IISUS - LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 41 LA 50!

IISUS - LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 41 LA 50!

41 - Tradiția:

Sperând să-l vadă pe Iisus la Paști, cărturarii și fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, știind lucrul acesta, Iisus a lipsit de la această adunare. „Atunci niște farisei și niște cărturari din Ierusalim au venit la Iisus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp, păruse că galileenii L-ar primi pe Iisus ca Mesia și că puterea autorităților religioase în ținutul acela ar fi sfărâmată. Misiunea celor doisprezece a arătat însă întinderea lucrării lui Iisus și i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, provocând din nou gelozia mai marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului, fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau hotărâți să-și înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegație, să-I urmărească mișcările și să găsească vreo acuzație împotriva Lui. Ca și mai înainte, motivele de plângere împotriva Lui erau că nu lua în seamă tradițiile care împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiții aveau ca scop să susțină păzirea Legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât Legea însăși. Când veneau în conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor. Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era și aceea a curățirii ceremoniale. Neglijarea săvârșirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită ca un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât și în cea viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute. Rânduielile cu privire la curățire erau nenumărate. Viața întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viața acelora care încercau să țină cerințele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale și un șir nesfârșit de spălări și curățiri. În timp ce oamenii erau ocupați cu lucruri și cu detalii lipsite de importanță și cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenția le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale. Hristos și ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale și iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzațiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în fața mulțimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă”. Iisus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire la acuzațiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se țineau de ceremonii omenești. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare și chiar înainte de a veni să-L caute pe El. „Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu”, a zis El, „ca să țineți datina voastră. Căci Moise a zis: Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta; și cine va grăi de rău pe tatăl și pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea. Voi dimpotrivă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Ori cu ce te-aș putea ajuta, este „Corban”, adică dat lui Dumnezeu, face bine, și nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.” Ei dădeau la o parte porunca a cincea, ca și cum n-ar fi fost de nicio valoare, dar se țineau cu multă stăruință de tradițiile bătrânilor. Ei îi învățau pe oameni că dedicarea averii lor templului era o datorie mai sfântă decât ajutorarea părinților lor și că, oricât ar fi fost de mare nevoia, era un sacrilegiu să dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul acesta. Un copil care nu-și împlinea datoria putea să pronunțe cuvântul „Corban” asupra proprietății sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, și putea să o păstreze pentru folosul propriu toată viața, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta el era liber ca, atât în viață, cât și la moarte, să nu-i onoreze pe părinți și să-i lipsească de drepturile lor sub pretextul unei așa-zise consacrări lui Dumnezeu. Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligația omului de a aduce daruri sau jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuși a dat îndrumările din Lege cu privire la zecimi și daruri. Când era pe Pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul fățarnic pentru Dumnezeu al preoților și rabinilor era o aparență cu care să-și acopere dorința de înălțare. Oamenii erau înșelați. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecățile moștenite și prin autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Iisus a căutat să elibereze din sclavia tradiției pe toți aceia care doreau din toată inima să slujească pe Dumnezeu. „Fățarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor șirete, „bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”. Cuvintele lui Hristos erau o acuzație pentru întregul sistem fariseic. El declară că, așezând pretențiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se așezau mai presus de Dumnezeu. Delegații de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Ei nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai, deoarece El vorbea ca apărător al ei împotriva tradițiilor. Marile precepte ale Legii pe care El le prezentase se arătau într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om. Atât față de mulțime, cât și, mai târziu, mai pe deplin față de ucenici, Iisus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăția, cât și necurăția aparțin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu întinează pe om, și nu neglijarea lucrurilor din afară. Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învățătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate și au auzit cuvintele spuse printre dinți, prin care își arătau nemulțumirea și dorința de răzbunare. Uitând de câte ori Iisus dăduse dovadă că El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să împace pe acești funcționari de stat înfuriați, ei I-au spus lui Hristos: „Știi că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” El a răspuns: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină”. Obiceiurile și tradițiile așa de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din Cer. Oricât de mare era autoritatea lor față de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenție omenească pusă în locul poruncilor lui Dumnezeu va fi socotită ca fiind fără valoare, în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Eclesiastul 12, 14.). Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu prin precepte omenești n-a încetat. Chiar și între creștini se găsesc așezăminte și practici care n-au o temelie mai bună decât tradițiile părinților. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeiești. Oamenii se agață de tradițiile lor, onorează obiceiurile și cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greșeala. Astăzi, când suntem invitați să atragem atenția asupra poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Iisus, vedem aceeași vrăjmășie care s-a dat pe față și în zilele lui Hristos. „Dar orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel Ceresc, va fi smuls din rădăcină.” În locul autorității așa-numiților Părinți ai Bisericii, Dumnezeu ne poruncește să primim cuvântul Părintelui veșnic, Domnul Cerului și al Pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învățat decât toți învățătorii mei, căci mă gândesc la învățăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale.” (Psalmii 119, 99.100. - T.M.). Toți aceia care primesc autoritatea omenească, obiceiurile Bisericii sau tradițiile părinților să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învățături care nu sunt decât niște porunci omenești”. 

42 - Barierele sfărâmate:

După întâlnirea cu fariseii, Iisus S-a retras din Capernaum și, străbătând Galilea, a mers către ținutul muntos de la hotarele Feniciei. Privind spre apus, putea să vadă, pe câmpia de la poale, orașele vechi, Tirul și Sidonul, cu templele lor păgânești, palatele lor mărețe, târgurile și porturile pline de corăbii. În depărtare, se întindea fața albastră și nemărginită a Mediteranei, peste care trimișii Evangheliei aveau să ducă vestea cea bună până la centrele marelui Imperiu Universal Roman. Dar încă nu venise timpul. Lucrarea care-I stătea înainte avea să-i pregătească pe ucenici pentru misiunea lor. Venind în această regiune, El spera să găsească locul liniștit și retras pe care nu-l aflase în Betsaida. Dar nu numai acesta era scopul pentru care pornise în această călătorie. „Iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac.” (Matei 15, 22.). Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea parte și femeia care a venit la Iisus. Era păgână și, din cauza aceasta, exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos pătrunsese în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui și fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, nădejdea a încolțit în inima ei. Inspirată de iubirea maternă, s-a hotărât să-I înfățișeze cazul fiicei sale. Hotărârea puternică era să aducă durerea ei la Iisus. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu primise nicio ușurare. Și din când în când era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogați sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie. Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să dea o exemplificare a lecției pe care intenționa să o lase. Din cauza aceasta îi adusese și pe ucenici în această regiune. El dorea ca ei să vadă neștiința din orașele și satele vecine cu țara lui Israel. Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie de a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Niciun efort nu se făcea pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă iubire față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate. Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. El a primit-o pe această reprezentantă a unui neam disprețuit așa cum ar fi făcut un iudeu. El dorea ca ucenicii să fie impresionați de purtarea rece și fără inimă, pe care iudeii ar fi manifestat-o față de această femeie, și de felul milostiv în care El voia ca ei să trateze asemenea dureri, cum s-a dovedit mai târziu, când i-a împlinit cererea. Cu toate că Iisus n-a răspuns, femeia nu și-a pierdut credința. În timp ce El mergea mai departe, ca și cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. Supărați de vorbele ei plictisitoare, ucenicii I-au cerut lui Iisus să-i spună femeii să plece. Ei vedeau că Domnul o trata cu indiferență și, din cauza aceasta, gândeau că Lui Îi face plăcere prejudecata iudeilor împotriva canaaniților. Dar femeia se ruga de un Mântuitor milos și, ca răspuns la cererea ucenicilor, Iisus a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Deși acest răspuns părea să fie în acord cu prejudecata iudeilor, era mai mult o mustrare pentru ucenici, pe care ei au înțeles-o când și-au amintit ceea ce le spusese El adesea - că a venit în lume să mântuiască pe toți cei care voiau să-L primească. Femeia a cerut cu și mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând: „Doamne, ajută-mă”. Iisus, făcându-Se că încă respinge rugămintea ei, așa cum cerea prejudecata nemiloasă a iudeilor, a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței”. Aceasta voia să spună că nu era drept să reverse binecuvântările aduse pentru poporul favorizat de Dumnezeu asupra celor îndepărtați și străini de Israel. Răspunsul ar fi descurajat-o pe o persoană mai puțin hotărâtă. Dar femeia a văzut că șansa ei venise. Sub refuzul aparent al lui Iisus, ea a văzut o milă pe care El n-a putut să o ascundă. „Da, Doamne”, a răspuns ea, „dar și cățeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor.” În timp ce copiii stăpânului mănâncă la masa tatălui lor, cățeii nu rămân nici ei flămânzi. Ei au dreptul la firimiturile care cad de la masa îmbelșugată. Tot astfel, dacă lui Israel i s-au dat multe binecuvântări, nu se găsea o binecuvântare și pentru ea? Ea era privită ca un câine, dar atunci nu putea să aibă pretenție, ca și un câine, să primească o fărâmă din belșugul Lui? Iisus tocmai plecase din câmpul Său de lucru, din cauză că fariseii și cărturarii căutau să-I ia viața. Ei murmurau și se plângeau. Dădeau pe față necredință și ură și refuzau salvarea oferită atât de generos. Aici Hristos întâlnește pe cineva dintr-un neam nefericit și disprețuit, care nu fusese favorizat cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu; totuși ea se supune îndată influenței divine a lui Hristos și are credință în puterea Lui de a-i da ajutorul cerut. Ea se roagă pentru firimiturile care cad de la masa Stăpânului. Dacă poate să aibă privilegiile unui câine, este bucuroasă să fie privită ca un câine. Ea n-are prejudecăți religioase sau etnice, nici mândrie care să-i influențeze conduita și Îl recunoaște îndată pe Iisus ca Mântuitor și ca fiind în stare să împlinească tot ceea ce ea cere de la El. Mântuitorul este mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea, cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum voiești”. Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisind pe Mântuitorul ei, fericită că i s-a împlinit rugăciunea. Aceasta a fost singura minune săvârșită de Iisus în timpul acestei călătorii. Tocmai pentru împlinirea acestei fapte a mers El la hotarele Tirului și Sidonului. El dorea să vină în ajutorul femeii îndurerate și, în același timp, să lase o pildă a lucrării Sale pline de har față de un neam disprețuit, pentru folosul ucenicilor Săi, atunci când El urma să nu mai fie împreună cu ei. El voia să-i întoarcă de la exclusivismul iudaic la interesul de a lucra și pentru alții, nu numai pentru poporul lor. Iisus voia să dezvăluie tainele adânci ale adevărului, care fuseseră ascunse timp de veacuri, și anume ca neamurile să fie împreună-moștenitoare cu iudeii și să ia parte „la aceeași făgăduință în Hristos, prin Evanghelie.” (Efeseni 3, 6.). Ucenicii înțelegeau greu acest adevăr și Învățătorul divin le-a dat învățătură peste învățătură. Răsplătind credința sutașului din Capernaum și predicând Evanghelia locuitorilor din Sihar, El dăduse și mai înainte dovadă că nu împărtășește intoleranța iudeilor. Dar samaritenii aveau oarecare cunoștință despre Dumnezeu, iar sutașul făcuse bine lui Israel. Acum Iisus i-a pus pe ucenici în legătură cu o păgână, pe care o socoteau ca neavând vreun motiv în plus față de alții din neamul ei să aștepte un bine de la El. Domnul voia să dea o pildă de felul cum trebuie să fie tratate asemenea persoane. Ucenicii se gândeau că El împărțise prea ușor darurile harului Său. El voia să le arate că iubirea Sa nu trebuie să fie mărginită la o anumită rasă sau neam. Când a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, El a spus adevărul și, în lucrarea Sa pentru femeia canaanită, El Își îndeplinea însărcinarea. Femeia aceasta era una dintre oile pierdute, pe care copiii lui Israel ar fi trebuit să le salveze. Hristos îndeplinea tocmai însărcinarea dată lor, lucrarea pe care o neglijaseră ei. Faptul acesta a deschis mai bine mintea ucenicilor pentru lucrarea pe care urmau s-o facă între neamuri. Ei au văzut un foarte mare câmp de lucru în afara Iudeii. Au văzut ființe apăsate de întristări necunoscute celor mai favorizați. Între aceia pe care fuseseră învățați să îi disprețuiască, erau suflete care doreau ajutor de la puternicul Vindecător, flămânzind după lumina adevărului, care fusese dată iudeilor cu atâta îmbelșugare. Mai târziu, când iudeii s-au îndepărtat și mai mult de ucenici, deoarece declaraseră că Iisus este Mântuitorul lumii, și când zidul de despărțire dintre iudei și neamuri fusese sfărâmat prin moartea lui Hristos, învățătura aceasta și altele asemănătoare, care arătau către lucrarea Evangheliei neîmpiedicată de obiceiuri sau de naționalitate, au avut o puternică influență asupra trimișilor lui Hristos, pentru a-i îndruma în lucrarea lor. În credință, femeia din Fenicia s-a ridicat împotriva barierelor ridicate între iudei și neamuri. Fără a ține seama de descurajare sau de aparențele care ar fi dus-o la îndoială, ea s-a încrezut în iubirea Mântuitorului. Astfel dorește Hristos ca noi să ne încredem în El. Binecuvântările mântuirii sunt pentru orice ființă. Nimic altceva decât propria alegere îl poate face pe orice om să devină părtaș la făgăduința lui Hristos prin Evanghelie. Dumnezeu urăște ideea de clasă privilegiată. El nu vrea să știe nimic despre lucruri de felul acesta. Înaintea Lui, viața tuturor oamenilor are aceeași valoare. El „a făcut ca toți oamenii ieșiți dintr-unul singur să locuiască pe toată fața Pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi”. Fără deosebire de vârstă, rang, naționalitate sau privilegiu religios, toți sunt invitați să vină la El și să trăiască. „Oricine crede în El nu va fi dat de rușine, deoarece nu este deosebire.” „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod.” „Bogatul și săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut și pe unul, și pe altul.” „Toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă. Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 17, 26.27; Galateni 3, 28; Proverbe 22, 2; Romani 10, 11-13.). 

43 - Adevăratul semn:

„Iisus a părăsit ținutul tirului și a venit iarăși prin Sidon la Marea Galileii, trecând prin ținutul Decapole.” (Marcu 7, 31.). În ținutul Decapole, fuseseră vindecați cei doi demonizați din Gherghesa. În locul acesta, oamenii, alarmați de pierderea porcilor, stăruiseră pe lângă Iisus să plece din mijlocul lor. Dar ei auziseră între timp cuvintele vestitorilor lăsați de El în urmă și se născuse în ei dorința de a-L vedea. Când a venit din nou în ținutul acela, oamenii s-au adunat în jurul Lui și I-au adus un om surd, care vorbea anevoie. Iisus nu l-a vindecat pe om așa cum avea obiceiul, numai prin cuvânt. Luându-l la o parte din mulțime, a pus degetele în urechile lui și i-a atins limba; privind spre Cer, El a suspinat, gândindu-Se la urechile care nu voiau să se deschidă înaintea adevărului și la limbile care refuzaseră să-L recunoască pe Mântuitorul. La cuvântul „Deschide-te!”, omul a putut din nou să vorbească și, neținând seamă de porunca de a nu spune nimănui, a povestit pretutindeni istoria vindecării lui. Iisus a urcat pe un munte și acolo mulțimea a alergat la El, aducându-i pe bolnavi și pe schilozi și așezându-i la picioarele Lui. El i-a vindecat pe toți și oamenii, așa păgâni cum erau, preamăreau pe Dumnezeul lui Israel. Timp de trei zile au continuat să se adune în jurul Mântuitorului, dormind noaptea sub cerul liber, iar ziua îmbulzindu-se, gata să asculte cuvintele lui Hristos și să vadă lucrările Lui. După trei zile, hrana lor se isprăvise. Iisus nu voia să le dea drumul flămânzi și le-a spus ucenicilor să le dea ei de mâncare. Ucenicii și-au manifestat din nou necredința. La Betsaida ei văzuseră cum, prin binecuvântarea lui Hristos, puținul pe care-l aveau îndestulase cu hrană toată mulțimea, dar acum ei n-au adus tot ce aveau cu încrederea în puterea Lui de a-l înmulți pentru gloatele înfometate. Mai mult, cei pe care îi hrănise la Betsaida erau iudei, dar aceștia erau neamuri și păgâni. Prejudecata iudaică era încă plină de putere în inima ucenicilor și ei I-au răspuns lui Iisus: „Cum ar putea cineva să sature cu pâine pe oamenii aceștia, aici, într-un loc pustiu?” Dar, ascultători de cuvântul Lui, au adus ceea ce aveau - șapte pâini și doi pești. Mulțimea a fost hrănită și s-au adunat șapte coșuri mari de firimituri. Patru mii de bărbați, afară de femei și copii, au fost întăriți prin hrană și Iisus le-a dat drumul să plece cu inima voioasă și recunoscătoare. Luând apoi o corabie, a străbătut marea împreună cu ucenicii spre Magdala, la capătul de miazăzi al câmpiei Ghenezaretului. În ținutul Tirului și al Sidonului, inima Lui fusese reînviorată de încrederea deplină a femeii siro-feniciene. Locuitorii păgâni din Decapole Îl primiseră cu bucurie. Acum, când a coborât din nou în Galilea, unde puterea Lui se manifestase mai mult decât oriunde, unde se săvârșiseră cele mai multe fapte de îndurare ale Lui și unde dăduse învățăturile Sale, a fost întâmpinat cu necredință disprețuitoare. O delegație de farisei se unise cu reprezentanții saducheilor bogați și semeți, partid al preoților, al necredincioșilor și al aristocrației neamului. Cele două partide fuseseră într-o vrăjmășie grozavă. Saducheii căutau să câștige prin lingușiri favoarea puterii cârmuitoare, pentru a-și menține poziția și autoritatea. Pe de altă parte, fariseii cultivau ura poporului împotriva romanilor, așteptând cu nerăbdare timpul când puteau să scuture jugul cuceritorilor. Dar fariseii și saducheii s-au unit acum împotriva lui Hristos. Cei care se aseamănă se adună și răul, oriunde ar exista, se unește cu răul pentru nimicirea binelui. De astă dată, fariseii și saducheii au venit la Hristos, cerând un semn din Cer. Când israeliții, în zilele lui Iosua, au mers să se lupte cu canaaniții la Bet-Horon, soarele s-a oprit la porunca celui care îi conducea până a fost câștigată biruința și multe minuni asemănătoare se săvârșiseră în istoria lor. Un semn asemănător se cerea de la Iisus. Dar nu de astfel de semne aveau nevoie iudeii. Lor nu le era de folos un simplu semn exterior. Ceea ce le trebuia nu era o iluminare intelectuală, ci o înnoire spirituală.  „Fățarnicilor”, le-a zis Iisus, „fața cerului știți s-o deosebiți” - studiind cerul, ei puteau să prevadă vremea - „și semnele vremurilor nu le puteți deosebi?” Chiar cuvintele lui Hristos, rostite în puterea Duhului Sfânt care îi convingea de păcat, erau semnul pe care Dumnezeu îl dăduse pentru mântuirea lor. Și semne direct din Cer se dăduseră pentru a adeveri misiunea lui Hristos. Cântecul îngerilor către păstori, steaua care îi călăuzise pe magi, porumbelul și glasul care au venit din Cer la botezul Lui erau mărturii date în favoarea Lui. „Iisus a suspinat adânc în duhul Său și a zis: Pentru ce cere neamul acesta un semn?” „Nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona”. După cum Iona a stat trei zile și trei nopți în pântecele peștelui, și Hristos trebuia să stea același timp „în inima pământului”. Și după cum predica lui Iona fusese un semn pentru cei din Ninive, tot așa și predica lui Hristos trebuia să fie un semn pentru generația Lui. Dar ce contrast în primirea Cuvântului! Locuitorii metropolei păgâne s-au cutremurat când au auzit avertizarea de la Dumnezeu. Regi și nobili s-au umilit, cei mari și cei mici au strigat împreună către Dumnezeul Cerului și lor le-a fost dat harul Său. „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecății”, a spus Iisus, „și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona.” (Matei 12, 40.41.). Fiecare minune săvârșită de Iisus era un semn al divinității Sale. El săvârșea întocmai lucrarea prevestită despre Mesia; dar, pentru farisei, aceste fapte ale milei erau o reală ofensă. Mai marii iudeilor priveau cu o crudă indiferență la suferințele oamenilor. În multe cazuri, egoismul și nedreptățile lor cauzaseră suferința pe care o alina Hristos. În felul acesta, minunile Lui erau o mustrare pentru ei.  Ceea ce-i făcea pe iudei să lepede lucrarea Mântuitorului era tocmai cea mai puternică dovadă a caracterului Său divin. Însemnătatea cea mai mare a minunilor Sale se vedea în faptul că ele erau împlinite pentru binecuvântarea oamenilor. Cea mai evidentă dovadă că El venea de la Dumnezeu era faptul că viața Lui descoperea caracterul lui Dumnezeu. El împlinea lucrările și rostea cuvintele lui Dumnezeu. O astfel de viață este cea mai mare minune. Cei care doreau un semn de la Iisus își împietriseră atât de mult inimile în necredință, încât n-au văzut în caracterul Său chipul lui Dumnezeu. Ei nu voiau să vadă că misiunea Lui era o împlinire a profețiilor Scripturilor. În parabola cu omul bogat și săracul Lazăr, Iisus le-a spus fariseilor: „Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 31.). Nu mai putea fi dat niciun semn în Cer sau pe Pământ care să-i ajute. Iisus „a suspinat adânc în duhul Său” și, întorcându-Se de la grupul batjocoritor, S-a urcat în corabie cu ucenicii. Într-o tăcere tristă, ei au străbătut lacul din nou. Cu toate acestea, nu s-au întors la locul din care plecaseră, ci s-au îndreptat spre Betsaida, aproape de locul unde fuseseră hrăniți cei cinci mii. În timp ce se apropiau de locul acela, Iisus a zis: „Luați seama și păziți-vă de aluatul Fariseilor și al Saducheilor”. Iudeii obișnuiau, din zilele lui Moise, să îndepărteze aluatul din casele lor în timpul Paștilor, căci fuseseră învățați să-l socotească un simbol al păcatului. Dar ucenicii nu L-au înțeles pe Iisus. La plecarea lor grăbită de la Magdala, uitaseră să ia pâine și nu aveau cu ei decât o singură pâine. De astă dată, au crezut că Hristos îi avertiza să nu cumpere pâinea fariseilor sau a saducheilor. Lipsa lor de credință și de pătrundere spirituală îi făcuse de multe ori să înțeleagă greșit cuvintele lui Iisus. Acum, Iisus i-a mustrat pentru că au crezut că El, care a hrănit mii de oameni cu câteva pâini și câțiva pești, S-ar fi gândit în solemnele Lui avertizări mai mult la hrana pământească, pieritoare. Exista primejdia ca raționamentele iscusite ale fariseilor și saducheilor să-i influențeze și pe ucenicii Săi prin necredință, făcându-i să se gândească în mod ușuratic la lucrările lui Hristos. Ucenicii erau înclinați să creadă că Domnul ar fi trebuit să împlinească cererea pentru un semn din Cer. Ei credeau că El este în stare să facă lucrul acesta și că un semn i-ar fi redus pe vrăjmașii Lui la tăcere. Ei nu observaseră fățărnicia acestor batjocoritori.  După luni de zile, „când se strânseseră noroadele cu miile, așa că se călcau unii pe alții”, Iisus a repetat aceeași învățătură. El „a început să spună ucenicilor Săi: Mai întâi de toate, păziți-vă de aluatul Fariseilor, care este fățărnicia.” (Luca 12, 1.). Aluatul pus în făină lucrează pe neobservate, schimbând toată plămădeala, făcând-o asemenea lui. Tot astfel, dacă se îngăduie fățărniciei să locuiască în inimă, ea pătrunde în caracter și în viață. Un exemplu izbitor de fățărnicie fariseică, pe care Hristos o mustrase condamnând-o, era practica prin care se admitea neglijarea datoriilor filiale sub pretenția unei dărnicii față de templu, care era numită „Corban”. Cărturarii și fariseii strecurau învățături amăgitoare. Ei ascundeau adevărata tendință a învățăturilor lor și foloseau orice ocazie pentru a le strecura cu măiestrie în mintea ascultătorilor lor. Aceste principii false, o dată primite, lucrau asemenea aluatului în făină, pătrunzând și transformând caracterul. Tocmai învățătura aceasta înșelătoare făcea ca oamenii să primească așa de greu cuvintele lui Hristos. Fățărnicia fariseilor era rezultatul egoismului. ținta vieții lor era proslăvirea proprie. Lucrul acesta i-a făcut să pervertească și să aplice greșit Scripturile și i-a orbit față de misiunea lui Hristos. Până și ucenicii Domnului Hristos erau în primejdia de a cultiva acest rău subtil. Aceia care se numărau printre urmașii lui Iisus, dar nu părăsiseră totul pentru a deveni ucenicii Lui, erau influențați într-o mare măsură de raționamentele fariseilor. Adesea, ei se zbăteau între credință și necredință și nu pătrundeau comorile de înțelepciune ascunse în Hristos. Nici măcar ucenicii, deși pe dinafară părăsiseră totul pentru Hristos, nu încetaseră în inima lor să umble după lucruri mari. Spiritul acesta provocase cearta cu privire la cine trebuie să fie mai mare. Spiritul acesta s-a așezat între ei și Hristos, făcându-i să aibă așa de puțină simpatie față de misiunea Sa plină de sacrificiu de sine și să înțeleagă așa de greu taina mântuirii. După cum aluatul, dacă este lăsat să-și desăvârșească lucrarea, va produce stricăciune și decădere, tot astfel spiritul egoist, dacă este cultivat, produce pervertirea și ruina sufletului. Cât de răspândit este acest păcat subtil și înșelător între urmașii de astăzi ai Domnului, ca și pe vremuri! De câte ori slujirea lui Hristos și părtășia noastră unul cu altul sunt întinate de dorința tainică de a înălța eul! Cât de grăbit este gândul ca eul să fie satisfăcut și cât de mare dorința după aprobarea oamenilor! Iubirea de sine și dorința de a găsi o cale mai ușoară decât cea rânduită de Dumnezeu duc la înlocuirea preceptelor dumnezeiești cu teorii și tradiții omenești. Chiar pentru ucenicii Săi sunt rostite cuvintele de avertizare ale lui Hristos: „Luați seama și feriți-vă de aluatul fariseilor”. Religia lui Hristos este însăși sinceritatea. Zelul pentru Slava lui Dumnezeu este motivul sădit de Duhul Sfânt și numai lucrarea puternică a Duhului îl poate sădi. Numai puterea lui Dumnezeu poate să izgonească egoismul și fățărnicia. Semnul lucrării Sale este schimbarea aceasta. Când credința pe care o primim distruge egoismul și fățărnicia, dacă ne conduce să căutăm Slava lui Dumnezeu, și nu slava proprie, putem ști că este o religie adevărată. „Tată, proslăvește Numele Tău” (Ioan 12, 28) a fost nota dominantă a vieții lui Hristos și, dacă Îl urmăm, aceasta va fi și nota dominantă a vieții noastre. El ne poruncește „să umblăm cum a umblat El” și „prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan 2, 6.3.). 

44 - Umbrele crucii:

Lucrarea lui Hristos pe Pământ înainta cu grabă către sfârșit. În fața Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau pașii Săi. Încă înainte de a lua asupră-și natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâșia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite în fața Lui, înainte de a lăsa coroana și haina împărătească și a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoștea groaza care avea să vină asupra Lui. Știa totul și, cu toate acestea, a zis: „Iată-Mă că vin - în sulul cărții este scris despre Mine - vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 7.8. - T.M.). El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa pământească, plină de muncă grea și sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viața Sa pentru viața oamenilor, El urma să recâștige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferințe de nedescris, totuși, pentru bucuria ce-I era așezată înainte, a ales să sufere crucea și a disprețuit ocara. Pentru cei aleși să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în fața Lui erau încă ascunse; dar se apropia vremea când trebuiau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau și în care se încredeau dat în mâinile vrăjmașilor Săi și atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească și ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenței Sale vizibile. El știa cât de grozav urmau să-i persecute ura și necredința și dorea să-i pregătească pentru aceste încercări. Iisus și ucenicii veniseră acum într-unul din orașele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau scoși de sub influența atotstăpânitoare a iudaismului și puși în situația de a înțelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiție care existau în toate părțile lumii. Iisus dorea ca aceste realități să le aducă simțământul răspunderii față de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai învețe mulțimea și să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi. El voia să le vorbească despre suferințele care Îl așteptau. Dar întâi a mers deoparte singur și S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtășească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-și mărturisi credința în El, ca să fie întăriți pentru încercarea viitoare. El a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” Cu tristețe, ucenicii au fost obligați să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit la ei. Câțiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulțimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulți erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia. Iisus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: „Dar voi cine ziceți să sunt?” Petru a răspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” De la început, Petru a crezut că Iisus este Mesia. Mulți alții, care fuseseră convinși de predicarea lui Ioan Botezătorul și-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis și omorât și acum se îndoiau că Iisus este Mesia, pe care-L așteptaseră atâta vreme. Mulți dintre ucenicii care așteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-și ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înțeles că El nu are această intenție. Dar Petru și tovarășii lui nu s-au îndepărtat de credința lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau și azi condamnau nu a distrus credința adevăraților urmași ai Mântuitorului. Petru a declarat: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. El n-a așteptat ca onorurile împărătești să-L încoroneze pe Domnul său și L-a primit când era în umilință. Petru a exprimat credința celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înțelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea și greșita interpretare provenite de la preoți și conducători, deși nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuși îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influența educației primite din copilărie, învățăturile rabinilor, puterea tradiției încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze prețioase de lumină pornite de la Iisus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puși față în față cu încercarea cea mare a credinței lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtați de la „lucrurile văzute”, pentru a privi „lucrurile nevăzute.” (2 Corinteni 4, 18.). Sub veșmântul naturii omenești, ei au zărit Slava Fiului lui Dumnezeu. Iisus i-a răspuns lui Petru, zicând: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinței credincioșilor. Hristos Însuși a zis că în aceasta constă viața veșnică. Dar faptul că cineva avea această cunoștință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești. Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 9.10.). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” și faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese „învățat de Dumnezeu.” (Psalmii 25, 14 - T.M.; Ioan 6, 45.).  Ah, cu adevărat, „ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta”. Iisus a vorbit mai departe: „Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea; și porțile locuinței morților nu o vor birui”. Cuvântul Petru înseamnă piatră - o piatră care se rostogolește. Petru nu a fost stânca pe care Biserica a fost întemeiată. Porțile Șeolului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuința morților. Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre „Stânca puterii mele”. Isaia a scris: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică.” (Deuteronom 32, 4; Psalmii 62, 7 - T.M.; Isaia 28, 16.). Petru însuși, scriind prin inspirație, aplică această profeție la Iisus. El zice: „Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească.” (1 Petru 2, 3-5.). „Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus.” (1 Corinteni 3, 11.). „Pe această piatră”, a zis Iisus, „voi zidi Biserica Mea.” În prezența lui Dumnezeu și a tuturor ființelor cerești, în prezența oștilor nevăzute ale locuinței morților, Hristos a întemeiat Biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuși - corpul Său, frânt și zdrobit pentru noi. Porțile locuinței morților nu pot să biruie o Biserică ridicată pe această temelie. Petru a exprimat adevărul care este temelia credinței Bisericii și Iisus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: „Îți voi da cheile Împărăției Cerurilor, și orice vei lega pe Pământ, va fi legat în Ceruri și orice vei dezlega pe Pământ va fi dezlegat în Ceruri”. Expresia „cheile Împărăției Cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale și sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă și să deschidă Cerul. Ele fac cunoscute condițiile în care oamenii sunt primiți sau lepădați. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu este un miros de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veșnice. Mântuitorul nu a încredințat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la Biserică. Și același lucru l-a spus în fond și celor doisprezece, ca reprezentanți ai corpului credincioșilor. Dacă Iisus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit așa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinței Domnului lor și l-ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese. În loc de a rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalți, Hristos le-a zis ucenicilor: „Voi să nu vă numiți Rabi”; „să nu vă numiți Dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.” (Matei 23, 8.10.). „Hristos este Capul oricărui bărbat.” Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, „L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (1 Corinteni 11, 3; Efeseni 1, 22.23.). Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om și nici să depindă de om. Mulți pretind că un anumit loc în Biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă și ce trebuie să facă ceilalți oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenție. Mântuitorul declară: „Voi toți sunteți frați”. Toți suntem expuși ispitei și supuși greșelii. Nu ne putem încrede în nicio ființă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinței este prezența vie a lui Hristos în Biserică. În aceasta poate să se încreadă și cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.” Domnul „este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite”. „Ferice de toți câți se încred în El.” (Ieremia 17, 5; Deuteronom 32, 4; Psalmii 2, 12. - T.M.).  După mărturisirea lui Petru, Iisus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor și a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar și ucenicii, aveau o părere greșită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor și, în felul acesta, dorea să le dea o concepție adevărată despre Sine ca Mesia.Ucenicii încă mai așteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deși Își ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie și în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-și întemeieze Împărăția. Că ura preoților și rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propriul popor, condamnat ca înșelător și răstignit ca răufăcător - gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia și Iisus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea.  Până aici, El Se reținuse să le spună ceva cu privire la suferințele și moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: „După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14.15.). Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta și, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înțeles. Acum însă fuseseră cu Iisus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neținând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoților și a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. „De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.” Nefiind în stare din cauza durerii și uimirii să mai spună ceva, ucenicii ascultară. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu și acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferința și moartea Sa, li se păreau cu neputință de înțeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agățat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, și a zis: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” Petru Îl iubea pe Domnul, dar Iisus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe față în felul acesta dorința să-L apere de suferință. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute și să-L mângâie pe Iisus în greutățile și încercările de față. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută și nici cu lecția de jertfire de sine pe care Iisus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmașilor Săi și Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale: „Înapoia Mea, Satano; tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor”.  Satana încerca să-L descurajeze pe Iisus și să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutății era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiția de a părăsi cărarea sacrificiului și umilinței. Acum înfățișa ucenicului lui Hristos aceeași ispită. El căuta să fixeze atenția lui Petru asupra măririi pământești, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Iisus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Iisus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se așezase între Petru și Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mișcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. „Înapoia Mea, Satano.” Nu te mai așeza între Mine și servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau față în față cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele. Petru a înțeles cu greu această învățătură amară, și anume că drumul lui Hristos pe Pământ trecea prin luptă și umilință. Ucenicul se dădea înapoi în fața părtășiei cu Domnul său în suferință. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să învețe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când ființa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor și a muncii, a scris: „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12.13.). Iisus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viața Lui de abnegație era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viața lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude și mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuți erau puși să-și poarte crucea până la locul de execuție și adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiți și instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Iisus le-a poruncit urmașilor Săi să-și ia crucea și să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deși slab înțelese, arătau că trebuie să fie supuși până la cea mai mare umilință - supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Iisus nu socotise Cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduți. El părăsise curțile cerești pentru o viață de înjosire și insultă și o moarte rușinoasă. El, care era bogat în comorile neprețuite ale Cerului, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți.Trecând peste umilința și sărăcia timpului de față, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în Slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în Slava lui Dumnezeu și a oștilor Cerului. Și apoi a zis: „Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduința: „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa”. Dar ucenicii n-au înțeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau ațintiți la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieții pământești, umilința și suferința. Să renunțe ei la strălucitoarele lor așteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu vadă ei pe Domnul lor înălțat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viață de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi disprețuit, lepădat și omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînțeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilință. Ei se întrebau de ce să meargă de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferințele despre care El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta și să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi? În ținutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod și Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morții? Șeolului să n-o biruie? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină. Chiar acum călătoreau de-a lungul țărmului Mării Galileii, către orașul în care toate speranțele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Iisus, ci vorbeau între ei încet și plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agățat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aștepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunși de îndoieli, speranțe și temeri timp de șase zile lungi, pline de mâhnire. 

45 - Schimbarea la față:

Se apropia seara, când Iisus a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov și Ioan, și i-a condus peste câmpii și în sus, pe o potecă aspră, pe o coastă singuratică de munte. Mântuitorul și ucenicii petrecuseră ziua călătorind și învățând, de aceea urcușul muntelui le sporea oboseala. Hristos despovărase mintea și corpul multor suferinzi; El făcuse să pătrundă vibrația vieții în ființa lor slăbită, dar și El era împovărat de natura omenească și, împreună cu ucenicii, era obosit din cauza urcușului. Lumina soarelui în apus mai întârzia încă pe vârful muntelui, aurind cu slava lui, gata să dispară, poteca pe care mergeau. Dar curând lumina a pierit atât pe deal, cât și pe vale, soarele s-a ascuns în spatele orizontului la apus și călătorii singuratici au fost învăluiți în întunericul nopții. Tristețea locurilor părea să fie în armonie cu viața lor amărâtă, în jurul căreia se adunau și se îngrămădeau norii. Ucenicii nu îndrăzneau să-L întrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea adesea nopți întregi în rugăciune pe munte. El, a cărui mână a făcut munții și văile, Se simțea acasă în natură și Se bucura de liniștea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea Hristos; dar se întrebau de ce Domnul îi duce pe o pantă atât de grea, când sunt obosiți și când El Însuși are nevoie de odihnă.  La un moment dat, Hristos le-a spus că nu vor merge mai departe. Îndepărtându-Se puțin de ei, Omul întristării a început să-și reverse cererile, cu strigăte mari și cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca să reziste încercării, pentru binele omenirii. El Însuși avea nevoie de o nouă legătură cu Cel Atotputernic, deoarece numai în felul acesta putea privi viitorul. El Își revărsa dorințele inimii pentru ucenicii Săi, pentru ca, în ceasul puterii întunericului, credința lor să nu scadă. Roua se așternea cu îmbelșugare peste ființa Lui plecată, dar El nu lua seama. Umbrele nopții se adunau tot mai dese în jurul Lui, dar El nu privea la tristețea lor. În felul acesta, orele treceau încetul cu încetul. La început, ucenicii și-au unit rugăciunile cu ale Lui în sinceră consacrare; dar, după un timp, au fost doborâți de oboseală și, încercând încă să mai aibă interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Iisus le vorbise despre suferințele Lui; El îi luase cu Sine ca să se poată uni cu El în rugăciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mântuitorul a văzut întristarea ucenicilor și a dorit să le ușureze durerea prin asigurarea că n-a fost în zadar credința lor. Nu toți, chiar și dintre cei doisprezece, puteau să primească descoperirea pe care El dorea să le-o facă. Numai cei trei, care aveau să fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost aleși să fie cu El pe munte. Povara rugăciunii Sale era să li se dea o descoperire a Slavei pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ca Împărăția Sa să se descopere ochilor omenești și ucenicii să fie întăriți pentru a putea să o privească. El Se ruga ca ei să poată fi martorii unei manifestări a dumnezeirii Sale, care să-i mângâie în timpul supremei Sale agonii prin cunoașterea faptului sigur că El este Fiul lui Dumnezeu și că moartea Lui rușinoasă este o parte a Planului de Mântuire. Rugăciunea Lui a fost ascultată. În timp ce El era plecat în umilință în locul acela stâncos, Cerurile s-au deschis deodată, porțile de aur ale Cetății lui Dumnezeu s-au deschis larg și o strălucire sfântă a coborât pe munte, îmbrăcându-L pe Mântuitorul. Natura divină a Domnului Hristos a strălucit prin corpul omenesc și a întâlnit Slava venită de sus. Ridicându-Se din prosternare, Hristos stătea în Slavă asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufletească trecuse. Fața Lui strălucea „ca soarele” și îmbrăcămintea Lui era „albă ca lumina”.  Ucenicii, trezindu-se, au văzut revărsarea de Slavă care lumina muntele. Cu teamă și uimire, ei priveau chipul strălucitor al Domnului lor. Când au ajuns în stare să suporte lumina aceea minunată, au văzut că Iisus nu este singur. Lângă El erau două ființe cerești, într-o convorbire apropiată cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, și Ilie, căruia i se dăduse înaltul privilegiu de a nu ajunge niciodată sub puterea morții. De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai înainte, Moise privise țara Făgăduinței. Dar, din cauza păcatului de la Meriba, el nu avea să intre acolo. Nu el urma să primească bucuria de a conduce oștirile lui Israel la moștenirea părinților lor. Cuvintele lui disperate: „Lasă-mă, Te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul” (Deuteronom 3, 25) n-au fost ascultate. Nădejdea care, timp de patruzeci de ani, luminase întunericul rătăcirilor prin pustie avea să rămână neîmplinită. Capătul acelor ani de muncă și grijă împovărătoare a fost un mormânt în pustie. Dar Acela care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3, 20) a răspuns la rugăciunea servului Său așa cum El știe să o facă. Moise a trecut sub puterea morții, dar nu avea să rămână în mormânt. Hristos Însuși l-a chemat la viață. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din pricina păcatului său; dar Hristos, Mântuitorul, l-a scos din mormânt. (Iuda 9.). Moise, pe muntele schimbării la față, era ca o mărturie pentru biruința lui Hristos asupra păcatului și a morții. El reprezenta pe aceia care vor ieși din mormânt la învierea drepților. Ilie, care fusese luat la Cer fără să fi văzut moartea, reprezenta pe aceia care vor fi în viață pe Pământ la a doua venire a lui Hristos și care vor fi „schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiță”, „când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire.” (1 Corinteni 15, 51-53.). Iisus a fost îmbrăcat cu Lumina Cerească, așa cum Se va arăta „a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea”, când El „va veni în Slava Tatălui Său împreună cu sfinții îngeri.” (Evrei 9, 28; Marcu 8, 38.). Făgăduința Mântuitorului pentru ucenici se împlinea acum. Pe munte, era reprezentată în miniatură Împărăția viitoare a Slavei - Hristos împăratul, Moise ca reprezentant al sfinților înviați, iar Ilie, al celor proslăviți. Ucenicii nu înțelegeau încă lucrurile din fața lor; dar se bucurau că Învățătorul, plin de răbdare, umil și blând, care umblase pe pământ ca un străin fără ajutor, era onorat de ființele atât de favorizate în Cer. Ei credeau că Ilie a venit să vestească Împărăția lui Mesia și că Împărăția lui Hristos era gata a se statornici pe Pământ. Erau gata să alunge pentru totdeauna amintirea temerii și a dezamăgirii lor. Ei ar fi vrut să zăbovească aici, unde se descoperea Slava lui Dumnezeu. Petru exclamă: „Învățătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, și una pentru Ilie”. Ucenicii credeau că Moise și Ilie fuseseră trimiși să protejeze pe Învățătorul lor și să întărească autoritatea Lui ca împărat. Dar, înainte de coroană, trebuia să vină crucea. Subiectul convorbirii lor cu Iisus nu era instaurarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtând slăbiciunea naturii omenești, împovărat de întristarea și de păcatul ei, Iisus a mers singur în mijlocul oamenilor. În timp ce întunecimea ceasurilor viitoare de încercare se abătea asupra Lui, El Se găsea în singurătatea spiritului într-o lume care nu-L cunoștea. Nici măcar ucenicii Lui iubiți, absorbiți de propria întristare, de îndoielile și nădejdile lor pline de ambiție, nu ajunseseră să înțeleagă taina misiunii Lui. El locuise în Cer, în mijlocul iubirii și într-o părtășie fericită, dar, pe Pământul pe care-l crease, era singur. Acum, Cerul își trimisese solii la Iisus - nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferințe și întristare și care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieții Sale pe Pământ. Moise și Ilie fuseseră conlucrători ai lui Iisus. Ei împărtășiseră dorința Lui de a-i mântui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” (Exod 32, 32.). Ilie cunoscuse singurătatea sufletului când, timp de trei ani și jumătate cât a ținut foametea, suportase povara urii unui neam și amenințările lui. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Singur a fugit în pustietate, plin de disperare și deznădejde. Acești oameni, aleși mai presus de toți îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Iisus despre suferințele Lui și să-L mângâie cu asigurarea simpatiei Cerului. Subiectul convorbirii lor era nădejdea lumii, mântuirea tuturor ființelor omenești. Fiind biruiți de somn, ucenicii au auzit numai o mică parte din ce au discutat Hristos și trimișii Cerului. Fiindcă nu s-au rugat și nu au vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea să le dea - o cunoaștere a suferințelor lui Hristos și a Slavei care trebuia să urmeze. Ei au pierdut binecuvântarea pe care ar fi avut-o, dacă s-ar fi făcut părtași de sacrificiul Lui de sine. Acești ucenici erau puțin credincioși și zăbavnici cu inima, apreciind prea puțin comoara cu care Cerul căuta să-i îmbogățească. Cu toate acestea, au primit multă lumină. Ei au fost asigurați de faptul că tot Cerul cunoștea păcatul comis de neamul iudeilor prin lepădarea lui Hristos. Lor li s-a dat să vadă mai adânc lucrarea Răscumpărătorului. Ei au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor lucruri care întreceau puterea omenească de înțelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui (2 Petru 1, 16) și au înțeles că Iisus era într-adevăr Mesia, despre care au mărturisit patriarhii și profeții, și că El era recunoscut ca atare de Universul Ceresc. În timp ce încă admirau priveliștea aceea de pe munte, „iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Și din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea; de El să ascultați!” Privind norul acela plin de Slavă, mai strălucitor decât acela care umblase înaintea semințiilor lui Israel în pustie, și auzind glasul lui Dumnezeu-Tatăl vorbind cu o măreție grozavă, care a făcut muntele să se cutremure, ucenicii au căzut la pământ ca loviți. Ei au rămas prosternați, cu fața ascunsă, până când Iisus a venit mai aproape și i-a atins, alungându-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: „Sculați-vă, nu vă temeți”. Îndrăznind să-și ridice ochii, au văzut că Slava cerească pierise, iar Moise și Ilie nu mai erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Iisus. 

46 - Servire:

Noaptea întreagă au petrecut-o pe munte; la răsăritul soarelui, Iisus și ucenicii au coborât în câmpie. Absorbiți de gânduri, ucenicii erau înspăimântați și tăcuți. Nici Petru nu era în stare să spună vreun cuvânt. Bucuros ar fi zăbovit în locul cel sfânt, care fusese atins de lumina cerească și unde Fiul lui Dumnezeu Își descoperise slava; dar mai era o lucrare de făcut pentru oamenii care Îl căutau pe Iisus încoace și încolo. La piciorul muntelui se adunase un grup mare de oameni, aduși acolo de ucenicii care rămăseseră în urmă, dar care știau unde Se dusese Iisus. Când Mântuitorul S-a apropiat, le-a poruncit celor trei însoțitori să păstreze tăcerea cu privire la cele văzute, zicând: „Să nu spuneți nimănui despre vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morți”. Descoperirea făcută ucenicilor trebuia să fie primită numai de inima lor și să nu fie făcută cunoscută altora. Dacă ar fi fost povestită mulțimii, ar fi dat naștere la batjocură sau la uimire zadarnică. Și chiar cei nouă apostoli nu ar fi înțeles scena decât după ce Hristos avea să învie din morți. Cât de greu înțelegeau până și cei trei ucenici privilegiați se vede în faptul că, fără a ține seamă de tot ce spusese Hristos despre evenimentele care Îi stăteau în față, se întrebau între ei ce înseamnă să învie din morți. Cu toate acestea, n-au cerut de la Iisus nicio explicație. Cuvintele Lui cu privire la viitor îi umpluseră de întristare; ei nu căutau o nouă descoperire cu privire la ceea ce erau înclinați să creadă că nu va avea loc niciodată. Când cei din câmpie L-au văzut pe Iisus, au dat fuga înaintea Lui, salutându-L cu respect și bucurie. Totuși, ochiul Lui pătrunzător a văzut că ei erau în mare încurcătură. Ucenicii păreau tulburați. Tocmai se întâmplase ceva care-i făcuse să sufere o dezamăgire și o umilire amară. În timp ce ei așteptau la piciorul muntelui, un tată adusese la ei pe fiul său, pentru a fi eliberat de un duh mut, care-l chinuia. Când Iisus îi trimisese pe cei doisprezece să predice în Galilea, le dăduse puterea să scoată duhurile necurate. Cât fuseseră tari în credință, duhurile rele ascultaseră de cuvântul lor. Și de astă dată porunciseră duhului chinuitor, în Numele lui Hristos, să părăsească victima; dar demonul își bătuse joc de ei, desfășurându-și din nou puterea. Ucenicii, nefiind în stare să-și dea seama de înfrângerea lor, au simțit totuși că prin aceasta aduc dezonoare atât asupra lor, cât și asupra Domnului. În mulțime se aflau cărturari care încercaseră să folosească această ocazie cât mai mult pentru a-i umili. Înconjurându-i pe ucenici, i-au asaltat cu întrebări, căutând să arate că și ei, și Domnul lor erau niște înșelători. Iată, strigau rabinii triumfători, aici este un duh rău, pe care nici ucenicii, nici Hristos Însuși nu pot să-l biruie. Oamenii erau înclinați să ia partea cărturarilor și în mulțime domnea un spirit de dispreț și batjocură. Dar deodată acuzațiile au încetat. Iisus și cei trei ucenici au fost văzuți apropiindu-se și, printr-o schimbare rapidă de sentimente, oamenii s-au întors să-i întâmpine. Noaptea comuniunii cu slava cerească lăsase urme pe fața Mântuitorului și a însoțitorilor Lui. Pe chipul lor era o lumină care i-a umplut de respect pe privitori. Speriați, cărturarii s-au dat înapoi, în timp ce oamenii Îl salutau pe Iisus. Ca și când ar fi fost martor la tot ce se întâmplase, Mântuitorul a venit în locul unde avusese loc conflictul și, privind drept la cărturari, a întrebat: „Despre ce vă întrebați cu ei?” Dar glasurile curajoase și batjocoritoare mai înainte tăceau acum. Toată ceata amuțise. Tatăl nenorocit și-a făcut drum prin mulțime și, căzând la picioarele lui Iisus, și-a mărturisit durerea și dezamăgirea. „Învățătorule”, zise el, „am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul și nu au putut.”  Iisus a privit în jur la mulțimea speriată, la cărturarii batjocoritori, la ucenicii tulburați. A citit necredința din fiecare inimă și, cu glas plin de întristare, a exclamat: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?” Apoi a zis tatălui întristat: „Adu aici pe fiul tău”. Băiatul a fost adus și, când privirea Mântuitorului a căzut asupra lui, duhul cel rău l-a aruncat la pământ în convulsiile agoniei. El se zvârcolea, făcând spume la gură și sfâșiind aerul cu strigăte neomenești. Prințul vieții Se afla din nou față în față cu prințul puterilor întunericului pe câmpul de bătaie - Hristos pentru a-și împlini misiunea de a „propovădui robilor de război slobozenia … și să dea drumul celor apăsați” (Luca 4, 18), iar Satana, căutând să țină victima sub puterea sa. Îngerii luminii și oștile îngerilor răi, nevăzuți, s-au adunat să privească lupta. Pentru o clipă, Iisus a îngăduit duhului rău să-și desfășoare puterea, ca privitorii să poată înțelege eliberarea care avea să fie săvârșită. Mulțimea privea cu răsuflarea tăiată la tatăl aflat în agonia deznădejdii și a spaimei. Iisus a întrebat: „Câtă vreme este de când îi vine așa?” Tatăl a povestit despre mulți ani de suferință și apoi, ca și când n-ar mai fi fost în stare să rabde, a strigat: „Dacă poți face ceva, fie-ți milă de noi și ajută-ne”. „Dacă poți.” Până și tatăl punea la îndoială puterea lui Hristos. Iisus răspunse: „Dacă poți ... Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” La Hristos nu este lipsă de putere; vindecarea fiului depindea de credința tatălui. Izbucnind în lacrimi, dându-și seama de propria slăbiciune, tatăl s-a predat îndurării lui Hristos: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Iisus Se îndreptă către suferind și zise: „Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el”. Un țipăt s-a auzit, urmat de o luptă de moarte. Plecând, părea că demonul este aproape să prăpădească viața victimei lui. Apoi copilul rămase nemișcat, ca mort. Mulțimea șoptea: „A murit!” Dar Iisus l-a apucat de mână și, ridicându-l, l-a predat tatălui său în desăvârșită sănătate la minte și la corp. Tatăl și fiul lăudau numele Eliberatorului. Oamenii „au rămas uimiți” de puterea minunată a lui Dumnezeu, în timp ce cărturarii, înfrânți și abătuți, au plecat cu fruntea întunecată. Într-un timp foarte scurt, ucenicii au avut privilegiul să vadă atât extrema slavei, cât și a umilinței. Au văzut natura omenească schimbată după chipul lui Dumnezeu și, în același timp, înjosită după chipul lui Satana. De pe munte, unde El vorbise cu trimișii Cerului și fusese proclamat de glasul din slava strălucitoare ca Fiu al lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Iisus cum coboară, pentru a da ochii cu acest spectacol foarte dureros și revoltător - copilul bolnav, cu fața schimonosită, scrâșnind din dinți în spasmele agoniei pe care nicio putere omenească nu putea s-o aline. Și acest puternic Mântuitor, care cu câteva ore mai înainte fusese proslăvit în fața ucenicilor Săi uimiți, S-a plecat pentru a ridica victima lui Satana de la pământ, unde spumega, și a încredințat copilul sănătos la minte și la corp tatălui și familiei. Aceasta era o pildă a mântuirii: Cel asemenea lui Dumnezeu a venit din slava Tatălui, S-a coborât să salveze ce era pierdut. Reprezenta, de asemenea, misiunea ucenicilor. Servii lui Hristos nu urmează să trăiască singuri cu Iisus, pe vârful muntelui, în timpuri de iluminare spirituală. Ei au de lucru în câmpie. Sufletele robite de Satana așteaptă cuvântul credinței și rugăciunii pentru a fi eliberate. Cei nouă ucenici se tot gândeau la situația dureroasă a nereușitei lor; și când Iisus a fost din nou numai cu ei, L-au întrebat: „Noi de ce nu am putut să scoatem duhul acesta?” Iisus le-a răspuns: „Din pricina puținei voastre credințe; adevărat vă spun că, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest soi de draci nu ies afară decât cu rugăciune și cu post”. Necredința care i-a ținut departe de o legătură mai profundă cu Hristos și nepăsarea cu care priveau lucrarea sfântă încredințată lor aduseseră nereușita în lupta cu puterile întunericului. Cuvintele lui Hristos care arătau spre moartea Sa aduseseră întristare și îndoială. Iar alegerea celor trei ucenici pentru a-L însoți pe Domnul pe munte provocase gelozia celor nouă. Și, în loc de a-și întări credința prin rugăciune și meditație asupra cuvintelor lui Hristos, ei se agățaseră de descurajările și necazurile lor personale. În starea aceasta de întunecime, porniseră la luptă cu Satana. Pentru a birui, trebuiau să vină la luptă într-un alt spirit. Credința lor trebuia să fie întărită prin rugăciune arzătoare și post și prin umilirea inimii. Ei trebuiau să fie goliți de eu, să fie umpluți de Duhul lui Dumnezeu. „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”, a zis Iisus, „ați zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo și s-ar muta.” Deși grăuntele de muștar este așa de mic, conține totuși același principiu tainic de viață care face să crească cel mai înalt copac. Când sămânța de muștar este aruncată în pământ, embrionul cel mic și slab se folosește de fiecare element adus de Dumnezeu pentru hrana lui și repede începe să se dezvolte cu vigoare. Dacă aveți o credință ca aceasta, vă veți folosi de Cuvântul lui Dumnezeu și de toate mijloacele rânduite de El. În felul acesta, credința voastră va crește și va aduce puterea cerească în ajutorul vostru. Piedicile îngrămădite de Satana pe cărarea voastră, deși în aparență de netrecut, ca și dealurile veșnice, vor dispărea în fața cererii credinței. „Nimic nu v-ar fi cu neputință.” 

47 - „Cine este mai mare?”

Revenind la Capernaum, Iisus n-a mers la locul cunoscut unde îi învățase pe oameni, ci împreună cu ucenicii a căutat în liniște casa care trebuia să fie căminul Său trecător. În timpul rămânerii Sale în Galilea, ținta Lui era să-i instruiască pe ucenici, mai degrabă decât să lucreze pentru mulțime. În călătoria prin Galilea, Hristos încercase din nou să pregătească mintea ucenicilor pentru evenimentul care Îi stătea înainte. El le-a spus că trebuie să Se urce la Ierusalim pentru a fi dat la moarte și apoi să învie. Și a adăugat o avertizare ciudată și solemnă: avea să fie trădat și dat pe mâna vrăjmașilor. Ucenicii n-au înțeles cuvintele Sale nici de astă dată. Deși deasupra lor se abătuse umbra unei mari întristări, în inima lor se strecurase un spirit de rivalitate. Se certau între ei, fiecare dorind să fie socotit mai mare în Împărăție. Ei credeau că pot să ascundă de Iisus această ceartă, de aceea n-au stat ca de obicei aproape de El, ci s-au înșirat în urmă, așa că, atunci când au intrat în Capernaum, El era înaintea lor. Iisus le citea gândurile și dorea să le dea sfaturi și să-i învețe. Dar pentru aceasta a așteptat un moment de liniște, când inimile lor vor fi deschise pentru a primi cuvintele Sale. Curând după intrarea Lui în oraș, cel ce strângea taxa pentru templu a venit la Petru cu întrebarea: „Învățătorul vostru nu plătește darea?” Tributul acesta nu era o taxă civilă, ci o contribuție religioasă, pe care fiecare iudeu era dator să o plătească anual pentru întreținerea templului. Refuzul de a plăti acest tribut era socotit ca o dovadă de necredincioșie față de templu - după socoteala rabinilor, un păcat foarte mare. Atitudinea Mântuitorului față de legile rabinilor și felul Său de a mustra pe față pe cei ce apărau tradiția le ofereau un pretext pentru a-L acuza că El caută să desființeze serviciul templului. Acum, vrăjmașii au văzut o ocazie de a-L discredita. Ei au găsit un aliat potrivit în cel ce strângea taxa.Petru a văzut în întrebarea acestui om o învinuire cu privire la loialitatea lui Hristos față de templu. Plin de râvnă pentru onoarea Învățătorului său, el a răspuns grăbit, fără să-L consulte, că Iisus va plăti taxa. Dar Petru a înțeles numai în parte ce urmărea cel care-l întrebase. Unele categorii de oameni erau scutite de plata dării. În timpul lui Moise, când leviții fuseseră puși deoparte pentru slujba în templu, nu li s-a dat nicio moștenire în mijlocul țării. Domnul a zis: „Levi n-are nicio parte de moșie, nici moștenire cu frații lui; Domnul este moștenirea lui.” (Deuteronom 10, 9.). În zilele lui Hristos, preoții și leviții erau încă priviți ca fiind devotați templului în mod deosebit și nu li se cerea să contribuie anual pentru întreținerea lui. Și preoții erau scutiți de taxă. Cerând tribut de la Iisus, rabinii înlăturau orice pretenție a Lui că ar fi profet sau învățător și Îl tratau ca pe orice persoană de rând. Dacă ar fi refuzat să plătească darea, ar fi însemnat că nu Se poartă credincios față de templu, iar, pe de altă parte, dacă plătea, lucrul acesta ar fi putut fi folosit ca o justificare pentru refuzul lor de a-L recunoaște ca profet.  Numai cu puțin înainte, Petru Îl recunoscuse pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar acum pierduse o ocazie de a scoate în evidență originea divină a Învățătorului său. Prin răspunsul său că Iisus va plăti taxa, el a întărit de fapt părerea greșită pe care preoții și conducătorii căutau să o răspândească. Când Petru a intrat în casă, Mântuitorul nu a făcut nicio aluzie la cele întâmplate, ci a întrebat: „Ce crezi, Simone? Împărații pământului de la cine iau dări sau biruri, de la fiii lor sau de la străini?” Petru a răspuns: „De la străini”. Și Iisus a zis: „Așadar, fiii sunt scutiți”. În timp ce de la locuitorii unei țări se cereau taxe pentru susținerea regelui, copiii monarhului erau scutiți. Așa și lui Israel, poporul lui Dumnezeu, i se cerea să susțină serviciul Său; dar Iisus, Fiul lui Dumnezeu, nu avea această obligație. Dacă preoții și leviții erau scutiți datorită legăturilor cu templul, cu atât mai mult Acela pentru care templul era casa Tatălui Său. Dacă ar fi plătit fără niciun protest, Iisus ar fi recunoscut justețea acestei pretenții și în felul acesta ar fi tăgăduit divinitatea Sa. Dar, deși a socotit că este bine să împlinească cererea, a combătut pretenția pe care era întemeiată. Procurând mijloace pentru a plăti taxa, El a dat dovadă despre originea Sa divină. El S-a manifestat ca fiind una cu Dumnezeu și prin urmare nu avea aceleași obligații ca un supus oarecare al stăpânirii. „Du-te la mare”, l-a îndrumat El pe Petru, „aruncă undița și vei trage afară peștele care va veni întâi; deschide-i gura și vei găsi în ea o monedă pe care ia-o și dă-le-o pentru Mine și pentru tine.” Deși El îmbrăcase natura Sa divină cu natura omenească, în minunea aceasta și-a dat pe față Slava. Era evident că El era Cel care declarase prin David: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munților cu miile lor. Eu cunosc păsările de pe munți și tot ce se mișcă pe câmp este al Meu. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea și tot ce se cuprinde în ea.” (Psalmii 50, 10-12. - T.M.). Cu toate că a arătat lămurit că nu avea obligația de a plăti taxa, Iisus nu S-a luat la ceartă cu iudeii cu privire la acest lucru, deoarece ei ar fi interpretat greșit cuvintele Sale și le-ar fi îndreptat împotriva Sa. Ca să nu fie pricină de poticnire prin neplata dării, El a făcut lucrul acesta, care de drept nu I s-ar fi putut cere. Învățătura aceasta urma să fie de mare însemnătate pentru ucenici. În curând, urmau să aibă loc schimbări însemnate în relația lor cu serviciul de la templu și Hristos i-a învățat să nu se așeze împotriva ordinii stabilite fără să fie nevoie. Pe cât era posibil, ei trebuiau să nu dea niciun prilej de răstălmăcire a credinței lor. Deși nu trebuie să sacrifice niciun principiu al adevărului, creștinii trebuie să evite cearta ori de câte ori este posibil. Când Hristos și ucenicii erau singuri în casă, în timp ce Petru plecase la mare, Iisus i-a chemat la Sine pe ceilalți și a întrebat: „Despre ce vorbeați unii cu alții pe drum?” Prezența lui Iisus și întrebarea Lui i-au făcut să vadă lucrurile într-o lumină cu totul deosebită de aceea în care le văzuseră când se certau pe drum. Rușinea și sentimentul de vinovăție i-au făcut să tacă. Iisus le spusese că El avea să moară pentru mântuirea lor, iar ambiția lor egoistă era într-un dureros contrast cu iubirea Lui neegoistă. Când le spusese că avea să moară și să învie, Iisus căutase să-i atragă într-o discuție cu privire la marea încercare a credinței care le stătea înainte. Dacă ar fi fost gata să primească ce dorea El să le descopere, ar fi fost scutiți de durere și de disperare grozavă. Cuvintele Lui le-ar fi adus mângâiere în ceasul întristării și descurajării. Cu toate că vorbise așa de lămurit despre ceea ce Îl aștepta, faptul că amintise că va merge curând în Ierusalim le aprinsese iarăși speranța că Împărăția va fi întemeiată. Lucrul acesta dusese la cearta cu privire la cine va ocupa cele mai înalte funcții. Când Petru a revenit de la mare, ucenicii i-au spus și lui despre întrebarea Mântuitorului și, în cele din urmă, unul a îndrăznit să-L întrebe pe Iisus: „Cine este mai mare în Împărăția Cerurilor?” Mântuitorul i-a adunat pe ucenici în jurul Său și le-a spus: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!” Aceste cuvinte erau atât de solemne și impresionante, dar ucenicii erau departe de a le înțelege. Ei nu puteau să vadă ceea ce înțelegea Hristos. Nu înțelegeau natura Împărăției lui Hristos și această neștiință era cauza aparentă a certurilor lor. Dar adevărata cauză era mai profundă. Explicând natura Împărăției Sale, Hristos ar fi putut stinge cearta; dar aceasta n-ar fi înlăturat cauza. Chiar după ce ar fi primit cunoștință deplină, problema cu privire la întâietate ar fi reînnoit neînțelegerea. În felul acesta ar fi adus dezastru asupra Bisericii, după plecarea lui Hristos. Cearta pentru locul cel mai de frunte era lucrarea aceluiași spirit care începuse marea luptă în lumile de sus și care coborâse pe Hristos din Cer, ca să moară. În fața Sa El l-a văzut pe Lucifer, „fiul zorilor”, întrecând în slavă pe toți îngerii care înconjurau tronul unit prin legăturile cele mai strânse cu Fiul lui Dumnezeu. Lucifer spusese: „Voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14, 12.14), și dorința după înălțare de sine adusese ceartă în curțile cerești și făcuse să fie alungată o mare parte din oștile lui Dumnezeu. Dacă ar fi dorit cu adevărat să fie asemenea cu Cel Preaînalt, Lucifer n-ar fi dezertat niciodată de la locul ce i se dăduse în Cer, deoarece spiritul Celui Preaînalt se dă pe față în lucrarea neegoistă. Lucifer dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Lui. El căuta pentru sine locul cel mai de frunte și orice ființă care este stăpânită de spiritul lui face la fel. În felul acesta, înstrăinarea, dezbinarea și cearta ajung inevitabile. Stăpânirea ajunge premiul celui mai tare. Împărăția lui Satana este o împărăție a forței; fiecare îi socotește pe toți ceilalți ca o piedică pentru înaintarea sa sau ca o treaptă pe care, călcând, să ajungă la un loc mai înalt. În timp ce Lucifer socotea ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, Hristos, Cel Proslăvit, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 7.8.). Acum crucea era chiar în fața Sa; și propriii ucenici erau așa de plini de gânduri egoiste - chiar principiul împărăției lui Satana, - încât nu puteau să simtă ca Domnul lor sau măcar să-L înțeleagă atunci când El vorbea despre umilința Sa pentru ei. Foarte duios, dar cu multă solemnitate, Iisus a încercat să îndrepte răul. El a arătat care este principiul care stăpânește în Cer și în ce constă adevărata mărire, așa cum este apreciată după etalonul curților de sus. Cei care erau mânați de îngâmfare și dorință de înălțare de sine se gândeau mai mult la ei și la răsplata pe care urmau să o primească decât la modul în care trebuiau să reîntoarcă lui Dumnezeu darurile pe care le primiseră. Ei nu puteau să aibă loc în Împărăția Cerurilor, deoarece erau asemenea celor din rândurile lui Satana. Înainte de onoare este umilința. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în fața lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligențele cerești pot să conlucreze cu acela care nu caută să-și înalțe eul, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Iisus, care va întări și va înălța sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze pentru cei care pier în păcatele lor. El este uns pentru misiunea sa și are succes acolo unde mulți învățați și intelectuali dau greș. Dar, când oamenii se înalță, gândind că ei sunt necesari pentru ca marele plan al lui Dumnezeu să aibă succes, Domnul face să fie înlăturați. Astfel se arată că Dumnezeu nu este dependent de ei. Lucrarea nu încetează din cauza îndepărtării lor, ci merge mai departe cu putere și mai mare. Nu era destul pentru ucenicii lui Iisus să fie instruiți cu privire la natura Împărăției Sale. Ceea ce le trebuia era o schimbare a inimii, care să-i aducă în armonie cu principiile ei. Chemând la Sine un copilaș, Iisus l-a așezat în mijlocul lor; apoi, strângându-l cu gingășie în brațe, El a zis: „Dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. Simplitatea, uitarea de sine și iubirea plină de încredere ale copilașului sunt însușiri pe care Cerul le apreciază. Acestea sunt caracteristicile adevăratei măriri. Iisus le-a explicat din nou ucenicilor că împărăția Sa nu este caracterizată prin fast și strălucire pământească. La picioarele lui Iisus, toate deosebirile sunt uitate. Bogatul și săracul, învățatul și neînvățatul se întâlnesc, neținând cont de clasă social sau întâietate lumească. Toți se întâlnesc ca ființe răscumpărate prin sânge, la fel de dependente de Acela care i-a răscumpărat pentru Dumnezeu. Sufletul sincer și umilit este prețios înaintea lui Dumnezeu. El nu pune semnul Său asupra oamenilor nici după rang, nici după bogăție, nici după inteligență, ci după felul în care ei sunt una cu Hristos. Domnul Slavei este mulțumit cu cei umiliți și blânzi cu inima. „Tu îmi dai”, zicea David, „scutul mântuirii Tale ... și îndurarea Ta” - ca o trăsătură a caracterului omenesc - „mă face mare.” (Psalmii 18, 35. - T.M.). „Oricine primește pe acest copilaș în Numele Meu”, a zis Iisus, „Mă primește pe Mine, și oricine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” „Așa vorbește Domnul: Cerul este scaunul Meu de domnie și pământul așternutul picioarelor Mele. Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu.” (Isaia 66, 1.2.). Cuvintele Mântuitorului au trezit în ucenici un simțământ de neîncredere în ei înșiși. Deși răspunsul dat nu viza în mod direct pe cineva anume, Ioan a început să se întrebe dacă într-o anumită împrejurare purtarea lui fusese corectă. Cu spirit ca de copil, el a adus această problemă înaintea lui Iisus: „Învățătorule”, a zis el, „noi am văzut pe un om scoțând draci în Numele Tău; și l-am oprit, pentru că nu mergea după noi”. Iacov și Ioan erau de părere că îl opriseră pe omul acela pentru a-I da onoare Domnului lor; dar acum au început să vadă că de fapt fuseseră geloși pentru persoana lor. Ei și-au recunoscut greșeala și au primit mustrarea lui Iisus. „Nu-l opriți, fiindcă nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.” Niciunul dintre cei care, într-un fel oarecare, s-au arătat prietenoși față de Iisus nu trebuia să fie respins. Mulți fuseseră adânc mișcați de caracterul și lucrarea lui Hristos și inimile lor se deschideau în credință față de El; și ucenicii, care nu puteau cunoaște motivele, trebuiau să fie cu băgare de seamă, pentru a nu descuraja asemenea suflete. Când Iisus urma să nu mai fie personal printre ei, iar lucrarea să fie lăsată în mâinile lor, nu trebuiau să-și îngăduie un spirit mărginit, exclusivist, ci să dea pe față aceeași iubire cuprinzătoare, pe care o văzuseră la Învățătorul lor. Faptul că cineva nu se potrivește în totul cu părerile sau ideile noastre personale nu ne va îndreptăți să-i interzicem să lucreze pentru Domnul. Hristos este marele Învățător; noi nu trebuie să judecăm sau să poruncim, ci fiecare dintre noi să stea cu umilință la picioarele lui Iisus și să învețe de la El. Fiecare suflet pe care Dumnezeu l-a făcut binevoitor este un canal prin care Hristos Își va descoperi iubirea Sa iertătoare. Cât de atenți ar trebui să fim ca nu cumva să descurajăm pe vreunul dintre purtătorii de lumină de la Dumnezeu și astfel să împiedicăm razele cu care El ar vrea să lumineze lumea! Asprimea sau răceala arătată de ucenici față de o persoană pe care o atrage Hristos - un act de felul aceluia săvârșit de Ioan când a interzis unui om să facă minuni în Numele lui Hristos - ar putea avea ca rezultat întoarcerea acelui om pe calea vrăjmașului, determinând astfel pierderea unui suflet. Cu privire la cel care ar putea face așa ceva, Iisus a zis: „Ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în mare”. Și a adăugat: „Dacă mâna ta te face să păcătuiești, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viață, decât să ai două mâini și să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge. Dacă piciorul tău te va face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop, decât să ai două picioare și să fii aruncat în gheenă.” (Marcu 9, 43-45.). Care era motivul pentru care Iisus vorbea atât de hotărât? Deoarece „Fiul Omului a venit să mântuiască ce era pierdut”. Trebuie să arate ucenicii lui Iisus mai puțină atenție față de semenii lor decât a arătat Maiestatea Cerului? Fiecare ființă a costat un preț nemărginit și ce grozav este păcatul de a îndepărta un suflet de la Hristos, așa încât pentru el iubirea, umilința și suferințele Mântuitorului să fie zadarnice! „Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire.” (Matei 18, 7.). Lumea, inspirată de Satana, se va împotrivi cu siguranță urmașilor lui Hristos și va căuta să le distrugă credința; dar vai de acela care a luat Numele lui Hristos și totuși este găsit făcând această lucrare! Domnul nostru suferă ocară pentru aceia care pretind că-L servesc, dar care reprezintă rău caracterul Său; și astfel mulți oameni sunt amăgiți și duși pe căi rătăcite. Orice practică sau obicei care ar conduce la păcat și care ar aduce ocară asupra lui Hristos a fi mai bine îndepărtate, oricare ar fi sacrificiul. Ceea ce dezonorează pe Dumnezeu nu poate fi folositor pentru nimeni. Binecuvântarea Cerului nu poate să însoțească pe un om care calcă principiile veșnice ale dreptății. Și un singur păcat cultivat cu plăcere este îndestulător pentru a produce degradarea caracterului și pentru a rătăci pe alții. Dacă piciorul sau mâna trebuie tăiate și chiar ochiul trebuie scos pentru a scăpa trupul de moarte, cu cât mai mult ar trebui să fie îndepărtat păcatul, care aduce moartea veșnică! La serviciul ritual se adăuga sare la fiecare jertfă. Aceasta, asemenea jertfei de tămâie, însemna că numai neprihănirea lui Hristos putea face ca serviciul să fie primit de Dumnezeu. Referindu-Se la această practică, Iisus a zis: „Orice jertfă va fi sărată cu sare”. „Să aveți sare în voi înșivă și să trăiți în pace unii cu alții.” Toți cei ce vor să se prezinte ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1) trebuie să primească sarea mântuitoare, neprihănirea Mântuitorului nostru. Atunci ei devin „sarea pământului”, care în mijlocul oamenilor țin răul pe loc, așa cum sarea ferește de stricăciune. (Matei 5, 13.). Dar, dacă sarea și-a pierdut gustul, dacă temerea de Dumnezeu este numai din gură, fără să cuprindă și iubirea lui Hristos, nu este nicio putere spre bine în aceasta. Acea viață nu poate exercita nicio influență mântuitoare asupra lumii. „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” (Romani 15, 1.). Nicio ființă care crede în Hristos, deși credința sa ar putea să fie slabă și pașii săi să se clatine ca ai unui copilaș, nu ar trebui să fie puțin apreciată. Prin tot ce ne dă un avantaj asupra altora - fie educație și talent, noblețe de caracter, instruire creștină, experiență religioasă - suntem datori față de cei mai puțin privilegiați; pe cât ne stă în putință, să îi ajutăm și să îi servim. Dacă suntem tari, să înălțăm brațul celor slabi. Îngeri ai măririi, care văd pururea fața Tatălui din Cer, sunt bucuroși să servească celor mai mici ai Lui. Ființe tremurânde, care au multe trăsături de caracter nepotrivite, sunt în grija lor deosebită. Îngerii sunt totdeauna prezenți acolo unde sunt mai necesari, alături de cei ce au de dus lupta cea mai grea cu eul și al căror mediu de viață este mai descurajator. Și în această servire, adevărații urmași ai lui Hristos vor colabora. Dacă unul dintre acești micuți va fi biruit și va greși împotriva ta, datoria ta este să cauți îndreptarea lui. Nu aștepta ca el să facă prima încercare de împăcare. „Ce credeți?” a zis Iisus. „Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită? Și, dacă se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră. Tot așa, nu este voia Tatălui vostru din Ceruri să piară unul măcar din acești micuți.” În umilință, luând seama „la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6, 1), mergi la cel greșit și „spune-i între tine și el singur”. Nu-l expune rușinii, punând greșeala lui în fața altora, și nu aduce ocară asupra lui Hristos, făcând să fie cunoscut în public păcatul sau greșeala unuia care poartă Numele Lui. Deseori, adevărul trebuie să fie spus clar către cel care a greșit; el trebuie condus să-și vadă greșeala, ca să poată să se îndrepte. Dar nu trebuie să-l judeci sau să-l condamni. Nu încerca să te îndreptățești. Toată stăruința ta să fie pentru îndreptarea lui. În tratarea rănilor sufletului, este necesară atingerea cea mai delicată și sensibilitatea cea mai aleasă. Numai iubirea care se revarsă de la Cel ce a suferit pe Golgota poate izbuti în împrejurarea aceasta. Fratele să arate o iubire plină de înțelegere față de fratele său, știind că, dacă izbutește, va „mântui un suflet de la moarte” și va „acoperi o sumedenie de păcate.” (Iacov 5, 20.). Dar chiar și încercarea aceasta poate să nu izbutească. Atunci, a zis Iisus, „mai ia cu tine unul sau doi”. S-ar putea ca influența lor unită să izbutească acolo unde a celui dintâi a fost fără succes. Nefiind amestecați în neînțelegerea aceea, ei vor putea fi mai nepărtinitori și faptul acesta va da mai multă greutate sfatului față de cel greșit. Dacă nu vrea să asculte de ei, atunci și numai atunci problema să fie adusă înaintea întregii Biserici. Membrii bisericii, ca reprezentanți ai lui Hristos, să se unească în rugăciune și să stăruie cu iubire ca acela care a greșit să fie îndreptat. Duhul Sfânt va vorbi prin servii Săi, stăruind de cel rătăcit să se întoarcă la Dumnezeu. Apostolul Pavel, vorbind sub inspirație, zice: „Ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2 Corinteni 5, 20.). Cel care leapădă această invitație a rupt legătura care-l unea cu Hristos și în felul acesta s-a rupt de părtășia cu Biserica. De aici înainte, a zis Iisus, „să fie pentru tine ca un păgân și un vameș”. Dar fratele acela nu trebuie să fie privit ca și cum nu ar mai avea drept la mila lui Dumnezeu. Să nu fie disprețuit sau neglijat de către frații lui de mai înainte, ci să fie tratat cu duioșie și compătimire, ca una din oile pierdute pe care Hristos o caută pentru a o aduce la staulul Său. Învățătura dată de Hristos cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm cu cei greșiți repetă într-o formă mai concretă învățătura dată lui Israel prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, ca să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19, 17.). Adică acela care neglijează datoria pe care i-a încredințat-o Hristos, de a încerca să-i îndrepte pe cei care sunt în rătăcire și păcat, se face părtaș la păcat. Pentru relele pe care le-am fi putut împiedica, suntem răspunzători ca și când noi le-am fi înfăptuit. Noi trebuie să discutăm personal cu cel care a greșit și să-i arătăm greșeala pe care a făcut-o. Nu trebuie să facem din aceasta un obiect al discuțiilor și criticilor între noi; nici chiar după ce acest caz a fost prezentat înaintea bisericii nu avem libertatea să repetăm lucrul acesta către alții. Cunoașterea greșelilor săvârșite de creștini va fi o piatră de poticnire pentru lumea necredincioasă; și, stăruind asupra acestor lucruri, noi nu avem decât de pierdut, căci privind suntem transformați. În timp ce căutăm să îndreptăm greșelile unui frate, Duhul lui Hristos ne va conduce să-l apărăm cât de mult cu putință de criticile oricui, chiar și ale propriilor frați și cu atât mai mult de mustrările lumii necredincioase. Noi înșine greșim și avem nevoie de mila și de iertarea lui Hristos, și El ne îndeamnă să ne purtăm unul cu altul așa cum dorim să Se poarte El cu noi. „Orice veți lega pe Pământ, va fi legat și în Ceruri; și orice veți dezlega pe Pământ, va fi dezlegat și în Cer.” Voi lucrați ca trimiși împuterniciți ai Cerului, și efectele lucrării voastre sunt pentru vecie. Dar noi nu suntem lăsați să ducem singuri această răspundere mare. Acolo unde Cuvântul Său este ascultat cu o inimă sinceră, Hristos este de față. El este prezent nu numai în adunările Bisericii, ci oriunde se adună în Numele Său oricât de puțini ucenici, va fi și El acolo. El zice: „Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în Ceruri”. Iisus zice: „Tatăl Meu care este în Ceruri”, amintindu-le astfel ucenicilor că, deși prin natura Sa omenească El este legat de ei, este părtaș la încercările lor și simpatizează cu ei în suferințele lor, prin natura Sa dumnezeiască este legat de tronul Celui Nemărginit. Minunată asigurare! Inteligențele cerești se unesc cu oamenii în iubire și acțiune, pentru a salva ce a fost pierdut. Și toată puterea Cerului se unește cu iscusința omenească, pentru a atrage suflete la Hristos. 

48 - La sărbatoarea corturilor:

De trei ori pe an, iudeii erau obligați să se adune la Ierusalim, pentru scopuri religioase. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei, ele n-au putut fi ținute; dar, când a revenit în țară, poporul a început să țină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar, cu puține excepții, preoții și conducătorii poporului pierduseră din vedere lucrul acesta. Acela care rânduise aceste sărbători și care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor. Sărbătoarea Corturilor era ultima adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea și îndurările Lui. Întreaga țară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi și noapte, El purtase de grijă. Ploaia și soarele făcuseră ca pământul să producă roade. În văile și câmpiile Palestinei, recolta fusese adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul prețios fusese adunat în vase. Palmierii își dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcați în teasc. Sărbătoarea ținea șapte zile și, pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei și israeliții care locuiau în alte țări își părăseau căminele și veneau la Ierusalim. De aproape și de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni și tineri, bogați și săraci, toți aduceau câte un dar oarecare, ca un tribut de recunoștință Aceluia care încununase anul cu bunătăți și făcuse ca pașii Lui să reverse belșugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului și să dea expresie bucuriei tuturor; orașul avea înfățișarea unei păduri frumoase. Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoștinței pentru recoltă, ci și o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor în corturi, în timpul sărbătorii, israeliții locuiau în colibe sau corturi făcute din verdeață. Acestea erau așezate pe străzi, în curțile templului sau pe acoperișuri. Dealurile și văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuințe înverzite și păreau vii din cauza mulțimii de oameni. Cu cântări sfinte și cu mulțumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puțin înainte de această sărbătoare era Ziua Ispășirii, când, după ce își mărturiseau păcatele, oamenii erau declarați ca fiind în pace cu Cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.” (Psalmii 106, 1. - T.M.). Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot felul de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoțeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduit de o parte și de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviților conducea serviciul cântărilor. Mulțimea credincioșilor, fluturând ramuri de palmier și de mirt, prindea ecoul corului; și iarăși melodia era reluată de glasurile din apropiere și depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântece de laudă. Noaptea, atât templul, cât și curtea străluceau de lumină artificială. Muzica, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni, peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoților și măreția ceremoniilor se uneau pentru a da naștere unei priveliști care îi impresiona adânc pe privitori. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naștere celei mai mari veselii, era aceea care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie. Încă din zorii zilei, preoții sunau prelung și pătrunzător din trâmbițele lor de argint, iar trâmbițele și strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal și câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă și, ridicându-l, în timp ce trâmbițele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn și rar, în timp ce cânta: „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime!” (Psalmii 122, 2. - T.M.). El aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curții preoților. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla câte un preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar în celălalt, un ulcior cu vin; și conținutul acestora curgea, printr-un tub, în pârâul Chedron și ajungea apoi în Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a țâșnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu, pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci, glasul de bucurie suna mai departe: „Domnul, Dumnezeu este tăria mea și pricina laudelor mele ... veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii.” (Isaia 12, 2.3.). În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nicio mișcare pentru a arăta că ar vrea să meargă și El. L-au urmărit cu neliniște. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la sărbătorile naționale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Își restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase și vrăjmășia fățișă a preoților și rabinilor erau o cauză de neliniște pentru cei din jurul Lui și chiar pentru ucenicii și rudele Sale. În învățăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de Legea lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, părea indiferent față de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de a face cu vameși și cu alți oameni cu nume rău, faptul că nu ținea seama de datinile rabinilor și libertatea cu care nu respecta pretențiile tradiționale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmășie cu autoritățile religioase și dădea naștere la multe întrebări. Frații Săi socoteau drept o greșeală îndepărtarea Lui de oamenii mari și învățați ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceștia aveau desigur dreptate și că Hristos greșea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viața Lui neprihănită și, deși nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionați de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulțumea ambiția; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui, care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prințul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacție plină de mândrie. Erau așa de nerăbdători în privința aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. „Pleacă de aici”, au zis ei, „și du-Te în Iudea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Acest „dacă” exprima îndoială și necredință. Ei Îl socoteau fricos și slab. Dacă El știa că este Mesia, la ce bun această neînțeleasă rezervă și inactivitate? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-și susțină pretențiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci marile Tale minuni în folosul unor țărani și pescari nepricepuți. Arată-Te în capitală, câștigă sprijinul preoților și conducătorilor și unește poporul, pentru a întemeia noua împărăție. Acești frați ai lui Iisus judecau după aceleași motive egoiste, care se află atât de des în inima celor cu ambiție după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supărați că, în loc să caute un tron împărătesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieții. Ei au fost foarte dezamăgiți când așa de mulți dintre ucenicii Lui L-au părăsit. Ei înșiși se depărtaseră de El, ca să nu fie siliți să recunoască ce arătau și faptele Lui - că El era trimisul lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiți-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea. După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galilea.” Frații Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neașezându-i în aceeași categorie cu ucenicii Lui plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. „Pe voi lumea nu vă poate urî”, a zis El; „pe Mine Mă urăște, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Lumea nu-i urăște pe cei ce i se aseamănă în spirit; îi iubește ca pe unii care sunt ai ei. Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viață ușoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea și slava acestei lumi. Nu aceasta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viața lumii, pentru a realiza marele Plan al Mântuirii. El Își îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete și nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aștepte cu răbdare. El știa că avea să întâmpine ura lumii. Știa că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme. De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăștiase peste tot pe unde erau răspândiți iudeii și, deși de mai multe luni lipsise de la sărbători, interesul față de El nu scăzuse. Din toate părțile pământului veniseră mulți la Sărbătoarea Corturilor, în speranța de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulți întrebaseră despre El. Fariseii și conducătorii Îl așteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej de a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: „Unde este?”, dar nimeni nu știa. Oamenii se gândeau la El mai mult decât la orice. De frica preoților și a conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns și cu interes despre El. Mulți Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alții Îl denunțau ca pe un înșelător al poporului. Între timp, Iisus a ajuns la Ierusalim, în mod liniștit. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părțile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenția publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate și o demonstrație populară în favoarea Sa ar fi ațâțat autoritățile împotriva Lui. Ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur. În timpul sărbătorii, când frământarea mulțimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea templului, în mijlocul mulțimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare, se spusese că El nu îndrăznea să Se arate în fața preoților și a conducătorilor. Toți au fost surprinși când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toți se minunau de demnitatea și curajul arătate în fața vrăjmașilor puternici, care căutau să-I ia viața. Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulțimi, Iisus a vorbit așa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau că El cunoștea legile și instituțiile lui Israel, serviciul jertfelor și învățăturile profeților mult mai bine decât rabinii și preoții. El a sfărâmat barierele formalismului și tradiției. Scenele vieții viitoare păreau să se desfășoare cu claritate în fața Lui. Ca unul care privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământești și despre cele cerești, despre cele omenești și despre cele dumnezeiești cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare și convingătoare; și din nou, ca la Capernaum, oamenii se mirau de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4, 32.). În diferite chipuri, El și-a avertizat ascultătorii despre nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu și că făcuse orice sforțare posibilă pentru a-i aduce la pocăință. El nu avea să fie respins și ucis de propriul popor, dacă putea să-l scape de vinovăția unei astfel de fapte. Toți se minunau de cunoștințele pe care le avea din lege și din profeții; și întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: „Cum are Omul acesta învățătură, căci n-a învățat niciodată?” Nimeni nu era socotit învățător în cele religioase dacă nu studiase la școlile rabinice și atât Iisus, cât și Ioan Botezătorul erau considerați ca fiind ignoranți, din cauză că nu primiseră această educație. Cei care îi ascultau erau impresionați de cunoștința lor din Scriptură, știind că ei „n-au învățat niciodată”. Este adevărat că de la oameni nu învățaseră, dar Dumnezeul Cerului era Învățătorul lor și de la El primiseră cea mai înaltă înțelepciune. Când Iisus a vorbit în curtea templului, oamenii au rămas uimiți. Chiar și oamenii care erau cei mai porniți împotriva Lui s-au simțit neînstare să-I facă vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate. Zi după zi, El a învățat norodul, până în ultima zi, „care era ziua cea mare a praznicului”. Dimineața acestei zile i-a găsit pe oameni obosiți de îndelunga durată a serbărilor. Deodată, Iisus și-a înălțat glasul, care a răsunat prin curțile templului: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârșită pompă și sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiți de lumină și culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot șirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Iisus i-a invitat să vină și să bea din izvorul vieții, din ceea ce avea să fie ca un izvor de apă, curgând în viața veșnică. De dimineață, preotul săvârșise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care, prin moartea Sa, avea să dea ocazie să curgă râuri de mântuire pentru toți cei însetați. Cuvintele lui Hristos erau apa vieții. Acolo, în prezența mulțimii adunate, El S-a oferit să fie lovit, ca apa vieții să se poată revărsa în lume. Lovindu-L pe Hristos, Satana credea că va distruge pe Domnul vieții, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Iisus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mișcată de o teamă plină de respect și mulți erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete.” (Ioan 4, 15.). Iisus cunoștea nevoile sufletului. Fastul, bogățiile și onoarea nu pot mulțumi inima. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.” Bogatul, săracul, cel de sus și cel de jos sunt toți la fel de bineveniți. El făgăduiește să ușureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat și să dea nădejde celui descurajat. Mulți dintre cei care Îl ascultau pe Iisus erau întristați din cauza nădejdilor spulberate, mulți nutreau dureri ascunse, mulți căutau să-și astâmpere dorința inimii prin bucuriile lumii și lauda oamenilor, dar, când totul era câștigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-și aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulțumiți și triști. Dar cuvintele lui Iisus: „Dacă însetează cineva” i-au trezit brusc din meditația lor întristată și, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor, până când au văzut în El oferta darului neprețuit al mântuirii. Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună și ni se adresează cu și mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ultima zi a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toți. Celor obosiți și zdrobiți, li se oferă băutura înviorătoare a vieții veșnice. Iisus încă mai strigă: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea”. „Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieții fără plată.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” (Apocalipsa 22, 17; Ioan 4, 11.). 

49 - Printre curse:

Tot timpul cât a stat la Ierusalim în cursul praznicului, Iisus a fost pândit de iscoade. În fiecare zi căutau mijloace de a-L aduce la tăcere. Preoții și conducătorii căutau să-L prindă în cursă. Au făcut planul de a-L opri prin violență. Dar aceasta nu era totul. Doreau să-L umilească pe acest Învățător galilean în fața poporului. În prima zi a participării Sale la sărbătoare, conducătorii veniseră la El, întrebându-L cu ce putere învață. Doreau să întoarcă atenția oamenilor de la El la problema dreptului Său de a învăța și, în același timp, la importanța și autoritatea lor. „Învățătura Mea nu este a Mea”, a zis El, „ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7, 16-17.). Iisus n-a întâmpinat întrebarea acestor batjocoritori răspunzând cu batjocură, ci prin dezvăluirea adevărului necesar pentru mântuirea sufletului. Înțelegerea și aprecierea adevărului, a zis El, depind mai mult de inimă decât de minte. Adevărul trebuie primit în suflet; el pretinde supunerea voinței. Dacă adevărul ar putea să fie supus numai rațiunii, mândria n-ar fi o piedică în calea primirii lui. Dar el trebuie să fie primit prin lucrarea harului în inimă și primirea lui depinde de lepădarea oricărui păcat pe care ni-l descoperă Duhul lui Dumnezeu. Posibilitățile unui om de a cunoaște adevărul, oricât de strălucite ar fi, se vor dovedi nefolositoare câtă vreme inima nu se deschide să primească adevărul și până nu are loc o conștientă lepădare a oricărui obicei și a oricărei deprinderi potrivnice principiilor lui. Acelora care se predau în felul acesta lui Dumnezeu, cu dorința sinceră de a cunoaște și împlini voința Lui, adevărul li se va descoperi ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Aceștia vor fi în stare să-l deosebească pe acela care vorbește din partea lui Dumnezeu de acela care vorbește numai de la sine. Fariseii nu așezaseră voința lor de partea voinței lui Dumnezeu. Ei nu căutau să cunoască adevărul, ci să găsească vreo scuză pentru a scăpa de el; Hristos a arătat că, din cauza aceasta, ei nu înțelegeau învățătura Lui. Apoi a descoperit mijlocul prin care să poată fi deosebit adevăratul învățător de cel fals: „Cine vorbește de la sine, caută slava lui însuși; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat și în el nu este strâmbătate.” (Ioan 7, 18.). Acela care caută slava sa vorbește numai de la sine. Spiritul preocupării numai pentru sine își trădează originea. Dar Hristos căuta slava lui Dumnezeu. El rostea cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta era dovada autorității Sale ca Învățător al adevărului. Iisus le-a dat rabinilor o dovadă a divinității Sale, arătându-le că citește în inima lor. De la vindecarea săvârșită la Betesda, ei au pus la cale moartea Lui. În felul acesta, ei înșiși călcau legea pe care pretindeau că o apără. „Oare nu v-a dat Moise Legea?” a zis El. „Totuși nimeni din voi nu ține Legea. De ce căutați să Mă omorâți?” Ca o străfulgerare, aceste cuvinte le-au descoperit rabinilor prăpastia ruinei în care erau gata să se prăbușească. Pentru o clipă, s-au îngrozit. Ei au văzut că se luptă împotriva unei puteri nemărginite. Dar nu voiau să primească avertizarea. Pentru a-și păstra influența asupra poporului, planurile lor criminale trebuiau să rămână ascunse. Abătându-se de la întrebarea lui Iisus, ei exclamară: „Ai drac. Cine caută să Te omoare?” Ei insinuau că minunile lui Iisus erau venite de la un duh rău. Iisus n-a ținut seama de această insinuare. El a trecut mai departe, explicând că lucrarea Sa de vindecare la Betesda era în armonie cu legea Sabatului și că era îndreptățită chiar de interpretarea pe care iudeii o dădeau legii. El a zis: „Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur ... și voi tăiați împrejur pe om în ziua Sabatului”. După lege, fiecare copil trebuia să fie circumcis în ziua a opta. Dacă timpul prescris cădea în Sabat, ritualul trebuia săvârșit atunci. Cu atât mai mult era în armonie cu spiritul legii să fie „însănătoșit un om în ziua Sabatului”. El le-a atras atenția, zicând: „Nu judecați după înfățișare, ci judecați după dreptate”. Conducătorii au fost aduși la tăcere; și mulți din popor ziceau: „Nu este El acela pe care caută ei să-L omoare? Și totuși iată că vorbește pe față și ei nu-I zic nimic; nu cumva, în adevăr, cei mai mari vor fi cunoscut că El este Hristosul?” Mulți dintre ascultătorii lui Hristos, care locuiau în Ierusalim și care nu erau în necunoștință de uneltirile celor mari împotriva Lui, se simțeau atrași către El cu o putere irezistibilă. Îi stăpânea convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Dar Satana era gata să strecoare îndoiala; și pentru aceasta, calea era pregătită chiar de greșitele lor păreri despre Mesia și venirea Lui. Toți credeau că Hristos trebuia să Se nască la Betleem, dar că după câtva timp avea să dispară și că, la a doua Lui venire, nimeni nu avea să știe de unde venea. Nu puțini erau aceia care susțineau că Mesia nu avea nicio legătură de rudenie cu neamul omenesc. Deoarece Iisus din Nazaret nu satisfăcea așteptările poporului în ce privește slava lui Mesia, mulți se alăturau celor care spuneau: „Dar noi știm de unde este omul acesta; însă când va veni Hristosul, nimeni nu va ști de unde este”. În timp ce ei pendulau între îndoială și credință, Iisus le-a cunoscut gândurile și le-a răspuns: „Mă cunoașteți și Mă știți de unde sunt. Eu n-am venit de la Mine Însumi, ci Cel ce M-a trimis este adevărat, și voi nu-L cunoașteți”. Ei pretindeau că știu care trebuie să fie obârșia lui Hristos, dar nu știau nimic despre ea. Dacă ar fi trăit în deplină armonie cu voința lui Dumnezeu, L-ar fi cunoscut pe Fiul Lui, când El li S-a descoperit. Ascultătorii ar fi trebuit să înțeleagă cuvintele lui Hristos. Ele erau o repetare lămurită a celor susținute de El în fața Sinedriului, cu multe luni înainte, când S-a declarat Fiul lui Dumnezeu. După cum atunci cei mai mari au căutat să-L dea la moarte, tot astfel era și acum, dar erau împiedicați de o putere nevăzută, care punea o stavilă furiei lor, zicându-le: „Până aici să mergeți și mai departe nu”. Erau foarte mulți oameni care credeau în El și se întrebau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe semne decât a făcut omul acesta?” Conducătorii fariseilor, care urmăreau cu nerăbdare mersul lucrurilor, au prins cuvintele de simpatie șoptite de mulțime. Dând fuga la mai marii preoților, au făcut planul să-L aresteze. Totuși au rânduit să-L prindă când era singur, deoarece se temeau să pună mâna pe El în fața poporului. Din nou, Iisus a dovedit că le citește gândurile. „Mai sunt cu voi puțină vreme”, a zis El, „și apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Mă veți căuta și nu Mă veți găsi; și unde voi fi Eu, voi nu veți putea veni”. În curând, urma să găsească un refugiu dincolo de atingerea batjocurilor și a urii lor. El urma să Se înalțe la Tatăl, spre a fi din nou Cel adorat de îngeri; și omorâtorii Lui nu puteau să ajungă niciodată acolo. Batjocoritori, rabinii au zis: „Unde are de gând să se ducă omul acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să Se ducă la cei împrăștiați printre greci și să învețe pe greci?” Ei nici nu visau că, prin cuvintele lor batjocoritoare, descriu misiunea lui Hristos! Toată ziua Își întinsese mâinile către un popor neascultător și batjocoritor; totuși El avea să fie găsit de cei ce nu-L căutau, să Se descopere unui popor ce n-a chemat Numele Lui. (Romani 10, 20.21.). Mulți dintre cei care se convinseseră că Iisus era Fiul lui Dumnezeu erau duși în rătăcire de raționamentul fals al preoților și rabinilor. Învățătorii aceștia repetaseră cu mare efect profețiile privitoare la Mesia, că „va împărăți pe muntele Sionului și la Ierusalim, strălucind de slavă în fața bătrânilor Lui”, că „El va stăpâni de la o mare la alta și de la Râu până la marginile pământului.” (Isaia 24, 23; Psalmii 72, 8. - T.M.). Apoi au comparat cu dispreț slava descrisă aici cu înfățișarea umilă a lui Iisus. Chiar cuvintele profeției erau în așa fel răstălmăcite, încât să susțină rătăcirea. Dacă ar fi cercetat Cuvântul cu sinceritate pentru ei înșiși, oamenii n-ar mai fi fost duși în rătăcire. Capitolul 61 din Isaia mărturisește că Hristos trebuia să facă tocmai lucrarea pe care o făcea. Capitolul 53 arată lepădarea și suferințele Sale în lume și capitolul 59 descrie caracterul preoților și rabinilor. Dumnezeu nu-i constrânge pe oameni să dea la o parte necredința. În fața lor se află lumina și întunericul, adevărul și rătăcirea. Ei singuri trebuie să hotărască ce vor să primească. Mintea omului este înzestrată cu puterea de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să ia hotărâri sub imperiul impulsurilor, ci din cântărirea dovezilor, comparând cu grijă text cu text. Dacă ar fi lăsat la o parte prejudecățile și ar fi comparat profeția scrisă cu faptele ce caracterizau viața lui Iisus, iudeii ar fi observat o frumoasă armonie între profeții și împlinirea lor în viața și activitatea umilului Galilean. Astăzi, mulți sunt înșelați la fel ca iudeii. Învățătorii religioși citesc Biblia în lumina înțelegerii și tradiției proprii, iar oamenii nu cercetează Scriptura pentru ei înșiși și nici nu gândesc pentru ei înșiși, ca să știe care este adevărul; ei își predau judecata și își încredințează sufletul în mâna conducătorilor lor. Predica și învățătura din Cuvântul Său sunt un mijloc rânduit de Dumnezeu pentru răspândirea luminii; dar noi trebuie să comparăm cu Scriptura orice învățătură omenească. Oricine va cerceta Biblia cu rugăciune, dorind să cunoască adevărul, ca să poată asculta de el, va primi lumina dumnezeiască. El va înțelege Scripturile. „Dacă cineva vrea să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu.” (Ioan 7, 17.). În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimiși de către preoți și conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebați cu mânie: „De ce nu L-ați adus?” Cu o înfățișare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. În timp ce El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiți și Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoții și conducătorii nu voiau să vadă - natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionați de cuvintele Lui, încât la întrebarea: „De ce nu L-ai adus?” au putut doar să spună: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Preoții și conducătorii, la prima lor întâlnire cu Hristos, avuseseră aceeași convingere. Inima lor fusese adânc mișcată și gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”. Dar ei înăbușiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniați că până și reprezentanții legii puteau fi influențați de Galileanul hulit, au strigat: „Doar n-ați fi fost duși și voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai marii noștri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu știe Legea, este blestemat!” Aceia cărora li se adresează mesajul adevărului rareori întreabă: „Este adevărat?”, ci: „De cine este susținută?” Mulțimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc și se pune mereu întrebarea: „A crezut cineva dintre învățați sau dintre conducătorii religioși?” Oamenii nu arată astăzi mai mult interes față de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută și astăzi tot așa de mult bunurile pământești, neglijând comorile cerești, și nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte mulți nu sunt dispuși să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioși. Preoții și conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susțineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali și deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuției lor, au fost opriți brusc. Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândește ea pe un om înainte ca să-l asculte și să știe ce face?” Peste adunare s-a așternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conștiința lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuțit îngâmfații conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptății. Ei erau uimiți și le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Iisus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-și din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: „Și tu ești din Galilea? Cercetează bine și vei vedea că din Galilea nu s-a ridicat niciun prooroc”. Totuși, protestul a avut ca rezultat suspendarea ședinței consiliului. Conducătorii nu puteau să-și aducă la îndeplinire planul și să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânți de astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor”. Departe de frământările și freamătul orașului, de gloatele curioșilor și de rabinii vicleni, Iisus a mers în liniștea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu și, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a așezat să-i învețe. Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei și cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre și categorice, o acuzau că a călcat porunca a șaptea. După ce au îmbrâncit-o în fața lui Iisus, I-au spus cu un respect fățarnic: „Moise în Lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obține condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că disprețuiește legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de către romani că Își asumă o autoritate care le aparține numai lor. Iisus a privit o clipă scena - victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu fața aspră, fără pic de milă omenească. Duhul Său de nepătată curăție S-a cutremurat în fața acestui tablou. Știa bine pentru care motiv fusese adus acest caz în fața Lui. El citea în inimă și cunoștea caracterul și istoria vieții fiecăruia dintre cei care stăteau în fața Lui. Chiar acești așa-ziși paznici ai dreptății conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat și, îndreptându-și privirea în jos, a început să scrie pe pământ. Iritați de întârzierea și aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situației. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feței lor s-a schimbat. Acolo, în fața lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieții lor. Privitorii au văzut schimbarea bruscă de pe fețele lor și s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază și rușine. Cu toată pretenția lor de respect față de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripțiile legii. Era datoria soțului să ia măsuri împotriva ei, și părțile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acțiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus i-a întâmpinat totuși pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum și ațintindu-și privirea asupra bătrânilor complotiști, Iisus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Și, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ. El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânți. Acum, când haina pretinsei lor sfințenii fusese sfâșiată, ei au rămas în fața nemărginitei curății vinovați și condamnați. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieții lor să fie descoperite mulțimii și unul câte unul, cu fruntea și ochii plecați, s-au furișat, lăsându-și victima singură cu Mântuitorul milostiv. Iisus S-a ridicat și, privind la femeie, a zis: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Iisus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Femeia stătuse în fața lui Iisus tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentință la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt și plini de neliniște; apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-și printre suspine iubirea plină de recunoștință și mărturisindu-și păcatele cu lacrimi amare. Acesta a fost pentru ea începutul unei vieți noi, o viață de curăție și pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Iisus a săvârșit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupești. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veșnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Lui. Prin iubire și devotament, pline de sacrificiu de sine, ea și-a exprimat recunoștința față de harul Lui iertător. Iertând-o pe această femeie și încurajând-o să ducă o viață mai bună, caracterul lui Iisus strălucește în frumusețea neprihănirii desăvârșite. Deși nu acoperă păcatul, nici nu micșorează simțul vinovăției, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreț și batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi spune cuvinte de mângâiere și nădejde. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos și-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriți acuză, Iisus îi zice: „Du-te și să nu mai păcătuiești”. Nu este un adevărat urmaș al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greșit, lăsându-l să-și urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alții și, plini de râvnă, îi aduc în fața justiției sunt adesea mai vinovați în propria viață decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creștină este înceată la mustrare, grăbită să observe pocăința, gata să ierte, să încurajeze, să-l așeze pe cel greșit pe calea sfințeniei și să-i întărească pașii pe acest drum. 

50 - „Lumina lumii”:

„Iisus le-a vorbit din nou și a zis: Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” Când a spus aceste cuvinte, Iisus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curți se ridicau doi stâlpi înalți, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care își răspândeau lumina asupra Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care călăuzise pe Israel în pustie și mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunțiți, preoții templului și conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor și cântărilor leviților. Prin iluminarea Ierusalimului, poporul își exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea să-și reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Iisus, scena avea un înțeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, așa și Hristos, izvorul luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârșit. Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl așezase în Ceruri, era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale. Era dimineață. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de marmură și luminau aurul zidurilor templului, când Iisus, arătând către acest tablou, a zis: „Eu sunt Lumina lumii”. Unul dintre cei care au fost martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele Mântuitorului în acest pasaj sublim: „În El era viața și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.” (Ioan 1, 4.5.9.). Și multă vreme după ce Iisus Se înălțase la Cer, Petru, de asemenea, scriind sub iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul folosit de Hristos: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.” (2 Petru 1, 19.). Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor, ziua, și în stâlpul de foc, noaptea, călăuzind marile oștiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu măreție înfricoșătoare în jurul Domnului, pe Muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din templu. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurarea lui. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus păstorilor care privegheau vestea mântuirii. Dumnezeu este lumină și, în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea Lui cu Dumnezeu și legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric.” (2 Corinteni 4, 6.). El este lumina soarelui, a lunii și a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii și profeție. Dar lumina n-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, astfel și lumina Soarelui dreptății luminează asupra oricărui suflet. „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Lumea și-a avut marii ei învățători, bărbați cu o inteligență uriașă și cu o minunată putere de observație, oameni ale cărora cuvinte au stimulat cugetarea și au scos la iveală domenii vaste de cunoaștere; și acești bărbați au fost onorați ca fiind conducătorii și binefăcătorii neamului lor. Dar aici este Unul mai presus de ei. „Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 12.18.). Putem să urmărim șirul marilor învățați ai lumii până acolo unde se întind rapoartele omenești; dar Lumina a fost înainte de ei. După cum luna și planetele sistemului solar strălucesc prin lumina reflectată de la soare, tot astfel, în măsura în care învățătura lor este adevărată, cugetătorii cei mari ai lumii reflectă razele Soarelui neprihănirii. Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenței sunt de la Lumina lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o „înaltă educație”. Dar adevărata „înaltă educație” este dată de Acela „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”. „În El era viața, și viața era lumina oamenilor.” (Coloseni 2, 3; Ioan 1, 4.). „Cine Mă urmează pe Mine”, a zis Iisus, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” În cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Iisus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care Hristos învăța acum, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L „lumina care să lumineze neamurile și slava poporului Tău Israel.” (Luca 2, 32.). Prin aceste cuvinte, el aplica la Iisus o profeție cunoscută de tot Israelul. Prin profetul Isaia, Duhul Sfânt declarase: „Este prea puțin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici semințiile lui Iacov, și să aduci înapoi rămășițele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Isaia 49, 6.). Profeția aceasta era înțeleasă de toți ca vorbind despre Mesia și, când Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să nu recunoască afirmația Sa că El este Cel Făgăduit. Pentru farisei și conducători, această afirmație părea o îndrăzneală plină de aroganță. Ei nu puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenții. Făcându-se că nu au auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: „Cine ești Tu?” Ei stăruiau să-L forțeze să declare că El este Hristosul. Înfățișarea și lucrarea Lui se deosebeau așa de mult de așteptările poporului, încât vrăjmașii Săi înverșunați credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că El este Mesia, ar fi fost lepădat ca un impostor. Dar la întrebarea lor: „Cine ești Tu”, Iisus a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt.” (Ioan 8, 25.). Ceea ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit și în caracterul Său. El era întruparea adevărurilor pe care le învăța. „Nu fac nimic de la Mine”, a continuat El, „ci vorbesc după cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în favoarea mesianității Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost deschisă față de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Iisus. Mulți dintre ascultătorii Lui erau atrași către El prin credință, și lor le-a zis: „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. Aceste cuvinte i-au ofensat pe farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a neamului lor sub jug străin, ei au strigat cu mânie: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: Veți fi slobozi!” Iisus a privit la acești sclavi ai răutății, oameni ale căror gânduri erau pornite spre răzbunare, și a răspuns trist: „Adevărat vă spun că oricine trăiește în păcat este rob al păcatului”. Ei se aflau în cel mai rău fel de robie - stăpâniți de duhul cel rău. Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-și aparține. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumusețea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăți, el ascultă de voința domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătușele care țin sufletul în robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi.” „Legea Duhului de viață în Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.” (Romani 8, 2.). În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nicio forță exterioară. Sub influența Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simțământul celei mai înalte libertăți. Izgonirea păcatului este o acțiune a voinței noastre. Este adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberați din păcat și, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară și mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt și ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voința Sa. Singura condiție prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. „Adevărul vă va face slobozi” și Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minții și prin distrugerea libertății sufletului. Supunerea față de Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava și demnitatea de om. Legea divină față de care sunt aduși în supunere este „legea slobozeniei.” (Iacov 2, 12.). Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Iisus le-a spus că această pretenție putea fi susținută numai făcând lucrările lui Avraam. Adevărații copii ai lui Avraam aveau să trăiască la fel ca el, o viață de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care rostea adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu făceau faptele lui Avraam. Simpla descendență din Avraam nu avea nicio valoare. Fără o legătură spirituală cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea aceluiași spirit și săvârșirea acelorași fapte, ei nu erau copiii lui. Principiul acesta rămâne valabil și într-o problemă care a agitat multă vreme lumea creștină - problema succesiunii apostolice. Descendența din Avraam era dovedită nu prin nume și legături de rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel și succesiunea apostolică se întemeiază nu pe transmiterea autorității ecleziastice, ci pe înrudirea spirituală. O viață condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credința și învățătura adevărului predicat de ei - aceasta este dovada adevărată a succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni urmași ai primilor învățători ai Evangheliei. Iisus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui Avraam. El a zis: „Voi faceți faptele tatălui vostru”. Batjocoritori, ei au răspuns: „Noi nu suntem copii născuți din desfrânare; avem un singur Tată, pe Dumnezeu”. Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările nașterii Sale, intenționau să fie ca un atac împotriva lui Hristos în fața acelora care începuseră să creadă în El. Iisus nu a luat seama la această insinuare josnică și a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci Eu am ieșit și vin de la Dumnezeu”. Faptele dovedeau legătura lor cu acela care era un mincinos și un ucigaș. „Voi aveți de tată pe diavolul”, le-a zis Iisus, „și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Pentru că spun adevărul, nu Mă credeți”. (Ioan 8, 44.45.). Faptul că Iisus spunea adevărul, și îl spunea cu atâta siguranță, era motivul pentru care El nu era primit de conducătorii iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa pe acești oameni plini de îndreptățire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna învățătura și practicile lor și era rău primit. Mai bine închideau ochii față de adevăr decât să se umilească și să-și mărturisească rătăcirea. Nu iubeau adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era adevăr. „Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeți?” Zi după zi, vreme de trei ani, vrăjmașii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească o pată în caracterul Său. Satana și toată confederația răului căutaseră să-L biruie, dar nu găsiseră în El nimic prin care să câștige un avantaj. Până și demonii erau constrânși să mărturisească: „Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.). Iisus a trăit legea în fața Cerului, în fața lumilor necăzute și în fața oamenilor păcătoși. Înaintea îngerilor, a oamenilor și a demonilor, El rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o hulă: „Totdeauna fac ce-I este plăcut”.  Faptul că iudeii nu L-au primit pe Hristos, deși n-au putut găsi niciun păcat în El, dovedea că ei înșiși nu mai aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoșteau glasul Lui în mesajul Fiului Său. Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L, pronunțau o sentință asupra lor. „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu”, a zis Iisus; „voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu”. Învățătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulți oameni, a căror plăcere este să ia în râs, să critice și să caute în Cuvântul lui Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială, cred că dau dovadă de gândire independentă și de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei, când adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare să aprecieze adevărurile care își au obârșia în Cer și cuprind în ele veșnicia. Ei nu sunt cuprinși de teamă în prezența neprihănirii lui Dumnezeu, care se ridică în fața lor ca un munte înalt. Ei aleargă după vreascuri și paie și prin aceasta trădează o fire mărginită și pământească, o inimă care pierde repede puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la atingerea divină va căuta lucrurile acelea care vor spori cunoștința de Dumnezeu și-i vor curăți și înălța caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca razele strălucitoare să aducă la iveală culorile frumuseții, tot astfel sufletul se va întoarce către Soarele neprihănirii, ca lumina cerului să poată înfrumuseța caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui Hristos. Iisus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor și aceea a lui Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat”. Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălțat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să poată vedea pe Mesia. Și L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală și a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui și s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experiență, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu, când a primit porunca: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac și adu-l ardere de tot.” (Geneza 22, 2.). El l-a pus pe fiul făgăduinței pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate nădejdile lui. Apoi, în timp ce ședea alături de altar, având cuțitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit un glas din cer, zicând: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Geneza 22, 12.). Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos și să-și dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume - atât de mare, încât, pentru a o ridica din degradarea ei, a dat pe unicul Său Fiu la cea mai rușinoasă moarte. Avraam a învățat de la Dumnezeu lecția cea mai mare, care a fost dată celor muritori. Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea cei muritori și să trăiască. Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare să înțeleagă viziunea despre Hristos ce i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu spre a-i salva pe păcătoși de la ruina veșnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare și minunat, mai presus de ce ar fi putut face vreun om. Experiența lui Avraam dă răspunsul la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6, 6.7.). În cuvintele lui Avraam: „Fiule, Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22, 8) și în măsurile luate de Dumnezeu pentru a pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că niciun om nu poate săvârși ispășirea de sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu niciun chip primit de Dumnezeu. Niciun tată nu trebuie să ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca jertfă pentru păcat. Numai Fiul lui Dumnezeu poate să poarte vinovăția lumii. Prin suferința sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar Israel nu voia să înțeleagă ceea ce era așa de potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nicio semnificație adâncă. Fariseii vedeau în ele numai un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreț, ca și cum ar fi vrut să dovedească faptul că Iisus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani și ai văzut pe Avraam?” Cu solemnă demnitate, Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun, că mai înainte să se nască Avraam EU SUNT”.  Tăcerea s-a așternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenței veșnice, fusese pretins de acest Învățător galilean ca aparținându-I. El Se anunțase ca fiind Cel existent prin Sine Însuși, Cel făgăduit lui Israel, „a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5, 2.). Din nou au strigat preoții și rabinii împotriva lui Iisus, zicând că hulește. Afirmația Sa că este una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo, încât voiau să-I ia viața, iar după câteva luni au și spus lămurit: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, și pentru că Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu.” (Ioan 10, 33.). Pentru că era și susținea că este Fiul lui Dumnezeu, ei erau hotărâți să-L distrugă. Acum, mulți dintre oamenii care erau de partea preoților și rabinilor au luat pietre să arunce în El. „Dar Iisus S-a făcut nevăzut și a ieșit din templu, trecând prin mijlocul lor.”  „Când trecea, Iisus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: Învățătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ și a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta și a zis: Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului (care tălmăcit înseamnă trimis). El s-a dus, s-a scăldat și s-a întors văzând bine.” În general, iudeii credeau că păcatul este pedepsit în viața aceasta. Orice suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinților lui. Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos. În felul acesta, era pregătită calea între iudei să-L lepede pe Iisus. Acela care „suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit”; și ei și-au întors fața de la El. (Isaia 53, 4.3.). Dumnezeu dăduse o învățătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieții lui Iov arătase că suferința este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Își aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înțeles învățătura. Aceeași eroare, pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov, a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos. Credința iudeilor cu privire la relația dintre păcat și suferință era împărtășită și de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinței omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. „Cât timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, și vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemați să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înțeleagă puterea și mila lui Dumnezeu manifestate, dând orbului vederea. Era ușor de înțeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos. Fariseii nu puteau fi decât uimiți de vindecare. Totuși, erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese săvârșită în zi de Sabat. Vecinii tânărului și cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este acesta cel ce ședea și cerșea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră ochii, înfățișarea lui se schimbase și se făcuse mai strălucitoare și el părea un alt om. Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El este”; alții: „Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuției, zicând: „Eu sunt”. El le-a povestit apoi despre Iisus și despre felul în care fusese vindecat și ei au întrebat: „Unde este omul acela?” El a răspuns: „Nu știu”. Apoi l-au adus în fața unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum își recăpătase vederea. „El le-a zis: Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd.” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ține Sabatul”. Fariseii sperau să demonstreze că Iisus este păcătos și deci nu este El Mesia. Ei nu știau că tocmai Cel care făcuse Sabatul și cunoștea toate îndatoririle față de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloși pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulți erau adânc mișcați auzind despre această minune și erau convinși că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obișnuit. Ca răspuns la acuzația că Iisus era un păcătos, pentru că nu ținea ziua Sabatului, ei spuseseră: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Rabinii au făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privința faptului că ți-a deschis ochii?” „Este un prooroc”, le-a spus el. Fariseii susțineau că omul nu se născuse orb și deci că nu-și dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinții lui și i-au întrebat, zicând: „Acesta este fiul vostru care spuneți că s-a născut orb?” Omul însuși era acolo și declara că fusese orb și că își căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi tăgăduit dovezile știute chiar de ei decât să admită că greșeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică!  Fariseii mai aveau o singură speranță, și anume să-i intimideze pe părinții omului. Cu aparentă sinceritate, ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinții se temeau să nu se compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu puteau fi circumciși, nici morții nu puteau să fie plânși în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare nenorocire și, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă și mai grea. Deși marea lucrare săvârșită pentru fiul lor îi convinsese pe părinți, ei au răspuns: „Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l privește”. În felul acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L mărturisească pe Hristos.  Dilema în care erau prinși fariseii, îndoiala și prejudecata lor, refuzul de a recunoaște fapte concrete deschideau ochii mulțimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Iisus săvârșea minunile Sale în public și lucrarea Lui era totdeauna aceea de a alina suferința. Întrebarea care stăruia în multe minți era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte mărețe printr-un înșelător, cum susțineau fariseii că era Iisus? Discuția devenea tot mai aprinsă de ambele părți. Fariseii vedeau că ei înșiși fac publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să tăgăduiască minunea. Orbul era plin de bucurie și recunoștință; el privea lucrurile minunate ale naturii și era plin de încântare văzând frumusețea pământului și a cerului. El le-a povestit fără sfială experiența sa fariseilor și ei au încercat iarăși să-l aducă la tăcere, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este un păcătos”. Adică: Nu mai spune că Omul acesta ți-a dat vederea. Dumnezeu a făcut lucrul acesta.  Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu știu; eu una știu: că eram orb și acum văd”. Atunci au întrebat iarăși: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, așa încât să-l facă să creadă că s-a înșelat. Satana și îngerii lui erau de partea fariseilor și uneau puterile și iscusința lor cu mintea omenească, pentru a contracara influența lui Hristos. Ei încercau să șteargă convingerile care se tot adânceau în multe minți. Dar și îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată. Fariseii nu-și dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse orb; ei nu Îl cunoșteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce fățarnicii aceștia încercau să-l facă să-și piardă credința, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea și ascuțimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: „Acum v-am spus, și n-ați ascultat, pentru ce voiți să mai auziți încă o dată? Doar n-ați vrea să vă faceți și voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât și au zis: „Tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Știm că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta nu știm de unde este”. Domnul Iisus știa prin ce are de trecut omul și i-a dat har și cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului; cu toate acestea, în fața lor era Cineva care săvârșea minuni, și ei mărturiseau pe față că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretențiile Lui. „Aici este mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu știți de unde este, și totuși El mi-a deschis ochii. Știm că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoși; ci dacă cineva este temător de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” Omul îi întâmpinase pe anchetatorii săi pe terenul lor. Logicii lui nu i se puteau împotrivi. Fariseii erau înmărmuriți și au tăcut, încurcați, de cuvintele lui bine spuse și hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoții și rabinii, încruntați, și-au strâns hainele pe ei, ca și cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el; ei au scuturat praful de pe picioare și l-au acuzat cu patimă: „Tu ești născut cu totul în păcat și vrei să ne înveți pe noi?” Și l-au excomunicat. Iisus a auzit ce i se făcuse și, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Pentru întâia oară orbul a privit fața Celui care îl vindecase. În fața consiliului, îi văzuse pe părinții săi tulburați și înspăimântați; văzuse fața încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor și plin de pace al lui Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca un deținător al puterii divine; acum, i se dăduse o descoperire și mai mare. La întrebarea Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul răspunse întrebând: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Și Iisus i-a zis: „L-ai văzut și Cel care vorbește cu tine, Acela este”. Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, închinându-I-se. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci și ochii priceperii sale fuseseră deschiși. Hristos Se descoperise sufletului său, și el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu. Un grup de farisei s-a apropiat și, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire față de cuvintele și faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să ajungă orbi”. Hristos venise pentru a deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, și minunea săvârșită cu puțin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la întâia venire erau favorizați față de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenței divine decât oricând până atunci. Cunoașterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecați. Caracterul lor era încercat și soarta lor hotărâtă. Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului și vederea fizică, și pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric și mai adânc. Câțiva dintre ascultătorii Săi, simțind că vorbele lui Hristos îi vizau și pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi și noi orbi?” Iisus răspunse: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat”. Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeți adevărul, neștiința voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceți: Vedem.” Voi vă credeți în stare să vedeți și să lepădați singurele mijloace prin care ați putea primi vederea. Pentru toți cei care își dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-și mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos și de aceea erau lăsați în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovați. Iisus a zis: „Păcatul vostru rămâne”.