăm nu are legătură nici cu puterea romană în unitatea sa, nici
cu partea orientală sau bizantină, după ce Imperiul a fost scindat, nici cu
starea de fragmentare în care se găsea Apusul după răsturnarea lui Augustus.
Într-adevăr, în timpul Evului Mediu au putut să fie zece regate (în contrast cu
vechea stare în care Fiara exista făre ele), dar nu avea, în acelaşi timp cu ei
zece şefi, o fiară sau sistem imperial. Aceasta a condus la gândul că Papa era
Fiara. Dar această explicaţie nu răspunde exigențelor lui Dumnezeu; dimpotrivă,
Scriptura furnizează argumente clare şi puternice care demonstrează că nu s-ar
putea aplica acest simbol Papei, cel puţin ca fiind în el împlinirea completă.
Un dublu fapt ne este înfăţişat într-un chip distinct în acest verset, că cele
zece coarne primesc puterea lor împărătească pentru acelaşi ceas sau acelaşi
timp cu Fiara, şi nu după ce puterea acesteia a luat sfârşit. Fiara şi cei zece
împăraţi exercită puterea simultan. Aceasta ne scuteşte de o mulţime de
comentarii; căci noi găsim totodată ceea ce este perfect simplu şi ceea ce
orice creştin care crede că această carte este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie
să recunoască. A introduce aici istoria, nu poate decât să ne arunce în
încurcătură; cei care apelează cel mai mult la evidenţa pe care istoria o aduce,
par de asemenea că ignoră cel mai mult faptele ei. Sunt de ajuns cunoştinţele
cele mai elementare; într-adevăr, cine printre noi nu ştie, prin Biblia însăşi,
că la naşterea lui Hristos exista un Imperiu Roman guvernat de un sigur împărat
şi care nu era divizat în zece regate? A fost dat un decret ca să se facă
recensământul întregii lumi. Dacă împăraţii ar fi existat şi ar fi avut o parte
la autoritate, cu toate că subordonată Fiarei, ar fi trebuit cel puţin să fie
consultaţi. Dar nu, era un decret absolut, emis fără îndoială de un şef unic al
unui Imperiu nedivizat. Cu câteva secole mai târziu, se întâmplă nu numai
împărţirea în Imperiul de Apus şi de Răsărit, ci şi starea de diviziune a
Occidentului, când n-a mai fost căpetenie împărătească. Profeţia, din contră,
ne arată că Fiara care a reînviat şi împăraţii separaţi domnesc în acelaşi
timp, înainte ca judecata divină să le nimicească la venirea lui Hristos şi a
sfinţilor Săi. Prin urmare aceasta trebuie să fie într-o epocă viitoare. Cât de
bine se armonizează totul cu gândul care predomină în toate timpurile moderne!
Constituţionalismul, cum este numit, este fructul sistemului teutonic,
survenind peste acela al Imperiului Roman dezmembrat. Barbarii au introdus
ideile de independenţă ca şi de feudalitate; ei, prin urmare, au ţinut piept
pentru libertate, astfel că toate eforturile întreprinse de atunci pentru a
reconstitui Imperiul au eşuat complet. Motivul este limpede; există un
obstacol, „cel ce o opreşte” (2 Tesaloniceni 2.7). Lucrul nu poate să se facă
înainte ca să sosească momentul. Când momentul va fi venit, divinul obstacol va
fi ridicat și Diavolul va putea să facă tot ce el vrea mai rău. Latura politică
a acestei acţiuni este descrisă aici cu o claritate şi o concizie
surprinzătoare. Cele zece coarne cu Fiara trebuie toate să primească
autoritatea - Fiara exercitând puterea imperială şi cele zece coarne
autoritatea ca regi; aceasta are loc într-unul şi acelaşi timp, înainte ca să
vină sfârşitul. Este clar că, aceasta trebuie să aibă loc în viitor. Este
imposibil de a vedea ceva în trecut care să se aplice aici cu oarecare aparenţă
de dreptate. Scriptura şi faptele sunt de acord pentru a respinge orice teorie
asemănătoare. „Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei atât puterea cât şi
stăpânirea lor”. Până în prezent, contrariul a fost adevărat în istorie.
Coarnele au luptat mereu unul contra altuia şi chiar adesea contra Papei. De la
Imperiul Roman, niciodată lumea n-a văzut o putere imperială sub care total să
se fi plecat. N-am auzit noi toţi vorbindu-se despre echilibrul european?
Acesta este lucrul de care naţiunile s-au ocupat continuu, de teamă ca nicio
putere să nu devină Fiara. Dacă unele se unesc între ele, celelalte se grăbesc
să vină în ajutorul celui mai slab, geloase cum sunt toate de a vedea pe una
din ele câștigând o autoritate și o putere prea preponderentă şi de a guverna
tot restul. Dar în epoca pe care o contemâ şi dau fiarei atât puterea cât şi
stăpânirea lor”, căpeteniei lor imperiale. „Ei se vor război cu Mielul, dar
Mielul îi va birui, pentru că El este Domn al domnilor și împărat al
împăraţilor şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea
îi vor birui”. Dar n-am văzut încă sfârşitul Babilonului. Rolul pe care el l-a
avut pentru a corupe pe cei mari şi a otrăvi pe cei mici - caracterul său de
idolatrie - a fost plasat înaintea noastră, ca şi legătura lui cu Fiara. Acum
un conflict izbucneşte. I se îngăduie femeii să fie urcată pe Fiară, adică să
influenţeze şi să guverneze Imperiul, dar la sfârşit ea devine obiectul urii
celor zece coarne şi a Fiarei, care o pustiesc, o jefuiesc şi o nimicesc. „Apoi
mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care stă prostituata sunt popoare,
mulţimi, neamuri şi limbi”. Astfel influenţa nu se exercita numai asupra Fiarei,
ea se întindea mult mai departe. Hoardele gotice n-au fost încorporate la Imperiu
şi ele nu erau coarne ale Fiarei; ele nu i-au dat puterea lor, ci dimpotrivă,
au nimicit-o pe a sa. Ele au zdrobit Fiara, mult mai mult decât Babilonul.
Istoria timpurilor trecute nu răspunde nicidecum la profeţie. „Cele zece coarne
pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe prostituată, o vor pustii şi o vor lăsa
goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.” Astfel coarnele și Fiara se
unesc într-o aceeaşi ură împotriva prostituatei: le vedem nu numai existând
împreună, ci unindu-se în schimbarea lor de sentiment cu privire la Babilon. O
alianţă între cei răi n-ar putea să dureze. Mai mult, noi vedem că nu Evanghelia,
nici puterea Duhului Sfânt nu acţionează pentru a nimici Babilonul, ci
nelegiuitul Imperiu Latin Reînviat, unit cu regatele sale vasale din Apus. O
unire profană trebuie să se termine prin ură. Ei vor trata Babilonul cu
dispreţ, îl vor expune ruşinii, vor pune mâna pe lucrurile lui şi pe resursele
lui şi în sfârşit îl vor nimici. Poate să existe ceva mai puţin rezonabil decât
să gândeşti că Papa (admiţând că Fiara îl reprezintă) se va uni cu diferitele
căpetenii ale puterilor occidentale, regii catolici, pentru a nimici propriul
său oraş sau propria sa biserică, fie că este privit Babilonul ca una sau ca
alta? Unii caută să ocolească dificultatea, spunând că pustiirea Babilonului
este aceea pe care au făcut-o Romei hoardele barbare. Deci în trecut ar trebui
raportate toate aceste evenimente. Ce confuzie! Aceasta nu este de ajuns să
arate că un astfel de sistem nu stă pe nicio temelie solidă? De aici provin
eforturile care au fost făcute pentru a susţine o falsă lecţie în text. S-a
voit să se menţină o noţiune care nu se potriveşte cu adevărul; trebuie citit
„cele zece coame și fiara” ceea ce implică prezenţa lor în aceeaşi perioadă și
pentru o aceeaşi acţiune cu Fiara, în scopul de a jefui apoi și de a distruge
Babilonul. Dumnezeu Se serveşte de ei pentru a pune deoparte pe marea
corupătoare religioasă, al cărui centru al puterii se găseşte la Roma. Este
uşor de a înţelege că puterea imperială poate să se dezvolte fără obstacol sub
forma sa finală de violenţă, de răzvrătire contra Domnului şi de apostazie.
Religia, oricât de coruptă ar fi, lucrează ca un frâu asupra voinţei umane, ca
și un guvern, chiar dacă este rău. Cel mai rău dintre guverne valorează mai
mult decât anarhia. Nu vreau totuşi să spun că o religie coruptă valoreză mai
mult decât absenţa religiei, dar în toate cazurile este ceva care îi tulbură pe
oameni și este un spin pentru cei care nu vor religie nicidecum. Aceasta este
cauza pentru care coarnele şi Fiara se unesc împotriva prostituatei și o
pustiesc. Mângâierile cu care au desfătat-o împăraţii Pământului, supunera
Fiarei la influența sa, fac cu atât mai amară ura lor, cu atât mai arzătoare
furia lor contra aceleia care, necredincioasă lui Dumnezeu, se slujeşte de
Numele lui Hristos pe care ea îl uzurpase şi dezonorase, pentru a câştiga ceea
ce acum era pierdut fără întoarcere. „Căci Dumnezeu le-a pus în inimi să-I
aducă la îndeplinire gândul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei
împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.” Acesta este un timp
de amăgire puternică, să nu uităm. „Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea
cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.” Roma singură răspunde
la această descriere. „Femeia” este simbolul mai general, desemnându-o ca pe
marea cetate imperială; „prostituata” o reprezintă în caracterul său religios,
dar stricat, cuprinzând Roma papală, dar neterminându-se cu papalitatea aşa cum
este ea în prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu