DISPUTE
ISTORIOGRAFICE ROMÂNO-SOVIETICE PE TEMA BASARABIEI - ANII 60-80!
Dacă până în anii ‘60 problemele sensibile în
relaţiile dintre cele două ţări au fost ţinute sub un strict control ideologic,
fiind socotite subiecte tabu în istoriografia română, odată cu accentuarea
procesului de distanţare de Moscova, acestea au început să iasă treptat la
suprafaţă. Era vorba, în general, despre momente importante din istoria
relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice: încorporarea, în mai 1812, a
Basarabiei în Imperiul Țarist; colaborarea româno-rusă în timpul războiului
ruso-turc din anii 1877-1878; unirea în anul 1918 a Basarabiei şi a Bucovinei
cu Regatul României; relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică;
ultimatumul din iunie 1940 al guvernului sovietic adresat României, urmat de
alipirea la Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, precum şi a
ţinutului Herţa; participarea României alături de Germania hitleristă la
războiul împotriva Unuinii Sovietice (iunie 1941-23 august 1944), precum şi
despre formarea „poporului moldovenesc”, a „limbii moldoveneşti”, „statalitatea
moldovenească” etc.. Noile documente introduse în circuitul ştiinţific de către
cercetătorii din Republica Moldova, Elena
şi Gheorghe Negru, reflectă acţiunea
concertată a autorităţilor de la Chişinău şi Moscova împotriva României.
Ilustrativă în acest sens este, printre altele, scrisoarea C.C. al P.C. al
Moldovei adresată la 1 iulie 1966 C.C. al P.C.U.S., în care se atrăgea atenţia
asupra faptului că în cercurile de partid şi obşteşti din România se observa
tendinţa „spre revizuirea şi falsificarea celor mai importante teze referitoare
la trecutul istoric şi la prezentul poporului moldovenesc”. „Pe parcursul
ultimului secol - se precizează în scrisoare - toate guvernele României,
indiferent de orientarea lor politică, recunoşteau misiunea eliberatoare a
Rusiei în Balcani, rolul său decisiv în eliberarea de sub jugul turcesc a
Principatelor Dunărene şi unirea lor în statul român unitar. Contrar faptelor
istorice şi tradiţiilor formate, în materialele publicate în ultimul timp, mai
ales cu ocazia celor 107 de ani de la formarea statului român, se tratează
într-o manieră nouă acest eveniment, fapt ce vine în contradicţie cu realitatea
istorică general recunoscută. Este evident ignorată misiunea eliberatoare a
Rusiei” În acest sens, erau citate pasaje din articolele publicate în luna mai
1966 în oficiosul C.C. al P.C.R., „Scînteia”.
Din punctul de vedere al C.C. al P.C. al Moldovei o asemenea reflectare a
trecutului istoric al României nu se limita doar la „trecerea sub tăcere a
rolului istoric al Rusiei în destinele popoarelor balcanice”, ci şi de a
demonstra că, asemenea altor mari monarhii, Rusia „urmărea acelaşi scop de
ocupare a unor teritorii străine şi aservirea altor popoare”. În legătură cu
aceasta, se atrăgea atenţia că asemenea tendinţe puteau slăbi „sentimentul de
recunoştinţă şi legăturile de prietenie faţă de poporul rus din partea altor
popoare din Balcani.” Pentru menţinerea „simpatiilor popoarelor balcanice faţă
de Rusia” se considera utilă editarea prin eforturile conjugate ale oamenilor
de ştiinţă din U.R.S.S., România, Bulgaria, „posibil Iugoslavia şi Ungaria”, a
unei lucrări ştiinţifice despre eliberarea Balcanilor de sub jugul otoman. În
scrisoare se făce precizarea că în străduinţa de „a justifica ocuparea
Basarabiei la începutul anului 1918”, ideologii burghezi din România au
interpretat greşit chestiunea privind naţiunea română, „au început a ignora
faptul existenţei naţiunii moldoveneşti independente” şi „a-i identifica pe
moldoveni cu românii”. În acest sens, conducerea de partid de la Chişinău
atrăgea atenţia asupra faptului că documentele oficiale, operele literare,
mass-media din România începuseră să promoveze materiale în care erau
caracterizate „incorect multe personalităţi burgheze din trecut”,
prezentându-le „drept mari revoluţionari, pe când, în realitate, o parte din ei
(Nicolae Iorga, Octavian Goga,
Constantin Stere, Titu Maiorescu) erau nişte reacţionari înverşunaţi,
naţionalişti burghezi şi trădători ai poporului moldovenesc”. În legătură cu
aceasta se preciza că în presa periodică din România erau publicate extrase din
operele oamenilor de cultură din trecut, care conţineau „afirmaţii categorice,
precum că toţi moldovenii sunt români”. În opinia liderilor comunişti din
R.S.S. Moldovenească, în urma alipirii Basarabiei la Rusia şi a dezvoltării
relaţiilor capitaliste „în ţinut a început să se formeze naţiunea
moldovenească, proces început aici cu mult mai înainte decât în România, unde
acesta a debutat doar peste 47 de ani.” În virtutea acestor împrejurări, se
menţiona în continuare, „naţiunile moldovenească şi română” s-au format
„independent, pe teritorii diferite, în condiţii diferite”, naţiunea
moldovenească - sub influenţa Rusiei, iar cea română - sub cea a ţărilor
occidentale, în primul rând a Franţei şi în baza acestor direcţii de dezvoltare
a celor două naţiuni „s-au constituit deosebiri profunde în tradiţiile,
cultura, limba, aspiraţiile acestor popoare.” Războiul surd în aceste chestiuni continua pe
frontul istoriografic cu ştirea, şi, evident, aprobarea autorităţilor sovietice
centrale. În România se constata apariţia în Uniunea Sovietică a diferitelor
lucrări şi publicaţii care prezentau într-o lumină denaturată istoria României
şi a relaţiilor româno-ruse/sovietice. Acest lucru se observa cu precădere în
manualele şcolare, în care România era prezentată ca un stat expansionist,
care-şi alipise teritorii după primul război mondial, ocupase Basarabia şi
Bucovina, atacase Ungaria Sovietică. Idei asemănătoare erau vehiculate în articole
şi studii de specialitate. În acest context, istoricul N.I. Lebedev califica drept „calomnioasă” afirmaţia istoriografiei
burgheze potrivit căreia România a fost nevoită să caute ajutor din partea
puterilor „Axei” împotriva presiunii bolşevice. În realitate, teza criticată de
istoricul sovietic îi viza pe istoricii români care o promovau în lucrările
lor. Mai mult, Lebedev afirma că cercurile conducătoare române „se pregăteau de
mult timp de războiul împotriva U.R.S.S., nutrind planuri de anexare a
teritoriilor sovietice de dincolo de Nistru.” Printre altele, autorul scria că
„fasciştii români, într-un mod la fel de barbar ca şi ocupanţii germani,
distrugeau şi jefuiau pe teritoriile sovietice cotropite valorile culturale,
bunurile întreprinderilor de stat, ale colhozurilor, instituţiilor sociale etc..
Jefuirea teritoriului sovietic ocupat de către trupele române se desfăşurau
planificat, sub conducerea unui organism administrativ special creat”. „În
pofida acestor distrugeri - continuă Lebedev - cererea părţii sovietice de
reparaţii de război, perfect justificată, reprezenta doar 1/5 din valoarea
distrugerilor.” Autorul critică, de asemenea, ideile vehiculate în lucrările
istoricilor occidentali menite să minimalizeze victoria trupelor sovietice în
cursul operaţiunii Iaşi-Chişinău, precum şi rolul U.R.S.S. şi al forţelor sale
armate „în eliberarea României de sub jugul fascismului german.” Recunoaşte,
totuşi, faptul că insurecţia armată din august 1944 a dejucat planurile
fasciste de organizare a apărării pe aliniamentul „Porţile Focşanilor” şi a
facilitat „în mod semnificativ ofensiva Armatei Sovietice în sud-estul
Europei”. Acesta scrie că în perioada 24-31 august „detaşamentele patriotice,
conduse de Partidul Comunist, şi trupele române din interiorul ţării au
dezarmat şi au luat prizonieri 53 de mii de soldaţi şi ofiţeri hitlerişti” şi
că, trecând de partea coaliţiei antihitleriste, „România a participat activ în
etapa finală a războiului împotriva Germaniei fasciste şi a adus o contribuţie
demnă la obţinerea victoriei commune.” Ilustrativă pentru atitudinea
autorităţilor sovietice, de data aceasta din R.S.S. Ucraineană, este scrisoarea semnată de către D. Ovcearenko, secretar al C.C. al P.C.
din Ucraina, care la 12 iunie 1968 sesiza într-o scrisoare adresată Secţiei Propagandă a C.C. al P.C.U.S., că în anul 1966, în România a fost
editată într-un tiraj de 40 000 de exemplare cartea „istoricului burghez”
Nicolae Iorga, „Istoria lui Ştefan cel Mare”. În scrisoarea trimisă
de la Kiev se făcea precizarea că „în prezent, lucrările lui Nicolae Iorga sunt
popularizate şi li se dă o înaltă apreciere de către cercurile oficiale ale
R.S.R., în pofida faptului că în cărţile acestuia este promovată o concepţie
antimarxistă, şovină a istoriei poporului român şi a statului roman. În cartea „Istoria
lui Ştefan cel Mare” se face o prezentare a istoriei voievodatului Moldovei, cu
descrierea amplă a evenimentelor din a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Oraşele şi comunele din regiunea Cernăuţi de azi sunt prezentate ca străvechi
ţinuturi româneşti”. După ce redă câteva pasaje semnificative din lucrarea
istoricului român, semnatarul sesizării notează: „În opera citată, N. Iorga
caută să fundamenteze dreptul României şi asupra unei părţi a actualei regiuni
Ivan-Frankovsk. Cartea este pătrunsă de ostilitate faţă de poporul rus. Ideile
referitoare la apartenenţa Bucovinei şi a altor teritorii neromâneşti la
România sunt fundamentate de N. Iorga şi în alte opera.” În urma acestei scrisori,
analizate la nivelul C.C. al P.C.U.S., lucrarea lui Nicolae Iorga a fost
retrasă din librării. Sesizarea făcută
organelor superioare de partid de secretarul C.C. al P.C. din Ucraina se
înscrie în seria de informări întocmite de diversele delegaţii care au vizitat
România în această perioadă. Elocvent în acest sens este raportul întocmit de o
delegaţie de activişti ai P.C.U.S., condusă de S.G. Şcerbakov, adjunct al şefului Secţiei Ştiinţă şi Instituţii de Învăţământ a C.C. al P.C.U.S.,
care a vizitat România (25 noiembrie-4 decembrie 1968) pentru un schimb de
experienţă în domeniul învăţământului şi ştiinţei. În afara unor constatări
care prezentau într-o notă pozitivă evoluţiile din aceste sfere, semnatarii
raportului scoteau în evidenţă şi o serie de aspecte de natură să le ridice
semne de întrebare. „Particularităţile evoluţiei politice din ultimii ani -
notează membrii delegaţiei - şi-au pus amprenta asupra sistemului de învăţământ
din ţară. Tânăra generaţie este educată într-un spirit naţional-patriotic ce se
învecinează cu elemente de naţionalism. Sub pretextul reînvierii tradiţiei
naţionale au fost renăscute într-o anumită măsură unele concepţii naţionaliste
vehiculate încă în România burghezo-moşierească. De altfel, abordarea de pe
poziţii de clasă în evaluarea evenimentelor, a rolului şi locului unor
personalităţi istorice şi a moştenirii lor ideologice într-o serie de cazuri
este înlocuită de interpretări obiectiviste”. În continuare, se precizează că
delegaţia s-a putut convinge că „are loc o revizuire a aprecierilor anterioare
cu privire la rolul şi însemnătatea Rusiei şi a Uniunii Sovietice în
dezvoltarea României” şi că din manualele de literatură „a dispărut teza cu
privire la realismul socialist, ca metodă principală a artei socialiste,
aceasta a fost înlocuită cu concepţia „socialismului uman” şi a „realismului
românesc””. Referindu-se la manualele de istorie pentru şcoala medie, autorii
raportului evidenţiază faptul că „este diminuat rolul istoric progresist al
ţării noastre în eliberarea României de sub jugul turcesc şi ocupaţia
hitleristă, este atenuată esenţa antisovietică a politicii unor guverne
burgheze în perioada dintre cele două războaie mondiale. Nu se vorbeşte nimic
despre ajutorul dezinteresat acordat de U.R.S.S. în refacerea şi dezvoltarea
economiei naţionale în perioada postbelică.” Membrilor delegaţiei nu le scapă
nici starea predării limbii ruse în România. „Limba rusă - scriu aceştia -,
care intră în programa obligatorie a tuturor şcolilor medii, este studiată în
prezent doar de 20-25 la sută dintre şcolari”. Cei mai vehemenţi împotriva
politicii conducerii de la Bucureşti se dovedeau, în continuare, liderii
comunişti de la Chişinău. În privinţa conţinutului Micului Dicţionar Enciclopedic apărut la Bucureşti în anul 1972,
conducerea P.C. al Moldovei formula o serie de observaţii la articolele
referitoare la istoria Moldovei. „Denaturând realitatea istorică - menţiona Petru Lucinski, secretarul cu
propaganda al C.C., în scrisoarea adresată C.C. al P.C.U.S. -, mulţi dintre
autori susţin în mod eronat, că încă din cele mai vechi timpuri, Principatul
Moldovei este numit stat feudal roman.” Se semnalează, totodată, că în
capitolul privind războaiele ruso-turce erau menţionate „doar scopurile
hrăpăreţe subiective ale ţarismului rus” şi nu se spunea nimic despre
„importanţa obiectiv-progresistă a politicii țariste pentru eliberarea
popoarelor din Peninsula Balcanică de sub jugul turcesc.” Istoricii sovietici
continuau să persevereze pe linia prezentării într-o interpretare proprie a
participării României la victoria în cel de-al doilea război mondial. Într-o
broşură editată de Asociaţia „Znanie”
(„Ştiinţa”) se reproşa faptul că, solicitate de Uniunea Sovietică, nici
guvernul polonez, nici cel român nu manifestaseră dorinţa de a se înţelege cu
U.R.S.S. asupra acţiunilor comune în vederea prevenirii agresiunii Germaniei
fasciste. De asemenea, în broşura „Misiunea
eliberatoare a armatei sovietice”,
semnată de generalul S.M. Ştemenko, se menţiona că din punct de
vedere al contribuţiei sale, România a fost „unul din cei mai însemnaţi aliaţi
ai Germaniei” şi că „cercurile monarho-fasciste au pus în serviciul lui Hitler
toate resursele materiale şi umane ale ţării”. Contribuţia efectivă a României
în războiul antifascist era menţionată într-o singură frază: „... în etapa
finală a războiului, la zdrobirea fascismului şi-au adus contribuţia trupele
bulgare, române şi ungare.” Divergenţele apărute în relaţiile româno-sovietice
în tratarea unor probleme de istorie nu au scăpat atenţiei observatorilor
străini. Astfel, într-o sinteză întocmită de Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.C.R. se semnala că în
unele publicaţii din Occident apăruseră ştiri în care se scotea în evidenţă,
printre altele, interpretarea diferită de către români şi sovietici a rolului
factorilor interni şi externi în înfăptuirea insurecţiei armate de la 23 august
1944. „În majoritatea articolelor şi comentariilor - se preciza în notă - se
afirmă că ar exista o „contradicţie” între liberalismul politicii externe şi
politica internă „ortodoxă, severă, aspră” pe plan economic, ideologic şi
cultural a P.C.R. şi că prin această politică extrem de rigidă, România ar
încerca „să preîntâmpine presiunile sovietice”, o soartă similară celei din
1968, din Cehoslovacia”. Sinteza semnala, de asemenea, o serie de speculaţii
apărute în presa occidentală privind existenţa în România a unor elemente şi
grupări prosovietice, a unor „acte de imixtiune” ale sovieticilor în treburile
interne ale României şi măsurile întreprinse de România împotriva „încercărilor
sovieticilor de a crea o frondă internă” precum şi divergenţele apărute în
legătură cu poziţia diferită a României în cadrul Tratatului de la Varşovia şi
C.A.E.R. Deosebit de virulent se manifesta conducerea de la Chişinău în Memoriul despre faptele de falsificare
în R.S.R. a evenimentelor istorice şi despre măsurile de prevenire a efectelor
negative în Moldova, înaintat la 27 iunie 1975 C.C. al P.C.U.S. de către C.C.
al P.C. al Moldovei. Printre altele, se semnalează faptul că în unele lucrări
apărute în România la începutul anilor 70 - Istoria României (1970); Istoria
poporului român (1970); Marea
conflagraţie a sec. XX: Al doilea Război mondial (1971); Atlas
istoric (1971); Formarea naţiunii
române şi a statului român unitar
(1974) şi altele - se reflectau „clar şi fără echivoc concepţiile istoricilor
din România burghezo-moşierească despre provenienţa etnografică a popoarelor
dunărene şi continuitatea dezvoltării naţiunii române din cele mai vechi
timpuri până în zilele noastre şi, în baza acestei teorii pseudoştiinţifice, se
neagă faptul formării în epoca feudalismului a unui şir de popoare
est-romanice, inclusiv cel moldovenesc”. „Deşi faptele care demonstrează rolul
progresist în Balcani, pe care nu le-au negat nici chiar guvernul fascist al
lui Antonescu, erau recunoscute în trecut, - se menţionează în continuare în
Memoriu - în condiţiile tendinţei antisovietice a militanţilor români, ele sunt
prezentate într-un mod ostil Uniunii Sovietice”. În acest sens, se precizează că
în ultimii doi-trei ani publicaţiile româneşti prezentau participarea Rusiei la
războaiele balcanice „exclusiv cu scopul de a cotropi teritorii pe contul
provinciilor româneşti.” În privinţa reflectării celui de-al doilea război
mondial, în document se face precizarea că, pentru a explica evenimentele
legate de prima perioadă a războiului, oamenii de ştiinţă români „au recurs la
teoria burgheză reacţionară despre „cei doi agresori”, fără a recunoaşte rolul
Armatei Sovietice în eliberarea României”. Autorii Memoriului nu se sfiesc să
sublinieze că Nicolae Ceauşescu, în
discursul rostit la 28 martie 1975 la adunarea consacrată aniversării
înfiinţării Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, a dat un nou imbold „spre
falsificarea continuă a ştiinţei istorice în R.S.R. şi tensionarea situaţiei
politice în jurul aşa-numitului curs independent în politica conducătorilor
români.” „După acest discurs - precizează în continuare autorii - în paginile
presei române, la radio şi televiziune a demarat o nouă campanie de denaturare
a istoriei apariţiei naţiunii române, statului român şi popoarelor învecinate
cu el, de falsificare a evenimentelor adevărate ale celui deal doilea război
mondial şi, mai ales, a evenimentelor legate de intrarea Basarabiei în
componenţa U.R.S.S.. Pe deasupra, în toate publicaţiile se conturează un singur
scop, cel de a demonstra ilegalitatea existenţei naţiunii şi statalităţii
moldoveneşti”. „Asemenea atitudini ostile faţă de ţara noastră - subliniază
semnatarii Memoriului - care se regăsesc în tratatele ştiinţifice şi
discursurile politice, îi creează poporului român o opinie greşită asupra
politicii P.C.U.S. şi statului sovietic, o atitudine nesănătoasă faţă de R.S.S.
Moldovenească.” Deosebit de gravă este constatarea din Memoriu potrivit căreia
tendinţele „antiruse şi antisovietice în activitatea istoricilor, filozofilor
şi altor savanţi români, precum şi a lucrătorilor din presă, organizaţii
obşteşti” era coordonată de la centru şi desfăşurată „asupra propriului popor,
cu ajutorul unor importante mijloace de influenţă asupra opiniei publice
mondiale, cu scopul de a impune ideea de violare a graniţelor, de dezmembrare a
popoarelor şi de a crea artificial chestiunea basarabeană.” Mai mult, se
remarcă faptul că în ultimii ani se înteţise trimiterea în R.S.S. Moldovenească
a unor publicaţii româneşti în care erau exprimate „pretenţii teritoriale faţă
de Uniunea Sovietică.” Asemenea afirmaţii ne fac să tragem concluzia că
explicaţia pentru acuzaţiile tot mai frecvente exprimate de conducerea de partid
sovietică în anii 1975-1976 în legătură cu emiterea de către România a unor
pretenţii teritoriale se găseşte în informaţiile alarmiste transmise de liderii
de la Chişinău şi presiunea exercitată de către aceştia pentru formularea unei
poziţii mai ferme a Moscovei faţă de conducerea de la Bucureşti. Un incident
diplomatic s-a petrecut în anul 1975, la apariţia volumului „Delirul” al scriitorului Marin Preda. Fostul secretar al C.C. al
P.C.R., Cornel Burtică, îşi
aminteşte că Ambasada sovietică din Bucureşti,
„pe baza instrucţiunilor primite de la Moscova, a prezentat un protest în
legătură cu apariţia romanului, motivând că în Delirul ar fi fost reabilitat mareşalul Ion Antonescu şi că nu se
prezintă aspecte din mişcarea muncitorească din România acelor ani.” Fostul
demnitar român notează că l-a informat pe Ceauşescu despre acest incident şi că
acesta i-a cerut să vorbească cu Marin Preda despre protestul sovietic şi
motivaţia sa. Peste câteva zile, Marin Preda i-a comunicat liderului român că a
găsit soluţia „corectării” romanului, prezentată în ediţia a doua volumului.
Cornel Burtică neagă însă categoric că scriitorului i s-ar fi sugerat cum să
modifice romanul, întrucât Marin Preda „nu era omul care să admită să-i dicteze
alţii ce să scrie şi cum să scrie.” În pofida înţelegerilor la nivel înalt de a
se pune surdină disputelor pe problemele de istorie, ca şi în alte domenii,
relaţiile româno-sovietice continuau să rămână tensionate. În acest sens, sunt
ilustrative cele 107 documente identificate de istoricii Elena Negru şi Gheorghe Negru în Arhiva
Organizaţiilor Social-Politice, Arhiva Ministerului Afacerilor Interne
şi Arhiva Serviciului de Informaţii şi
Securitate din Republica Moldova. În baza unei Hotărâri a C.C. al P.C.U.S. din 15 octombrie 1975 intitulate
semnificativ „Cu privire la măsurile
suplimentare în domeniul ideologic în legătură cu intensificarea propagandei
naţionaliste române care lezează interesele U.R.S.S.”, autorităţile de la
Chişinău au adoptat un amplu plan eşalonat pe anii 1976-1980, propunând măsuri
pe linia Secţiilor Propagandă, Ştiinţă,
Instituţii de Învăţământ, Cultură,
Informaţii şi Relaţii cu Străinătatea ale C.C. al P.C.M., precum şi Academiei de Ştiinţe, Ministerului Culturii
şi pe linia mass-media menite să
ducă la îndeplinire sarcinile primite de la Moscova. Printre altele, se indica
instituţiilor mass-media să difuzeze materiale având drept scop demascarea
tentativelor organelor de informaţii occidentale şi române „de a denatura
trecutul şi prezentul poporului moldovenesc, esenţa relaţiilor ruso-române şi
sovieto-române...” Academia de Ştiinţe şi alte instituţii centrale trebuiau să
publice monografii, culegeri, articole şi documente referitoare la istoria
Românei, relaţiile ruso-române, sovieto-române, moldo-române, să revadă
conţinutul programei de învăţământ, să reediteze manualele de istorie şi
geografie, literatură în care „să fie tratate în mod pregnant şi convingător
chestiunile legate de formarea şi dezvoltarea naţiunii moldoveneşti, de
statalitate, rolul popoarelor rus şi ucrainean în destinele poporului
moldovenesc, să critice concepţiile burghezo-naţionaliste în aceste problem.” În
cursurile de ştiinţe sociale din învăţământ urmau să fie criticate
„denaturările, falsificările” de către oamenii politici şi istoricii români a
problemelor privind relaţiile ruso-române şi sovieto-române, hotărârile
Cominternului. Altor instituţii centrale li se indica să ia măsuri ca în
operele de artă să fie prezentată lupta poporului moldovenesc „pentru
eliberarea de sub jugul ocupaţiei române”, „neutralizarea” tentativelor părţii
române de a folosi legăturile turistice în scopul „propagandei naţionaliste”,
limitarea difuzării în R.S.S.M. a literaturii române şi a publicaţiilor
conţinând idei „naţionaliste revizioniste.” Conducerea de la Chişinău avea în
vedere, de asemenea, o serie de măsuri vizând coordonarea activităţii organelor
centrale şi ale R.S.S.M. în vederea „neutralizării propagandei naţionaliste a
românilor”, asigurarea receptării în condiţii bune a programelor televiziunii
centrale pe teritoriul R.S.S.M., îmbunătăţirea „educaţiei patriotice şi
internaţionaliste” a populaţiei. În scrisoarea
C.C. al P.C.M. adresată la 26 mai 1976 C.C. al P.C.U.S. se informa despre
noi fapte de „denaturare grosolană” în România a evenimentelor istorice legate
de „problemele formării şi dezvoltării poporului moldovenesc, de statalitatea
sa, de relaţiile ruso-române şi sovieto-române.” Se atrăgea, totodată, atenţia
asupra creşterii numărului publicaţiilor având „caracter şovin şi naţionalist”,
îndeosebi în perspectiva aniversării centenarului proclamării indepedenţei de
stat a României. „Literatura română contemporană istorică, social-politică şi
artistică - se menţiona în continuare - tratând evenimentele legate de al
doilea război mondial, nu numai că trec sub tăcere sălbăticiile armatei române
pe teritoriile sovietice ocupate, ci demonstrează că aceasta a săvârşit o faptă
istorică în scopul înapoierii teritoriilor pierdute şi păstrării unităţii
naţionale. Ea vede greşeala cercurilor conducătoare nu în partciparea la
războiul împotriva U.R.S.S., ci în faptul că armata română a mers mai departe
de Nistru.” După prezentarea unor lucrări de istorie apărute în România, în
scrisoare se menţiona că în ciuda cunoscutelor declaraţii ale lui N. Ceauşescu
din 2 iunie 1976 despre lipsa vreunor pretenţii teritoriale faţă de U.R.S.S. şi
celelate ţări vecine, în România se defăşura „activ şi insistent o activitate
sistematică, concentrată privind propaganda concepţiilor istorice,
antiştiinţifice, antimarxiste, educarea la poporul român a unor concepţii
naţionaliste, antisovietice, antimoldoveneşti, răspândirea lor în Occident şi
infiltrarea lor în R.S.S. Moldovenească.” Pe acest fond nu sunt surprinzătoare
măsurile luate de autorităţile sovietice în cazul interzicerii difuzării, în
aprilie 1977, a filmului documentar „Independenţa
- năzuinţa de veacuri a poporului roman”
în cadrul manifestărilor consacrate centenarului proclamării independenţei
României. Părţii române i se solicitase să scoată din expoziţia consacrată
acestui eveniment un panou înfăţişând predarea comandantului trupelor turceşti,
Osman paşa, trupelor române. Au fost
cazuri, nu puţine la număr, când atât partea română, cât şi cea sovietică au
respins includerea în buletinele Ambasadelor celor două ţări: „Orizonturi româneşti” şi, respectiv,
„Aurora”, a unor materiale de
propagandă. De exemplu, partea sovietică a obiectat împotriva publicării unui
articol pe marginea expunerii lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa activului
central de partid şi de stat din 3 august 1978, motivând că articolul era „cu
totul nereuşit”. La sugestia diplomatului ambasadei ca expunerea secretarului
general să fie difuzată ca supliment la buletinul Ambasadei, interlocutorul
sovietic „a reacţionat negative.” Autorităţile române au fost puse şi ele în
câteva rânduri în situaţia de a dispune interzicerea difuzării în România de
către Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti a unor materiale de propagandă, care prin
conţinutul lor contraveneau normelor stabilite în România. Acest lucru s-a
întâmplat în cazul interzicerii prezentării cărţii „Moldova sovietică”, semnată de I.
Bodiul, apărută în anul 1978, în care erau reluate o serie de teze ale
istoriografiei sovietice privind istoria Basarabiei. La fel, în iunie 1978,
autorităţile române au interzis chiar difuzarea unei cuvântări a lui Leonid Brejnev în care erau formulate
critici la adresa politicii externe a R.P. Chineze. La 20 iulie 1978, C.C. al
P.C.M. a infomat C.C. al P.C.U.S. că în România „s-a activat şi s-a extins
considerabil campania de falsificare a principalelor evenimente istorice şi
concepţii obiective despre Moldova, despre relaţiile ruso-române şi
sovieto-române, s-a conturat tot mai clar orientarea ei antimoldovenească,
antirusă şi antisovietică.” Peste câteva luni, într-o altă scrisoare adresată
C.C. al P.C.U.S., la 1 noiembrie 1978, autorităţile de partid de la Chişinău
atrăgeau atenţia asupra aceloraşi fenomene, inclusiv în contactele pe linia
organelor locale de partid din zona de frontier. Se scotea în evidenţă faptul
că la întâlnirile cu delegaţiile din R.S.S.M. românii încercau „să impună,
într-o atmosferă neoficială, discuţii provocatoare privind probleme
teritoriale, istoria Moldovei, comunitatea limbilor moldovenească şi română, a
literaturii, tradiţiilor naţionale” etc.. Îngrijorarea conducerii de la
Chişinău era exprimată şi într-o scrisoare semnată de Ivan Bodiul adresată lui Iuri
Andropov, preşedintele KGB, în care solicita majorarea efectivelor Comitetului de Stat al Securităţii al R.S.S.M. pentru a face faţă
„eforturilor ostile” ale serviciilor speciale şi centrelor ideologice ale
statelor imperialiste împotriva U.R.S.S. şi a R.S.S.M.. „Adversarul - se
menţiona în srisoare - acordă o atenţie deosebită desfăşurării unei diversiuni
ideologice, inclusiv în planul folosirii aşa numitei „chestiuni basarabene””.
Se preciza, totodată, că aceste acţiuni provocatoare erau împărtăşite de
conducerea R.S.R. ale cărei organe oficiale „s-au angajat pe calea negării
existenţei naţiunii şi statalităţii moldoveneşti, sublinierii nedreptăţii
istorice a reunirii Basarabiei cu U.R.S.S.” În publicaţiile apărute, îndeosebi
în R.S.S. Moldovenească, dar şi în R.S.S. Ucraineană, continuau să fie
vehiculate teze care contraveneau înţelegerilor la nivel înalt. Aşa cum se
menţiona într-o notă elaborată de Secţia
Propagandă a C.C. al P.C.R. înaintea întâlnirii la nivel înalt din 31 iulie
1981, în Crimeea, în anul 1980 şi primul semestru al anului 1981 în U.R.S.S. au
continuat să apară „deşi într-o măsură mai mică decât în anii anteriori”,
materiale în care aspecte de istorie a poporului român, ale relaţiilor
româno-ruse şi româno-sovietice erau tratate „neştiinţific, contrar
înţelegerilor convenite între conducerile de partid şi de stat ale României şi
Uniunii Sovietice.” Se atrăgea, de asemenea, atenţia asupra faptului că
principalele orientări ce se degajau din materialele respective erau
„încercarea insistentă de a demonstra că anexarea Basarabiei de către Rusia
ţaristă, în anul 1812, a fost - chipurile - un act just, progresist, de
eliberare, consecinţă logică a războiului de secole pe care moldovenii l-au
purtat alături de ruşi şi ucraineni împotriva otomanilor.” Erau citate în acest
sens, lucrarea „Rădăcinile istorice ale
legăturilor de prietenie dintre popoarele ucrainean şi moldovean”, apărută
la Kiev în anul 1980, la editura Naukova, precum şi cotidienele „Moldova Socialistă” şi „Sovetskaia Moldavia”. Se remarca, de
asemenea, că, în opoziţie cu caracterul „progresist” al anexării Basarabiei de
către Rusia, unirea Basarabiei cu România în anul 1918 era prezentată de
revista „Comunistul Moldovei” nr. 5/1981 drept o acţiune a României
regale de cotropire şi de colonizare a acestui teritoriu. Se preciza, totodată,
că era acreditată teza conform căreia moldovenii formau un popor distinct, o
naţiune de sine stătătoare şi că procesul de constituire a „naţiunii
moldoveneşti” s-ar fi desfăşurat separat de cel de formare a naţiunii române.
Nu erau omise „politica culturală de românizare a poporului moldovean”, de
„înăbuşire a culturii naţionale moldoveneşti” în perioada interbelică. În
tratarea perioadei 1941-1944, cotidianul „Sovetskaia
Moldavia” din 21 iunie 1981
scotea în evidenţă „jugul cotropitorilor germano-români”, „ocupaţia fascistă germano-română”,
„atrocităţile şi fărădelegile cotropitorilor nemţi şi români” pe teritoriul
moldovenesc. Se semnala, de asemenea, că după cel de-al XV-lea Congres internaţional de istorie desfăşurat la Bucureşti în august 1980, membri ai
delegaţiei sovietice au criticat în diferite publicaţii, referate şi
intervenţii ale istoricilor români. În pofida deschiderilor la nivel înalt în
relaţiile româno-sovietice, conducerea din R.S.S. Moldovenească persevera în
menţinerea unei stări de spirit anti- româneşti. Aşa cum rezultă din
documentele puse în circulaţie de către istoricul Gheorghe Negru, conducerea P.C. din Moldova era îngrijorată de
amploarea manifestărilor considerate naţionaliste în rândul populaţiei acestei
republici. Istoricul moldovean semnalează că momentul de vârf al campaniei
declanşate împotriva stărilor de spirit naţionaliste în R.S.S.M. a fost
înregistrat la 5 mai 1982, când Grigori
Volkov, preşedintele KGB din această republică, a adresat C.C. al P.C.M. o
scrisoare intitulată „Cu privire la unele
tendinţe de intensificare a manifestărilor naţionalismului moldovenesc în republic”.
În scrisoare, România era învinuită de faptul că trimitea „prin diferite
canale, tot mai multă literatură naţionalistă.” Volkov semnala, totodată, că în
scopul îndoctrinării naţionaliste a unor cetăţeni sovietici „românii apelează
mai mult ca în anii precedenţi la canalele turismului şi vizitelor private.” Îngrijorarea
conducerii din R.S.S.M. faţă de creşterea fenomenului naţionalismului rezultă
cu mai mare pregnanţă din cuvântarea rostită de Grigorie Eremei, membru
al Biroului C.C. al P.C.M. la
şedinţa din 3 august 1982 a acestui organism. Demnitarul moldovean sublinia
faptul că „în raioanele de frontieră toate antenele erau orientate spre
România”, şi evidenţia necesitatea de a se duce „o luptă aprigă în acest sens.”
După o anumită pauză, în relaţiile româno-sovietice au continuat să apară
accente de încordare determinate de viziunile diferite asupra unor probleme de
istorie. Aşa s-a întâmplat după apariţia la Bucureşti, în anii 1980-1981-1982,
a trilogiei „Pumnul şi Palma” sub
semnătura scriitorului Dumitru Popescu,
care deţinea şi funcţia de membru al Comitetului
Politic Executiv al C.C. al P.C.R., rector
al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”. Săptămânalul sovietic „Literaturnaia Gazeta” a publicat la 4
mai 1983 articolul „Cu pumnii împotriva istoriei”, în care autorul, Pimen Buianov atrăgea atenţia asupra
faptului că în literatura română se făcea simţită o „tendinţă îngrijorătoare
spre revizuirea a ceea ce s-a realizat şi statornicit demult.” „Unii scriitori
şi publicişti - scria Buianov - încep să trateze istoria, parcă din punct de
vedere personal, fără să ţină seama nici de evenimentele reale, nici chiar de
aprecierile făcute în documentele oficiale româneşti. Ei creează parcă o
istorie proprie, pe care o interpretează într-o manieră personală, intrând
deseori în contradicţie flagrantă cu faptele.” Autorului i se reproşa că în
descrierea Moscovei, a Leningradului, a întâlnirilor cu oamenii sovietici, „nu
prea rămâne în urma scriitorilor şi a ziariştilor burghezi care şi-au format
mâna în proferarea antisovietismului”. „Uneori - continua Buianov - ai impresia
că autorul a intrat parcă în competiţie cu ei şi încearcă din răsputeri să-i
întreacă.” Scriitorul român era învinuit, de asemenea, de faptul că „deformează
profilul moral al soldatului eliberator, profilul Armatei Sovietice, caracterul
războiului trecut.” În replică, cu aprobarea conducerii de partid, revista „România Literară” a publicat un
răspuns prompt, tăios, în numărul său din 12 mai 1983, „Cu foarfecele împotriva
adevărului”, sub semnătura cunoscutului critic literar Pompiliu Marcea. Printre altele, criticul român îşi exprima
„simpatia” în legătură cu opiniile exprimate în publicaţia sovietică asupra
unui roman netradus în limba rusă, deci necunoscut, „eludând cu desăvârşire
conţinutul de idei şi semnificaţiile romanului”, construind „după bunul său
plac o imagine falsă, denaturată despre carte”. Pe baza unor exemple concrete,
criticul român demonta argumentele autorului sovietic, pentru a încheia cu
regretul că „asemenea atacuri lipsite de responsabilitate şi onestitate
elementare, de natură să impieteze asupra relaţiilor, atât de cordiale,
principale şi tovărăşeşti dintre scriitorii celor două ţări, au putut vedea
lumina tiparului.” Un alt articol, intitulat „O abordare de clasă sau teoria eclectică a factorilor”, publicat în revista sovietică „Novoe Vremea” („Timpuri noi”) sub semnătura lui Eduard Bagramov, conţinea, de asemenea,
critici la adresa romanului scriitorului român. Aşa cum notează istoricii Elena
Negru şi Gheorghe Negru, la începutul anilor 80 „discursul agresiv al
instituţiilor oficiale din R.S.S.M. referitor la propaganda româneasă şi
occidentală a mai scăzut din intensitate, iar avalanşa informaţiilor de acest
gen expediate de C.C. al P.C.M. către C.C. al P.C.U.S. s-a diminuat”. Autorii
precizează că sporise, în schimb, numărul documentelor privind situaţia internă
din România, inclusiv preocupările în plan istoriografic, precum şi politica
externă a acesteia, elaborate de Ambasada U.R.S.S. la Bucureşti, M.A.E. al
R.S.S.M., precum şi de instituţiiile de specialitate ale Academiei de Ştiinţe a
R.S.S.M. şi Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S.. Pe acest fond, centenarul naşterii lui Nicolae Titulescu a fost marcat în Uniunea
Sovietică printr-o adunare organizată de Institutul
de Slavistică şi Balcanistică al Academiei
de Ştiine a U.R.S.S., în cadrul căreia istoricul Margarita Ereşcenko a evocat personalitatea ilustrului diplomat
român, rolul activ al acestuia în reluarea relaţiilor diplomatice dintre
România şi U.R.S.S.. Cu totul alta a fost opinia istoricului A.A. Şeviakov exprimată într-un articol
publicat în numărul 5/1982 al revistei
„Voprosî Istorii”. Autorul a formulat o serie de observaţii critice la
adresa politicii externe a României în perioada interbelică, a politicii
promovate de Titulescu, căruia i se reproşa sprijinirea politicii Angliei şi
Franţei îndreptată spre „destabilizarea situaţiei la graniţa Uniunii
Sovietice”. În opinia istoricului sovietic, Titulescu, făcând parte din „elita
de dreapta a ţării sale, ca şi toţi ceilalţi conducători ai României, a purtat
răspunderea politică pentru ocuparea Basarabiei şi pentru lipsa de dorinţă,
într-o perioadă îndelungată, de a rezolva, pe cale paşnică, problemele
litigioase cu Uniunea Sovietică.” Treptat, pe parcursul anilor 80,
impopularitatea regimului Ceaușescu pe plan intern, determină, ca o soluție de
reducere a acestei impopularități, afirmarea unui sentiment naţional
ultraexacerbat cu accente xenofobe, tip de naționalism ce reiese clar şi din
mesajul trimis de Ceauşescu, în iunie 1989, participanţilor la simpozionul
dedicat centenarului Eminescu. În
fine, tema atât de sensibilă a Basarabiei, îşi găseşte locul extreme de transparent,
în discursul de la Congresul al XIV-lea
al P.C.R., din noiembrie 1989. Era
însă prea târziu pentru acest tip de discursuri. Subiectul nu mai putea
mobiliza conştiinţa naţională, şi cu atât mai puţin cea de partid, de vreme ce
Basarabia începuse să-şi afirme identitatea naţională, încă din vara anului
1989, pe spezele sale şi ale Moscovei, fără concursul regimului de la Bucureşti!
Regimul lui Ceauşescu, ce s-a dorit
campion al renaşterii conştiinţei şi voinţei naţionale, era depăşit de trezirea
Basarabiei! Din acest motiv, ratarea întâlnirii cu duhul naţional al
Basarabiei s-a produs atunci, în vara lui 1989. Regimul de la Bucureşti nu mai
avea nicio semnificaţie pentru corifeii renaşterii naţionale din Basarabia şi
nicio contribuţie în această mişcare. Practic, trezirea Basarabiei întru apărarea
identităţii sale cultural-lingvistice nu s-a metamorfozat într-o mişcare
naţională de anvergură, întrucât România a fost marele absent din această
ecuaţie. Regimul lui Ceauşescu îşi vedea anulat, în aceste împrejurări, fondul
şi credibilitatea retoricii sale naţionaliste. În vara anului 1989, Chişinăul
dezvăluia cât de găunos era, practic, discursul naţionalist al Bucureştiului.
Peste un an, România va rata din nou întâlnirea cu Basarabia. Era, aceasta,
proba concludentă a faptului că naţional-comunismul nu ne-a îmbogăţit decât cu
un ocean de cuvinte. Din voinţă proprie, dar şi cu acordul tacit şi subtil al
Moscovei, mişcarea naţională de la Chişinău a pus, în vara lui 1989, într-o
postură ingrată şi neaşteptată, regimul lui Ceauşescu. Să clamezi pretutindeni
demnitatea naţională restaurată, chipurile, de comunism şi să nu reacţionezi,
în niciun fel, la semnalul basarabean, semnifica, pe fond, că naţionalismul
românesc marca Ceauşescu nu mai era bun la nimic. Ultima redută ideologică care
legitimase ceauşismul s-a prăbuşit sub greutatea lecţiei basarabene. Importă
mai puţin, în ecuaţia demonstraţiei noastre, dacă lecţia basarabeană a fost
efectiv produsul voinţei naţionale sau numai o temă indusă de Moscova. Mai
semnificativ este faptul că Bucureştiul a lipsit complet din acest scenariu,
fie chiar şi numai la nivel de reacţie ori simplu „comentariu al istoriei”, cum
ar spune Constantin Noica. Dacă în
anul 1918, retorica naţionalistă românească ar fi fost la fel de găunoasă,
precum cea comunistă, România Mare ar fi fost un proiect ratat. La prima
vedere, relaţia Ceauşescu-Gorbaciov
a decurs în termeni rezonabili. Istoria raporturilor dintre cei doi are chiar o
inedită dimensiune ludică. Astfel, dacă în timpul vizitei la Bucureşti, din mai
1987, Gorbaciov trimite câteva săgeţi bine strunite la adresa regimului din
România, peste doar câteva luni, acesta îl decora pe Ceauşescu, la Moscova, cu Ordinul Lenin. Mai mult chiar,
accentele critice ale ziarelor ruseşti faţă de regimul de la Bucureşti devin
tot mai rare după octombrie 1987. Pare să se fi realizat fie o înţelegere
tacită între preopinenţi, fie debutul unei prudenţe strategice din partea
Moscovei. În orice caz, atitudinea Moscovei se înscrie în datele clasice ale
real politik-ului. Moscova pare să etaleze o atitudine imperială de toleranţă
faţă de jocul de glezne al lui Ceauşescu. Astfel, dacă oficiosul Pravda ia în derâdere „conducătorul
suprem”, chiar în preziua Congresului al XIV-lea al P.C.R., Gorbaciov îi
trimite peste doar trei zile o scrisoare de felicitare. Ambiguităţile, abil
puse în scenă se vor menţine şi în perioada din preajma şi de după prăbuşirea
lui Ceauşescu. Toate semnalele transmise de Moscova Bucureştiului, în cursul
anului 1989, afişează o detaşare condescendentă. Nimic nu lăsa să se întrevadă
o implicare ocultă în evenimentele ce aveau să vină. Gorbaciov şi-a jucat cu
măiestrie rolul de magister tolerant şi înţelegător, cu ucenicii. Chiar dacă,
în varii ocazii, Ceauşescu a supralicitat în relaţiile cu Gorbaciov, acuzându-l
de abandonarea valorilor fundamentale ale comunismului - precum rolul
conducător al partidului, proprietatea socialistă şi planificarea centralizată
-, liderul de la Kremlin nu a intrat niciodată într-o polemică directă, cu
acesta. Şi marja de libertate în politica externă a lui Ceauşescu s-a restrâns
dramatic, în cursul anului 1989. Culoarul lui Ceauşescu s-a înfundat, practic,
odată cu apropierea lui Gorbaciov de China, de retragerea trupelor sovietice
din Afganistan, dar mai ales ca urmare a ecoului uriaş al perestroikăi, în
Occident. Politica de reforme a lui Gorbaciov şi a celorlalţi sateliţi ai
Moscovei la încercuit, practic, pe Ceauşescu, restrângându-i, total, spaţiul de
manevră şi aruncându-i în neant temele lui predilecte. Atât evenimentele din
Basarabia, din vara anului 1989, cât şi eşecul economiei româneşti, care
condusese la izolarea ţării şi înfometarea populaţiei, au redus la tăcere
sentimentul naţional. În noiembrie 1987, lozinca
inscripţionată la Braşov - „Ajutor,
Mişa!” -, demonstra cât de fragil era pomposul naţionalism oficial, în
raport cu adevărul tragic, al umilirii prin înfometare a populaţiei. Încremenită
în cultul personalităţii liderului suprem, izolată politic şi economic, România
oficială se pregăteşte pentru „noi şi măreţe izbânzi”, odată cu Congresul al
XIV-lea al P.C.R.. Denunțarea în timpul
Congresului de către Ceaușescu a Pactului sovieto-german din 1939 și cererea sa
de lichidare a consecințelor acestui pact, - cu alte cuvinte, cererea de
revenire a Basarabiei și Bucovinei de Nord la România -, n-a mai avut nicio o
rezonanță pentru românii gata de revoltă!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu