COMPLOTURILE POLITICO-MILITARE
DIN EPOCA CEAUȘESCU!
În
contextul discuțiilor pro și contra privind rolul și locul liderilor
Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN) în ceea ce privește existența
unei opoziții organizate împotriva regimului Ceaușescu, precum și al
amestecului comunității de intelligence a Uniunii Sovietice (KGB și GRU) în
influențarea/manipularea acestei opoziții, se impune a readuce în atenția opiniei
publice și a mass-media încercările de-a submina regimul Ceaușescu din
interiorul său. Totodată, rolul și locul UM 0110 din cadrul Departamentului
Securității Statului (DSS) trebuie să fie cunoscut și înțeles pentru a putea
aprecia gradul de implicare al acestei unități pe frontul invizibil al
contraspionajului în apărarea unei identități naționale și nu numai, precum și
modul în care a fost folosită în anihilarea oricărei opoziții politice interne
care nu putea fi decât de sorginte moscovită, în opinia lui Nicolae Ceaușescu
și nu numai.
Manipularea unei structuri informative:
Referitor
la această confruntare dintre KGB și Securitate trebuie menționat faptul că
precursoarea UM 0110 (anti-KGB), viitoarea UM 0920/A din structura Direcției
Generale de Informații Externe (DGIE) își are originea în ordinul primit de
către generalul Nicolae Doicaru, la începutul anului 1963, din partea
ministrului Alexandru Drăghici, de a se constitui o unitate specială care să
apere ambasadele și agențiile economice românești din țările socialiste de
atenția serviciilor informative și contrainformative ale aliaților din
Tratatul de la Varșovia. Șeful DGIE, Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod
ciudat ordinul lui Alexandru Drăghici și va înființa un serviciu a cărui
principală misiune era aceea de a recruta diplomați occidentali acreditați în
diverse capitale din spațiul dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965,
colonelul Constantin Iosif, prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit
șeful a ceea ce s-a numit la început Biroul Țări Socialiste din
cadrul Direcției Generale de Informații și, mai apoi, locțiitor al serviciului
de informații orientat spre țările socialiste. În primăvara anului 1969, ca
urmare a reorganizării activității și structurii DGIE, Biroul Țări Socialiste a
primit și sarcini de natură contrainformativă, devenind o unitate independentă,
sub comanda aceluiași colonel Constantin Iosif. În 1973, după reorganizarea Direcției
a III-a Contraspionaj și debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la conducerea
acesteia, UM 0920 (DIE) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a
III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și
verificarea loialității membrilor CC al PCR. Contraspionajul descoperise
trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post
erau deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai
Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a
unei „indiscreții” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au
fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235”
(Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu
a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate
contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create, lichidate
punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligația de a
preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în
străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată. Noua unitate (UM
0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin Iosif
care va fi cooptat și în consiliul de conducere al DIE. În ancheta întreprinsă
în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva faptul că
șeful UM 0920/A minimalizase pe
orice cale pericolul pe care-l prezenta activitatea serviciilor de
informații din țările socialiste pentru cadrele din DIE. În 1977,
UM 0920/A va trece sub coordonarea directă a ministrului de Interne, Teodor
Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță. Ofițerii DIE au mărturisit, în cursul
anchetei din 1978, faptul că au fost distruse, din ordinul colonelului
Constantin Iosif, numeroase documente referitoare la introducerea de tehnică
operativă în domiciliile unor oameni pe care nu-i agreau, respectiv Mircea
Malița, Nicolae Militaru precum și alți demnitari comuniști din epocă.
Colonelul Ion Păduraru (DIE) va raporta faptul că șeful UM 0920/A a distrus toate materialele cu privire la
persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații
din țările socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva
faptul că UM 0920/A a instalat tehnică operativă și a desfășurat activități
contrainformative fără aprobări legale de la organele în drept chiar și
împotriva cadrelor de conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat
cu mijloace TO și filajul de care dispunea UM 0920/A pe cine au dorit Nicolae
Doicaru și Ion Mihai Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din
alte instituții. UM 0920/A a fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul
Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști
ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa
politică. Într-un interviu acordat postului de televiziune Duna TV, fostul general de securitate
Ion Mihai Pacepa a declarat că „Ion
Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip
UM 0920/A, încă din anul 1972”. Ofițerii UM 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supraveghere
informativă și a membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor
sau a secretarilor CC al PCR urmărindu-se verificarea
loialității acestora față de PCR și față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea
lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110
(denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”). În decembrie 1989, UM 0110
avea în componența sa 304 persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în
patru servicii informative. Două dintre aceste servicii se ocupau de URSS, unul
de Ungaria și Iugoslavia, celălalt de RDG și celelalte state socialiste. La
comanda UM 0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general,
până în 1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu. În
preocupările ofițerilor UM 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care aveau
studii militare/civile în URSS sau manifestau simpatii față de Uniunea
Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către MApN către
senatorul Șerban Săndulescu (PNȚCD), membru al Comisiei parlamentare pentru
Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se
menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS
în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în
1967. În total, 1.858 de ofițeri
ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de
perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii
militare, cu durata de 2 - 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia
Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”);
2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu,
transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare
cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Aprovizionare; 5)
17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se
vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 - 3
ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit
cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență
medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai
lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau
nicio obligație militară. „Ceilalți 41
ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență
funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare
științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri
foarte buni”, menționa MApN. Direcția Personal din Ministerul de Interne
a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada
1948 - 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii
academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului
de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de
învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate
niciunul dintre acești oameni. În contextul denigrării Revoluției Române din
Decembrie 1989, presa post-decembristă a menționat existența unor generali (ex.
Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M. Pancea, Gheorghe Logofătu etc.)
și a unor ofițeri superiori din MApN[4] care
ar fi lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu
au fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul
asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al
dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare. Istoricul Marius
Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, faptul că, după o sursă anonimă,
„o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iași, a
fost transferată în 1994 - 1995 către București”. În lucrarea Cazul Timofte -
KGB…, jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din
10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menționează
faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut solicitarea
„inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia
contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesității
valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii lucrători ai
UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de
muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic dr. Dennis Deletant declara,
într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că marile
mistere, care continuă să învăluie istoria Securității, și care trebuie să fie
developate opiniei publice, și nu numai, se referă la: „1) stabilirea influenței pe care a avut-o KGB la începuturile
Securității, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securității înainte de
1965 și după; 3) care au fost țintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile
fostului DSS și 5)
care sunt politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene
care au primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu
Securitatea română”. Referindu-se la raporturile dintre DSS-ul
României socialiste și comunitatea de intelligence a țărilor socialiste membre
ale Tratatului de la Varșovia, istoricul Florian Banu menționează faptul că,
totuși, „gradul de izolare a
Securităţii în cadrul comunităţii informative a statelor membre ale Pactului
de la Varşovia a sporit” în anii ’80. „Investigaţiile în arhive confirmă faptul că, în ultimii ani ai regimului
comunist din România, colaborarea s-a redus la aspecte ţinând de comunicaţiile
guvernamentale, probleme de drept comun, rezolvate pe linie de Miliţie,
schimburi firave de tehnică operativă şi cooperare în domeniul de activitate al
pompierilor şi pe linie de paşapoarte” consemnează istoricul
Florian Banu. La o ultimă întâlnire a serviciilor componente ale comunității de
intelligence a Tratatului de la Varșovia, desfășurată la iniţiativa Direcţiei
de Contrainformaţii Militare a KGB, între 27-31 martie 1989, la Moscova,
România nu a fost invitată să participe. Cu această ocazie, reprezentanții
organelor de contrainformaţii militare din URSS, RP Bulgaria, RP Ungaria, RDG,
RS Cehoslovacă, RP Polonă, RP Mongolă şi Cuba au discutat probleme legate de
asigurarea contraspionajului forţelor armate ale ţărilor membre ale Tratatului
de la Varşovia în condiţiile noii doctrine militare de apărare şi au schiţat
direcţiile de interacţiune şi coordonare în activitatea de asigurare a
programului de dezvoltare a Forţelor Armate, tehnicii de luptă şi a
armamentului din armatele aliate până în anul 2000. Menționăm faptul că România
socialistă devenise, în a doua jumătate a anilor ’80, „Obiectivul 24” (numele
de cod al României în operațiunile KGB) astfel încât KGB și GRU erau preocupate
în mod direct de România ca fiind „un centru ideologic subversiv din aceeaşi categorie cu SUA, RFG
şi Israel”. Referindu-se la această confruntare dintre DSS și KGB și GRU,
istoricul Florian Banu consemna: „Anul
1989 a găsit Securitatea izolată şi tratată drept inamic de restul serviciilor
de informaţii socialiste din Pactul de la Varşovia. Această situaţie s-a
reflectat pe deplin şi în modalitatea în care s-a pus capăt regimului comunist
de la Bucureşti, caracterul sângeros al Revoluţiei Române găsindu-şi factorii
explicativi şi în confruntarea de pe frontul secret dintre foştii tovarăşi de
luptă”.
Dizidență și opoziție militară:
Dincolo
de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o
invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a
încercat să-și subordoneze întru-totul instituția militară. „În ceea ce privește Armata și conducerea
ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid
aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță, Ion Gheorghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și
alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau
indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea
de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte
conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de
situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de contrainformații militare
care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile
Ministerului de Interne” mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal. În
baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae
Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de
luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de
conducere și a statelor-majore din MApN. Pe măsură ce generalii Ion
Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic în
ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a
lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei
naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la
posturi de conducere în economia națională. Totodată, ideea utilizării în
economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului
Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de
a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. În cadrul
raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19
noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii
cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al
Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi
alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru
sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. Reflectând asupra acelor realități
care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel
Gal consemnează: „Pentru
acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia
națională - n. n.) și multe
alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un credit
uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la
marile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu,
reprezenta scutul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai
fidelă și loială a regimului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte
ori era nevoie, au fost promovate cadre pentru alte sectoare de activitate,
în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport,
știință, tehnică ș.a.”. Secția
pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un
auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și
instituțiile de forță ale României socialiste. Materialele înaintate de către
aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel
încât „șefului statului nu-i era
prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în situația
de arbitru”. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost
puternic implicată în toate pregătirile care se făceau pentru mobilizarea și
angajarea în luptă „a întregului popor”, participând „la organizarea gărzilor patriotice, la
selecția oamenilor, la echiparea lor, inițierea unor ședințe de instrucție
elementară, folosirea armamentului”, precum și „la identificarea tuturor celor care se
afișaseră ca rusofili - consemnează generalul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate
în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”.
Cadrele militare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul
sovietic erau mutați, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente,
explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”. Nicolae Ceaușescu îi va
ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale
generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie
aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru
numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul
de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns. Referindu-se la relația
dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi
menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din
rândul forțelor armate române în anii ’70 - ’80. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în
economia civilă în 1978,
1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele
de funcție potrivnice lui Ceaușescu în partid și în securitate. De abia
după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și
tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru
a putea combate rezistența unor părți ale corpului ofițeresc, el a inițiat
măsuri de de-profesionalizare a forțelor armate”, concluzionează
politologul Anneli Ute Gabanyi. Pe 7 februarie 1983, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung) va menționa
existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae
Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un moment,
deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni
crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei
conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a
lui Ceaușescu, chiar în prezența șefului de stat și de partid”,
scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în
studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile
Armatei: „Pretinsele conspirații
împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome
ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre
români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a
răspunde la criza economică”. Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8
noiembrie 1984, în baza exploatării informative a unui cetățean român,
vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG,
că „în 1982/1983 ar fi avut loc o
tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii Socialiste
România” aceasta fiind „plănuită,
organizată și executată de către membrii marcanți ai armatei române”.
Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca
urmare a „intervenției forțelor
speciale (din cadrul armatei și a Securității), o mare parte dintre
participanți fiind lichidați”. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie
influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra
politicii militare și de securitate a țării”. Ofițerii STASI menționau
faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga
putere se află în mâinile „clanului
Ceaușescu” astfel încât „după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în
special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă
simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o
restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului
economiei naționale”. Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură
de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de
către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și
afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de
„clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel
(r) Nicolae Militaru, fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor
Industriale (5 iunie 1978 - 8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a
din București (8 iulie 1969 - 5 iunie 1978). Indicii referitoare la relația
extrem de apropiată dintre comandantul Armatei a II-a din București,
generalul-colonel Nicolae Militaru, și reprezentanții militari ai URSS în România,
ne sunt oferite de către fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r)
Constantin Olteanu. În contextul în care la sfârșitul anului 1974 (noiembrie)
aveau loc o serie de mișcări de cadre în structurile centrale ale MApN, Nicolae
Militaru a purtat o discuție cu generalul-maior Constantin Olteanu în
care i-a propus comanda Armatei a II-a, în contextul în care acesta urma să
preia funcția de șef al Marelui Stat-Major român. „L-am informat sincer că ministrul Apărării Naționale înaintase o lucrare
prin care erau propuși trei generali pentru funcția de șef al Marelui
Stat-Major, însă numele lui nu figura. Poate, am specificat eu, ca să depășesc
momentul, ministrul Apărării Naționale o fi trimis o altă propunere direct
comandantului suprem, fără să mai fi trecut prin secția noastră.
Intervenind, generalul Militaru a precizat: Mie - zicea el - mi-a spus atașatul militar sovietic că voi
fi numit șeful Marelui Stat-Major. Chiar m-a felicitat! Am rămas surprins de cele auzite de la
generalul Militaru. Nu l-am întrebat dacă diplomatul militar sovietic i-a
transmis direct informația, ori printr-o terță persoană. Dacă era adevărat ce
mi-a spus, înseamnă că în anumite cercuri fusese vehiculat și numele
generalului Militaru, fapt ce ajunsese și la urechile sovieticilor. Rezulta că
la vremea respectivă nu se înțelegea faptul că prin numirea ca șef al Marelui
Stat-Major a generalului Ion Coman, chiar dacă asta însemna o oarecare
retrogradare, Nicolae Ceaușescu a urmărit să întrerupă seria generalilor
cu studii în Uniunea Sovietică care au ocupat această funcție”, consemna
Constantin Olteanu în amintirile sale. În perioada 14 - 19 februarie 1978
se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație operativ-strategică,
pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația militară a României era
condusă de către generalul-colonel Ion Coman, ministrul Apărării Naționale,
alături de care s-a aflat și comandamentul Armatei a II-a române, în frunte cu
generalul-colonel Nicolae Militaru. În seara zilei de 18 februarie 1978, generalul-colonel
Nicolae Militaru împreună cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de
stat-major al Armatei a II-a, și Stelian Popescu, comandantul Armatei a III-a,
au participat, după încheierea aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”,
alături de generalii sovietici și bulgari. În conformitate cu relatările lui
Nicolae Militaru, generalii sovietici s-au pronunțat împotriva politicii
externe a României și a lui Nicolae Ceaușescu, a modului în care se
poziționează România în cadrul Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului
că poziția de conducere pe care o ocupă Nicolae Militaru este inferioară
pregătirii și experienței sale. Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față
de declarațiile generalilor sovietici. „În plus - adnotează Constantin Olteanu în
memoriile sale -, generalul
Nicolae Pleșiță, care se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae
Militaru de când funcționaseră în garnizoana Cluj, mi-a relatat că
discutase cu acesta situația gravă creată și l-a sfătuit «prietenește» să se
autodenunțe că este colaborator al unor organe de informații sovietice.
Încheind, generalul Nicolae Pleșiță mi s-a adresat astfel: Nea Costică să știi că Nicu (Nicolae
Militaru - n. n.) nu este
trădător, îl cunosc bine! La întrebarea mea dacă despre acest caz l-a informat pe Nicolae
Ceaușescu, generalul Nicolae Pleșiță mi-a precizat că-l informase în
detaliu pe comandantul suprem. În final, generalul Nicolae Militaru s-a
autodenunțat, în scris, că este colaborator al GRU (Direcția Generală de
Informații a Armatei sovietice). Dacă nu intervenea acel sfat prietenesc, al generalului Nicolae Pleșiță,
era posibil ca lucrurile să se oprească aici”. Direcția a IV-a
Contrainformații Militare va încerca, conform declarațiilor făcute de către
generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o
mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care „cei de la contrainformații militare, nu au
cunoscut din timp despre faptul că va avea loc o asemenea discuție, nu au
dirijat special un informator și nici nu au avut instalată tehnică
operativă”. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu,
nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care GRU și Nicolae
Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații
militare, iar Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție,
imediat, pe generalul-colonel Nicolae Militaru. Nicolae Militaru a rămas în
funcția de ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la
data de 8 februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și
pensionat din MApN. Totodată, a rămas membru supleant al CC al PCR până la 22
noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al PCR. Beneficiind de
o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a
reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman.
Menționăm faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui
Nicolae Ceaușescu cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a
Republicii Socialiste România.
Imposibilul complot:
După
întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform propriei
mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare ale
regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot
politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae
Ceaușescu. Generalul-colonel (r) Nicolae Militaru va reuși să ralieze la
complotul său pe generalii rezerviști Ion Ioniță și Ștefan Kostyal, pe
căpitanii de rangul I (r) Radu Nicolae și Anton Bejan, la care s-au alăturat
Ion Iliescu și Virgil Măgureanu. Referindu-se la acest complot
politico-militar, fostul președinte al României, Ion Iliescu, va
consemna: „Din păcate, datorită
unor imprudențe săvârșite de generalul Militaru, prin contactarea unor foști
subalterni din Marele Stat-Major, care l-au turnat, atât el, cât și generalul
Ioniță au fost avertizați, iar eu, în martie 1984, am fost înlăturat din conducerea
Consiliului Național al Apelor. Nu cu mult înainte, Vasile Patilineț, fost
ambasador în Turcia (anterior fost secretar al CC al PCR) a sucombat într-un
accident auto suspect. Și el participase la unele discuții privind situația
insuportabilă din țară. În iunie 1987, generalul Ioniță a murit în urma unui
cancer care a evoluat foarte rapid”. În martie 1984, Tudor
Postelnicu îl va ancheta pe Nicolae Militaru la sediul CC al PCR în
legătură cu acest complot politico-militar care urma să-și producă
efectele cu ocazia vizitei de stat pe care Nicolae Ceaușescu avea să o efectueze
în RFG în perioada 15 - 17 octombrie 1984. Trebuie subliniat faptul că, totuși,
Nicolae Ceaușescu îi va trece în rezervă pe generalii Paul Cheler și
Dumitru Pletos abia în februarie 1985. Menționăm faptul că într-o notă
informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților
occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „armata (română - n. n.) ar fi gata de intervenție pentru apărarea puterii
încă de la bun început”. Rememorând acele încercări de răsturnare
a lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu va consemna: „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum
de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând
deschis despre situația politică, despre degringolada regimului și fundătura în
care ne găseam, imaginam soluții politice și conjuncturi care să permită
ieșirea țării din cercul tot mai strâns al sistemului dictatorial. Am contactat
separat unele persoane susceptibile să participe la un asemenea demers. Din
păcate, demersurile nu au putut depăși limita unor contacte, discuții, analize,
fără a le putea concretiza într-o acțiune eficace. Pe de altă parte, am fost
profund decepționat de cele câteva contacte personale pe care le-am avut
cu unii dintre cei aflați în posturi de răspundere suficient de importante
pentru a putea întreprinde acțiuni politice eficace. Timorați, aceștia
evitau, cu cea mai mare grijă, orice aluzie cu privire la schimbările posibile,
nelăsându-mi nicio speranță în privința capacității lor de a-și asuma riscurile
unui asemenea act”. Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor
de informații sovietice (KGB și GRU) în această conspirație, în condițiile în
care Nicolae Ceaușescu negocia un import de petrol sovietic concomitent cu
tergiversarea negocierilor privind prelungirea termenului de valabilitate al
Tratatului de la Varșovia, istoricul Petre Opriș apreciază că „deși este plauzibilă” nu există
dovezi care să demonstreze acest lucru. Fostul șef al Direcției a IV-a
Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va
declara, cu referire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei
Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de îndepărtarea sa
din armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe
o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind
amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor
categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la
câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate
împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării
Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă la acțiuni îndreptate
împotriva ordinii militare. Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa
Constantin, cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care
el ar prelua comanda”. Un prim caz de culegere de informații
politico-militare în favoarea URSS fusese cel al generalului-locotenent Ioan
Șerb și care a devenit exemplul cel mai des utilizat în memorialistica foștilor
ofițeri ai Securității române ca fiind un exemplu cu final fericit al luptei cu
KGB și GRU. În septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în
flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a Contrainformații militare a
DSS și arestat. A fost degradat și trecut în rezervă la 30 septembrie 1971 și,
mai apoi, condamnat la șapte ani de închisoare de un tribunal militar
deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente militare,
printre care s-au aflat și două hărți cu însemnări, precum și pentru faptul că
a divulgat secrete de stat Uniunii Sovietice. Analiștii occidentali ai
spațiului sovietic au susținut, în epocă, că ministrul Apărării Naționale,
generalul-colonel Constantin Olteanu, ar fi fost implicat, în decembrie 1985,
într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceaușescu. Totul era legat de vizita
pe care o efectuase ministrul Apărării de la București la Moscova și de faptul
că ministrul de Externe sovietic, Andrei A. Gromîko, încercase să-l câștige de
partea ideii unei schimbări a liderului de la București. Referindu-se la acest
episod, Constantin Olteanu mărturisește: „În calitate de ministru al apărării naționale al României, între 9 și 14
decembrie 1985, la invitația mareșalului Serghei Sokolov, ministrul apărării al
URSS am făcut, într-adevăr, o vizită oficială la Moscova. (…) În legătură cu
speculațiile amintite, pentru consemnarea exactă a faptelor, aș dori să
precizez următoarele: cu ocazia acelei vizite nu l-am întâlnit pe Mihail
Gorbaciov, secretarul general al PCUS și nici nu a fost avansată vreo propunere
în acest sens. Este cunoscut că nivelul primirii în astfel de cazuri este
stabilit de gazde care, în cazul de față, cum am afirmat mai înainte, l-au
nominalizat pe Andrei Gromîko, care deținea cea mai înaltă funcție pe linie de
stat. Înainte de a pleca la Moscova, Nicolae Ceaușescu îmi ceruse, ca în toate
situațiile de acest fel, să transmit un mesaj verbal, din partea lui,
personalității din conducerea sovietică ce mă va primi - M. Gorbaciov, A.
Gromîko, sau N. Rîșkov - a menționat el. Faptul că la sosirea la Moscova am
fost întâmpinați de un număr impresionant de mareșali și generali sovietici, că
principalele momente ale vizitei au fost mediatizate în presă și la
televiziunea sovietică, că posturile de televiziune din alte țări au preluat
imagini despre acea vizită, care au ajuns și la telespectatorii români (via
Sofia!), că delegația a fost însoțită în localitățile incluse în program de
mareșalul V. Kulikov, a fost interpretat tendențios. La aceasta a contribuit și
interpretarea exagerată a faptului că dineul pe care l-am dat, conform
aprobării ce o aveam (și pe bază de reciprocitate), la Ambasada României din
Moscova, a fost onorat de un mare număr de mareșali și generali. În fond,
acțiunile menționate n-au depășit cadrul protocolar obișnuit cu ocazia vizitei
unui ministru al apărării naționale într-un stat oarecare. Toate aceste
interpretări speculative au avut ca scop acreditarea ideii apropierii mele de
sovietici într-un scop ascuns”. Foarte probabil că dorințele ministrului
Apărării Naționale de la București în ceea ce privește îmbunătățirea cooperării
bilaterale româno-sovietice, pe linia industriei de apărare, să fi deranjat
orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, precum și viziunea lui despre raporturile
prezente și viitoare cu URSS, astfel încât a decis eliberarea din funcție a
generalului-colonel Constantin Olteanu și limitarea perspectivelor acestei
cooperări. Trebuie menționat, totuși, faptul că fostul ministru al Apărării
Naționale susține în amintirile sale că existau semnale discrete și indirecte
că Nicolae Ceaușescu dorea să-l înlocuiască de la conducerea ministerului cu
generalul-colonel Vasile Milea, șeful Marelui Stat-Major în funcție. Totodată,
Nicolae Ceaușescu va anunța, pe 17 decembrie 1985, la convocarea-bilanț pe
MApN, că Armata urmează să participe la realizarea unor importante obiective
economico-sociale (ex: Canalul
București - Dunăre, realizarea a 1.500.000 de hectare de irigat, a planului de
împădurire a României, a câtorva canale magistrale, nu de navigație etc.). „Rezultă clar că prin programul anunțat se
redirecționa activitatea organismului militar, îndepărtându-l și mai mult de
la misiunea sa firească”, mărturisea fostul ministru al Apărării
Naționale, Constantin Olteanu. Analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5
septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că
aceasta „este apreciată ca fiind
invariabil loială conducerii de partid și de stat” și că „nu este de așteptat nicio abatere de la
această poziție atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate
substanțial”. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între
concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al
căror antisovietism este mai puternic” și cele ale ofițerilor mai
tineri „care sunt mai deschiși
față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”,
însă această diferență de viziune nu are „influență asupra loialității față de Ceaușescu”. Această stare de
lucruri era și un rezultat al activității de propagandă politică executată în
rândul militarilor în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „Să facem ca fiecare militar să fie în
același timp și un activist de bază al partidului. Fiecare ostaș, după ce
termină stagiul militar, să devină un bun activist, un bun propagandist, un bun
patriot, cu o înaltă conștiință revoluționară și patriotică, cu o înaltă
conștiință socialistă”. Într-o astfel de conjunctură istorică, aflați
într-o înfrigurată așteptare, putem concluziona că nouă, românilor, ne-a lipsit
un colonel Klaus von Stauffenberg și un amiral Wilhelm Franz Canaris. Ne-a
lipsit un om care să își asume, chiar cu prețul vieții, responsabilitatea organizării
unei lovituri de stat militare pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, precum
și un om care, din postura de șef al intelligence-ului, să protejeze și să
încurajeze, chiar, un complot politico-militar care ar fi oferit României și
românilor un alt destin istoric. Cele două personaje istorice, cu un destin
tragic și măreț deopotrivă, au iubit Germania și viitorul ei mai mult decât
propria-i viață, și s-au sacrificat pentru ca omenirea să știe că nu toți
germanii au fost precum Adolf Hitler și acoliții lui. Într-un interviu din
octombrie 2010, fostul șef al DIA din 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu,
mărturisea că ar fi trebuit să mai treacă cel puțin 10 ani până când conducerea
Armatei României socialiste ar fi îndrăznit să se gândească la o lovitură de
stat militară împotriva lui Nicolae Ceaușescu. „Armata nu juca un rol important în afacerile României, și era lipsită
de resurse. Deși părea să fie sub controlul total al lui Ceaușescu, în ochii
ambasadei americane ea reprezenta o sursă potențială de opoziție. În orice caz,
ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceaușescu. În
consecință, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofițerii
români să se considere drept personal militar profesionist și nu, pur și
simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceaușescu. În plus, vizitele vaselor
militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varșovia erau încă
suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util și pentru alte
națiuni din cadrul Tratatului și un semnal al posibilității unei autonomii
în domeniul militar”, consemnau foștii diplomați Mircea Răceanu și
Roger Kirk cu referire la eforturile ambasadei SUA din România de-a menține
contactele cu persoanele importante din societatea românească și din structura
puterii comuniste de la București, implicit și Armata.
Imposibila
dizidență:
Referindu-se
la opoziția vechii gărzi a PCR față de Nicolae Ceaușescu, respectiv o
disidență, Virgil Măgureanu mărturisește: „Apoi să nu uitați un lucru, că, deși disidența în România, o disidență
fățișă, o facțiune sau un curent care să determine o orientare social-democrată
- deși cuvântul aici comportă echivocuri, mă refer la România, așa cum echivoc
comportă și social-democrația de azi din România, dar astea sunt alte capitole
de discuții -, deși disidența din cadrul PCR a existat, nu se poate vorbi de o viziune social-democrată, în sensul
european al cuvântului. Vreau să vă spun că între toți aceștia care erau în
jurul lui Iliescu, inclusiv Ion Ioniță, inclusiv alții, între care unii mai
apar la televizor și azi, mă refer la bătrânii din vechea conducere…(…) toți
aceștia alcătuiau o veritabilă rețea. M-am uitat și la momentul când, la
moartea lui Ioniță, erau toți prezenți acolo”. Pe măsură ce noi
documente și mărturii vor intra în circuitul istoriografic, vom putea înțelege
„jocurile operative” ale DSS-ului și ale serviciilor de intelligence
occidentale și sovietice privind existența și activitatea unui așa-zis Front
Militar Român, aripă militară a unui
posibil „Comitet al Salvării Naționale” sau al unui „Front
al Salvării Naționale”, care s-a dezis de tactica lui
Ion Iliescu și a minusculei sale grupări politice, și a trecut la acțiuni
mai mult sau mai puțin realiste în perspectiva obiectivului strategic: înlăturarea
lui Nicolae Ceaușescu. Virgil Măgureanu susține în dialogul cu publicistul
Alex Mihai Stoenescu, din 6 septembrie 2005, că generalul-colonel (r) Nicolae
Militaru a propus în mai multe întâlniri avute pe parcursul anilor 1984 și
1985, denumirea de „Frontul
Salvării Naționale” pentru organizația complotistă care
încerca să se coaguleze. „Cert
este că această denumire, inspirată, după cunoștințele mele de atunci, din
nomenclatorul acelor nesfârșite mișcări naționale inițiate de sovietici, mai
precis de spionajul sovietic în America Latină (…) Experiența frontistă a fost
ștampila pusă nemeritat pe o serie de mișcări naționale de către sovietici,
prin implicarea lor directă și ascunsă, dar și prin dezvăluirea unei maniere de
a denumi și promova public o astfel de mișcare. Eu nu am vrut să se extindă
această imagine asupra noastră”, mărturisește Virgil Măgureanu.
Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu achiesase
la ideea lui Nicolae Militaru privind denumirea de Frontul Salvării
Naționale”. Întrebările publicistului Alex Mihai Stoenescu către Virgil
Măgureanu, referitor la acest subiect, relevă dorința de a obține o confirmare
în ceea ce privește originea sovietică (KGB/GRU) a „Frontului Salvării
Naționale”. Virgil Măgureanu va declara: „Eu sunt convins acum că ea este de sorginte sovietică. Atunci doar simțeam
acest lucru și nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată
mișcării noastre, nici ca denumire și nici în fondul chestiunii”. Având
în vedere evoluțiile în spațiul public ale fostului director al SRI, de după 22
decembrie 1989, precum și raporturile sale cu fostul președinte al României de
până în 1996, cu precădere în toamna anului 1996, am putea înțelege mai ușor
cele mărturisite în septembrie 2005. Reiterez faptul că există suficiente
mărturii din partea sovietică care confirmă că propunerile generalului-colonel
(r) Nicolae Militaru nu erau luate în serios și nici nu erau tratate în
consecință de oficialii URSS. Alex Mihai Stoenescu declară că, totuși, nu
a văzut documentul DSS care relevă „complotul
Iliescu - Militaru - Măgureanu”, de proveniență sovietică, și
care i-a fost înaintat lui Nicolae Ceaușescu, însă conținutul acestuia
i-a „fost descris” de către
foștii lideri ai DSS-ului. Șefii DSS-ului au luat decizia să încerce
influențarea pozitivă a lui Ion Iliescu, printr-o sursă aflată în intimitatea
acestuia, însă agentul de influență „a fost deconspirat dintr-o prostie, motiv pentru care după decembrie ’89
a fost și el marginalizat, ca și comandorul Radu (Nicolae
- n. n.)”. Ion
Iliescu înțelesese că DSS-ul era foarte atent, extrem de atent, la tot
ceea ce gândea și încerca să facă. Virgil Măgureanu, politolog și cadru
didactic la Academia de Studii Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”, înainte de
22 decembrie 1989, este unul dintre inițiatorii unei mișcări de rezistență față
de regimul Ceaușescu, însă CV-ul său ascunde multe mistere, cu precădere cele
legate de calitatea lui de ofițer al DIE (1 septembrie 1972 - aprilie 1973). În
septembrie 1973, cu ocazia deschiderii anului universitar, la Timișoara,
Virgil Măgureanu îl va întâlni pe Ion Iliescu. Conversația legată de viitorul
sistemului comunist i-a apropiat pe cei doi, astfel încât s-a născut, cu
timpul, o prietenie intelectuală aparte. „Lucrurile s-au petrecut astfel: începuse (Ion
Iliescu - n. n.) să aibă
nevoie de mine, eu îi spuneam și îi scriam lucruri pe care alții nu i le
spuneau și nu i le scriau”, va mărturisi Virgil Măgureanu.
Dialogul Iliescu - Măgureanu se va întrerupe un timp și se vor revedea, după
cutremurul din 4 martie 1977, când Ion Iliescu era prim-secretar al
Comitetului Județean de Partid Iași. În mai 1981, la Cehul Silvaniei, cu ocazia
unei agape, Virgil Măgureanu va discuta cu Ion Iliescu despre posibilitatea
organizării înlocuirii lui Nicolae Ceaușescu. Mărturisirile lui Virgil
Măgureanu despre relația cu Ion Iliescu îl vor determina pe Alex
Mihai Stoenescu să considere că fostul director al SRI este „omul care, în urma acțiunii de constituire a
unui grup disident, îl formează decisiv ca lider politic pe Ion Iliescu timp
de aproape două decenii”. Referindu-se la o astfel de
afirmație, Virgil Măgureanu va mărturisi: „În contactele noastre, și el (Ion Iliescu - n. n.) a avut o influență imensă asupra mea.
Ne-am format împreună. Eu eram deplin conștient că el va fi succesorul. El
arată într-o carte a lui că, la o întâlnire cu Ion Ioniță, acesta a întrebat:
Cine e ăsta?. Și Iliescu i-a răspuns: Este cel care m-a racolat pe mine pentru
cauză”. Motivația lui Virgil Măgureanu, și nu numai a lui, pentru a
participa la un complot politico-militar, îndreptat împotriva președintelui
Nicolae Ceaușescu, a fost generată de faptul că secretarul general al PCR era
privit ca „un candidat la o
dictatură întemeiată pe cultul personalității, de genul celor care muriseră
demult în URSS”. Ion Iliescu va scrie că, totuși, itinerarul său
personal, de la îndepărtarea din structura de putere centrală a PCR la
Revoluția Română din Decembrie 1989, este „cel al unei întregi generații, al unei perioade când oamenii au început
să renunțe la utopii și să coboare, cel puțin cu gândul, în lumea valorilor
firești ale democrației”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înțelege
faptul că Ion Iliescu și Virgil Măgureanu se vor găsi de aceeași
parte a baricadei în lupta împotriva regimului Ceaușescu. „Puțini erau acei cu care, pe stradă, în drum
de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete, discutând
deschis despre situația politică a țării, despre degringolada regimului și
fundătura în care ne găseam, imaginam soluții politice și conjuncturi care să
ne permită ieșirea spre liman. Printre aceștia se numărau fostul ministru al
Apărării, generalul Ion Ioniță, de care mă lega o veche prietenie, și Virgil
Măgureanu, pe care-l cunoscusem cu ocazia elaborării, împreună, a unor lucrări
de politologie. Toți trei analizam modalitățile politice de a grăbi răsturnarea
unui regim a cărui soartă ni se părea, oricum, pecetluită. Am redactat împreună
un program minimal - care a stat la baza celor zece puncte ale Apelului -
program al Revoluției din Decembrie 1989…Din păcate, generalul Militaru, pe
care-l contactasem, a comis anume imprudențe și o anchetă a fost deschisă în
ceea ce-l privește. Mai mult decât atât, după ce ne-am întâlnit și am discutat
toate aceste probleme, căpitanul de rangul întâi Radu Nicolae a fost arestat
și, din câte se pare, autoritățile au fost informate despre acțiunea noastră.
Supravegherea a fost întărită, domiciliul generalului Militaru a fost
percheziționat, generalul Ioniță și eu însumi am primit avertismente clare și,
la începutul anului 1989, Virgil Măgureanu a fost mutat intempestiv din
București la Focșani…”, va consemna Ion Iliescu cu referire la
încercările de a construi o opoziție politică la regimul Ceaușescu. În dialogul cu Virgil Măgureanu, publicistul
Alex Mihai Stoenescu, un apropiat al foștilor lideri ai DSS-ului, confirmă
faptul că Securitatea era extrem de preocupată de faptul că Leonte
Răutu generase un sistem de învățământ academic care producea „cadre de partid foarte bine pregătite” și
gata „să se revolte împotriva lui
Ceaușescu, pentru a face jocul Moscovei”. În pofida faptului că nu
existau dovezi ale intervenției sovietice în geneza acestui fenomen
educațional, liderii DSS-ului erau convinși de faptul că „acțiunea lor îi slujea pe ruși”.
Comandorul (r) Anton Bejan, unul dintre „conjurați”, referindu-se la implicarea
sovieticilor în „conjurație”, va mărturisi: „Da, eram prieten cu consulul sovietic din Constanța, Krubleak, mă invita
la cocktail-uri sau să luăm ceaiul. Krubleak a fost înaintat la București, ne
vizitam și aici. Rușii nu au prea vrut să se bage. Pe mine mă rugase Nicolae
Militaru să îi fac legătura cu Krubleak și sovieticul nu a vrut să-l
primească. Eu îi informasem pe ruși despre existența grupului, dar ei nu au
vrut să se bage direct”. În „conjurația” pe care Virgil Măgureanu încerca
să o construiască a fost invitat și Ilie Verdeț, prim-ministru în exercițiu în
1980, căruia universitarul de la Academia „Ștefan Gheorghiu” îi va duce cadou o
carte cu nume simbolic: Puterea politică. Conversația în
jurul apariției cărții îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze
premierului Ilie Verdeț că, totuși, România socialistă „ar trebui să-și împrospăteze metodele de
conducere, atâta vreme cât până și China se pornise la drum” și
realiza o serie de reforme extrem de interesante. În 1987, Virgil
Măgureanu îl va contacta, din nou, pe Ilie Verdeț, președintele Comisiei
Centrale de Revizie a PCR, informându-l că dorește, cu orice preț, o întâlnire
cu Ion Coman, șeful Secției pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR,
deoarece trebuia „organizată
împotriva regimului o rezistență armată”. Ilie Verdeț nu a achiesat
la propunerile lui Virgil Măgureanu, în pofida discuțiilor și a lungii plimbări
din zona Aviatorilor, astfel încât Virgil Măgureanu a înțeles că
demnitarul era „foarte precaut,
dar era și deosebit de supravegheat”. Profesionalismul cadrelor din UM 0110, și intransigența conducerii supreme a
Departamentului Securității Statului nu au permis nașterea unei „opoziții
politice” în sânul PCR, de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen
mediu și lung în ceea ce privește drumul nostru în viitor. Diferitele conexiuni
existente între unii membri marcanți ai grupurilor de putere care s-au
amestecat în jocul preluării puterii, după plecarea lui Nicolae
Ceaușescu din sediul Comitetului Central al PCR, nu pot fi semnificative
pentru a acredita ideea unui complot organizat, a unei lovituri de stat,
clasice sau atipice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu