TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENEASCĂ - PRIMA PARTE.

TEROAREA STALINISTĂ ÎN RSS MOLDOVENESCĂ - PRIMA PARTE.

  Teroarea stalinistă în RSS Moldovenească a avut caracteristici specifice Gulagului din URSS, în care factorul etnic a jucat, direct sau indirect, un rol deloc neglijabil. O deosebire importantă faţă de  România, este că în Moldova sovietică cetăţenii puteau să se identifice drept ruşi, ucraineni,  evrei, găgăuzi, bulgari etc., dar în niciun caz drept români. Simplu fapt de a spune că eşti român  era calificată drept acţiune împotriva statului sovietic, etichetată ca naţionalism, ca atentat  împotriva integrităţii teritoriale a statului sovietic şi pedepsită conform articolului 71 al Codului  Penal al RSS Moldoveneşti. În perioada stalinistă, simplu fapt de aţi asuma identitatea  românească era sancţionat, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi  român în RSSM era considerat în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin  aspră - ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub  incidenţa acţiunilor antisovietice, inclusiv după 1953. Cazul cel mai cunoscut este acela  al lui  Victor Stratan, când, în 1967, fiind doctorand la catedra comunismului ştiinţific  de la Universitatea  din Chişinău şi membru al comisiei de examen de stat, semnează din neatenţie câteva diplome  în litere latine. Drept urmare, este exmatriculat de la doctorat şi marginalizat pentru totdeauna  din sistemul de învăţământ.  Regimul sovietic le-a recunoscut dreptul de a se identifica ca atare numai românilor din  Bucovina de Nord, parte întrucât aceştia aveau o conştiinţă naţională românească ridicată  interiorizată la nivel de masă încă la 1918, datorită moştenirii imperiale habsburgice care a  încurajat crearea identităţilor naţionale moderne pentru a le contrapune mai lesne una împotriva  alteia (împotriva celei ucrainiene, în cazul Bucovinei). Pe de altă, prin includerea Bucovinei de  Nord în componenţa Ucrainei, se considera că odată lipsiţi de instituţii naţionale proprii,  asimilarea românilor se va produce de la sine. Prin comparaţie, basarabenii aveau o identitate  modernă românească foarte scăzută la 1918, datorită realităţilor din Imperiul Țarist, fiind vorba  mai ales de lipsa unor marcheri identitari, precum religia, rusificarea clerului şi elitelor în  general, nivelul redus de alfabetizare şi urbanizare al populaţiei etc. În acelaşi timp, anii  interbelici, când în provincie a existat o stare aproape permanentă de asediu, datorată unor  factori externi şi interni, n-a constituit cea mai favorabilă perioadă de inculcare a unui sentiment  modern, transregional, de identificare naţională. Identificarea premodernă a basarabenilor drept moldoveni a fost de aceea exploatată de sovietici, şi nu inventată de ei. Cu alte cuvinte, Moscova a încurajat prin diferite mijloace ridicarea identităţii regionale moldoveneşti la statutul unei identităţi etno-naţionale. Acest lucru a devenit mai evident după 1944, când România a intrat în sfera de influenţă a Moscovei, iar din decembrie 1947 a devenit „democraţie populară” în stil sovietic. Dacă în perioada interbelică justificarea pretenţiei asupra Basarabiei era formulată mai des în logica ideologiei comuniste, în termeni de clasă , după comunizarea integrală a României, această argumentare este revizuită. Cu alte cuvinte, interesului geostrategic al Moscovei în regiune, în primul rând accesul la gurile Dunării  şi asigurarea securităţii portului Odesa, i se acordă o acoperire conceptuală aparent coerentă, potrivit căreia moldovenii ar constitui o naţiune aparte, mai apropiată prin destin istoric şi cultură de popoarele rus, ucrainean şi alte popoare sovietice decât de naţiunea română. De aceea, pentru basarabeni  Cortina de Fier a fost una dublă, una a coincis cu linia Prutului, iar alta cu cea invocată de  Churchill în martie 1946 la Fulton. Despărţirea de Occident a fost astfel resimţită mai acut: de  spațiul românesc, pe de-o parte; şi de Occidentul european, pe de altă parte. În ciuda moştenirii contradictorii a anilor interbelici în componenţa statului român şi a  tentativei sovietice de creare a unei naţiuni deosebite de cea românească, în ultimii ani ai puterii  sovietice basarabenii, profitând de glasnost, îşi afirmă identitatea lor lingvistică, culturală şi  istorică pan-românească. La sfârşitul anilor 1980, înainte de revoluţia română din decembrie  1989, când România era departe de a fi un model atractiv datorită dictaturii ceauşiste,  basarabenii îşi exprimă în masă ataşamentul lor faţă de identitatea românească. Argument în  acest sens sunt numeroasele manifestaţii, organizate în special de Frontul Popular din Moldova,  condus la vremea respectivă de poetul Ion Hadârcă, care au întrunit uneori zeci, alteori sute de  mii de persoane (cum este cazul Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989). În anii următori  însă, renaşterea  naţională cunoaşte un recul şi perspectiva unirii cu România este îndepărtată prin concursul unei serii de factori externi şi interni, printre care problema Transnistriei şi  perpetuarea ocupaţiei ruse a raioanelor de est ale Republicii Moldova, dezastrul economic,  revenirea neocomuniştilor la putere, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, preocuparea ambilor  preşedinţi - Mircea Snegur şi, respectiv, Ion Iliescu - fiind de a menţine status-quo-ul teritorial. În ceea ce priveşte paradigma centrală a istoriografiei de la Chişinău după 1989-1990, ea  este una care apreciază 1812, 1940 şi 1944 ca ani de ruptură în istoria provinciei, şi nu anii 1918  sau 1941, cum stipula istoriografia sovietică. După declararea independenţei Republicii Moldova, majoritatea absolută a istoricilor locali, cu puţine  excepţii, au abordat critic şi au  condamnat fărădelegile din perioada anilor 1940-1941 şi 1944-1989, precum şi tentativele sovietice de a crea o naţiune moldovenească distinctă de cea românească. Primele publicaţii la  tema respectivă apar în anii Perestroikăi, iniţiate mai întâi de scriitori şi publicişti, cărora li s-au  alăturat ulterior şi istoricii O excepţie notabilă o reprezintă scriitorul Ion Druţă, care a condamnat foametea din 1946-1947 încă în plină „stagnare”, în epoca brejneviană, în romanul său „Povara bunătăţii noastre” din 1968. Cenzurat iniţial la Chişinău de Ivan Bodiul, prim- secretar al Partidului Comunist din Moldova, romanul a primit însă „undă verde” la Moscova,  unde apare la editura „Izvestia”, apoi la altă editură moscovită prestigioasă, „Molodaia  Gvardia”. În romanul respectiv, Druţă arăta că procesul de colectivizare a decurs cu mari abateri  de la „legalitatea socialistă” şi că foametea din anii 1946-1947 nu a fost cauzată în principal de  secetă, ci de acţiunile autorităţilor sovietice.  Mai târziu însă Druţă îşi va revizui poziţia faţă de  puterea sovietică, perceptibilă încă din 1989 când este unul dintre reprezentanţii RSSM în  comisia Sovietului Suprem al URSS care urma să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov. În  consecinţă, prozatorul moldovean s-a adeverit a fi un critic loial al comunismului sovietic,  considerând că în ciuda unor greşeli, regimul putea fi îmbunătăţit, aşa cum au considerat unii  intelectuali ruşi, precum istoricul Roy Medvedev sau publicistul disident Alexandr Zinoviev.  Mai mult, prin atitudinea sa luată la congresul „Casa noastră - Republica Moldova” din 1994,  Druţă justifică în mod explicit proiectul sovietic de crearea a unei naţiuni moldoveneşti diferită  de cea românească, subscriind astfel retrospectiv politicii de deznaţionalizare a moldovenilor pe  care a condamnat-o anterior cu atâta vehemenţă. Eşuând în aventura de a deveni „părinte  fondator” al unei noi naţiuni est-romanice, Ion Druţă şi-a reformulat în ultimă instanţă viziunea  sa despre lume, decizând să coboare din „căruţa naţiunii”  şi să se declare „de naţionalitate  creştin”.    După 1989, o grupare minoritară de istorici de la Chişinău, o parte a lor fiind inspiratori ai  organizaţiei  şovine pro-imperiale şi antiromâneşti  Interfront Unitate-Edinstvo, a încercat să perpetueze mai mult sau mai puţin explicit interpretarea sovietică asupra trecutului. În acelaşi  timp este de remarcat că atunci când se adresează unui public specializat, unii autori pro-sovietici şi pro-comunişti preferă o abordare mult mai echilibrată şi documentată. Pe de altă parte, manualele şcolare de istorie naţională - Istoria românilor, aflate în circulaţie din 1990  până în 2006, la elaborarea cărora istoricii pro-sovietici n-au participat - reflectă paradigma  liberală, antitotalitară în abordarea trecutului sovietic, inclusiv referitor la represiuni, deportări şi foamete, or ceea ce numim generic Gulagul basarabean. Bazele noii concepţii despre istoria  naţională au fost puse prin declaraţia conferinţei internaţionale de la Chişinău din iunie 1991 şi  raportul acesteia care condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Basarabia  şi Bucovina de Nord. Condamnarea Pactului germano-sovietic este şi unul din argumentele de bază invocate în declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991. De aceea, orice încercare de justificare a crimelor regimului comunist sovietic în RSSM constituie, dincolo de dimensiunile sale morală şi politică, şi un atentat la adresa fundamentelor juridice ale declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Aceste principii au fost puse la încercare în perioada 2001-2008 de politica promovată de PCRM, partid care se reclamă continuator al PCUS. În 2006, la ordinul partidului de guvernământ, s-a introdus manualul de „istorie integrată” pentru clasa a 9-a, potrivit căruia se încerca acreditarea ideii că victimele regimului sovietic s-au datorat mai mult stalinismului văzut ca o deviere de la comunismul „adevărat” decât comunismului ca sistem politic în ansamblu. Mai mult, manualul respectiv promova concepţia că în ciuda terorii în masă, ocupaţia sovietică a avut consecinţe pozitive pentru „statalitatea moldovenească”, care ar fi fost „sugrumată” în 1918 prin Unirea cu România. Dincolo de retorica pro-europeană a PCRM, se observă o tentativă de reabilitare a celor mai retrograde concepţii ale ideologiei sovietice, de natură neostalinistă, anti-europeană şi anti-românească în egală măsură. Totodată, majoritatea memoriilor înalţilor demnitari de stat şi de partid din ex-RSSM, publicate după 1990, tind spre disculparea personal şi evitarea discutării celor mai dramatice fenomene ale comunismului sovietic, precum teroarea în masă şi politica „naţională” în Moldova sovietică.  Din alt unghi de vedere, accesul la arhivele epocii era practic neîngrădit în anii imediaţi după independenţă, inclusiv la dosarele din arhivele fostului KGB de la Chişinău.  Situaţia se schimbă în această privinţă odată cu victoria Partidului Democrat-Agrar la alegerile parlamentare  din februarie 1994, când accesul la arhivele CC al PCM devine extrem de redus, iar dosarele KGB-ului local sunt resecretizate. Este de evidenţiat de asemenea că un număr important de dosare au fost evacuate, în ultimii ani ai puterii sovietice, la Tiraspol şi apoi la Moscova, ceea ce poate explica, cel puţin parţial, traseul politic al unor lideri ai mişcării naţionale după 1990.  Din cauza accesului limitat la arhive, a numărului redus de memorii publicate şi a unei anumite  amnezii a societăţii, nu există încă studii fundamentale despre elita politică în perioada sovietică, despre rolul KGB-ului în societatea basarabeană sau o analiză sistematică a perioadei din  perspectivă memorialistică. Spre deosebire de România, în Republica Moldova după 1989 s-a atras o atenţie mai redusă recuperării memoriei victimelor regimului sovietic. Dacă în România există numeroase instituţii şi reviste specializate consacrate problematicii în cauză, în partea stângă a Prutului există doar două secţii minuscule de cercetare în istoria postbelică, una la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe şi alta la Muzeul Naţional de Istorie, ambele instituţii fiind comasate în 2006 cu altele, în aşa fel încât ponderea istoriei contemporane este încă şi mai diminuată decât anterior. Nu există nicio revistă specializată exclusiv în istoria contemporană. Iar o emisiune televizată cu o largă audienţă precum Memorialul Durerii a Luciei Hossu-Longhin de la TVR1 nu a existat şi este greu de imaginat că va fi inaugurată în următorii câţiva ani la televiziunea naţională a Republicii Moldova atât timp cât PCRM va deţine o influență puternică în Parkamentul de la Chișinău.  Există o Asociaţie a Victimelor Regimului Totalitar comunist din Moldova, animată iniţial de regretatul disident Gheorghe Ghimpu şi condusă până 2006 de răposatul Vadim Pirogan. Memoria victimelor regimului comunist este întreţinută mai ales în rândurile profesorilor de istorie din şcoli şi a elevilor datorită acţiunilor întreprinse de Asociaţia istoricilor din Moldova (preşedinţi din 1990 fiind, pe rând, Alexandru Moşanu, Ion Ţurcanu, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, Gheorghe Palade şi Sergiu Musteaţă, ultimul fiind ales în decembrie  2008).   Este de remarcat de asemenea rolul presei de limbă română în informarea cetăţenilor  asupra paginilor „albe” ale istoriei recente. În 2006, săptămânalul Jurnal de Chişinău a lansat o discuţie publică de amploare cu privire la adoptarea unei legi a lustraţiei în Republica Moldova, iniţiativă care s-a soldat cu intervievarea în perioada aprilie 2006-martie 2007 a cca. 200 personalităţi din viaţa politica şi culturală basarabeană. Majoritatea absolută au negat colaborarea lor cu KGB-ului, iar puţinii care au recunoscut-o, nu consideră aceasta drept un fenomen reprobabil. La rândul lor, ziarele Literatura  şi Arta,  Timpu şi Flux, revistele  Contrafort, Cugetul, Destin românesc, Caiete de istorie, Clio, publică frecvent articole despre soarta victimelor regimului sovietic, contribuind astfel la perpetuarea memoriei despre represiunile comuniste. Un loc aparte în acest context îl au emisiunile postului de radio Vocea Basarabiei, în speţă emisiunile moderate de Andrei Vartic şi Anatol Petrencu, dar şi de Virgil Pâslariuc, Andrei Cuşco şi Igor Caşu, precum şi ale Europei Libere, animate de Vasile Botnaru .

   Problema diferenţei dintre modul în care are loc recuperarea memoriei victimelor comunismului în România şi Republica Moldova merită, la rândul ei, un studiu special. O analiză sumară ar cuprinde durata terorii comuniste în masă de o parte şi alta a Prutului, destalinizarea întârziată în România şi adoptarea modelului chinez de revoluţie culturală la începutul anilor 1970, dublată de penuria produselor alimentare în următorul deceniu, proporţia însemnată a agenţilor Securităţii, în comparaţie cu „dezgheţul” sovietic din anii 1953-1962 de care a profitat şi RSSM, reabilitarea parţială a victimelor stalinismului în URSS începută. Nu întâmplător, chiar și în zilele noastre, o parte a basarabenilor mai fac distincţia între comunismul stalinist, care e condamnabil, şi cel de tip hruşciovian  şi brejnevian, perceput în memoria colectivă ca o perioadă relativă de prosperitate. Victoria Partidului Comuniştilor la alegerile parlamentare din februarie 2001 şi martie 2005 poate fi explicabilă, fie doar parţial, şi de această atitudine a unor basarabeni, cu diferenţe notabile de la un grup etnic la altul, faţă de comunism. Pe de altă parte, mulţi au suferit atât de mult şi frica le-a intrat în „oase” pentru totdeauna, în aşa fel încât spectrul repetării terorii, în special al deportărilor, nu a dispărut cu desăvârşire nici până astăzi. 

RASSM, 1924-1940: „Basarabia în miniatură”: Pe parcursul întregii perioade interbelice, URSS nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România, efectuată în urma votului Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie 1918 în conformitate cu dreptul popoarelor la autodeterminare (aşa numitul principiu Lenin-Wilson). În următorii ani după Unire, Moscova întreprinde o serie de acţiuni pentru a redobândi provincia pruto-nistreană, dar în urma eşecului conferinţei româno-sovietice de la Viena şi a înăbuşirii de către armata română a rebeliunii de la Tatarbunar, decide crearea unei republici moldoveneşti dincolo de Nistru, pe teritoriul Ucrainei. Constituită la 12 octombrie 1924, cu capitala la Balta, apoi după 1929 la Tiraspol, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească avea menirea să permanentizeze la nivel internaţional „problema basarabeană”. În opinia unui propagandist din epocă, Vladimir Dembo, RASSM nu era altceva decât „Basarabia în miniatură”. Basarabia devenea, din acest punct de vedere, o iredentă a RASSM, hotarul oficial al acesteia din urmă fiind fixat de altfel pe linia râului Prut, iar capitala - la Chişinău. Cu alte cuvinte, RASSM trebuia să devină un cap de pod în calea expansiunii sovietice în România şi Balcani, aşa cum se menţionează chiar în memoriul comuniştilor români şi basarabeni refugiaţi în URSS, din 4 februarie 1924, prin care se cerea constituirea unei republici moldoveneşti. Noua republică autonomă nu îşi justifica decât parţial denumirea, întrucât în 1925 numai 34,3 % din populaţia acesteia era alcătuită din moldoveni/români, în scădere la 28,5 % la 1939 (cca. 170 000 persoane în total). Restul populaţiei era alcătuită din ucraineni - 50,5 %, ruşi - 5,5%, evrei - 4,8 %, alte naţionalităţi - 4,7 % (în 1925). Este de asemenea de remarcat faptul că recensământul sovietic din 1926 este primul şi ultimul care îi include într-o rubrică unică pe cei care se identifică drept moldoveni şi români, deci practic recunosc apartenenţa acestora la o singură naţiune.  Factorul politico-propagandistic în RASSM s-a accentuat ulterior între anii 1932-1938, când s-a operat, cu acordul personal a lui Stalin, trecerea de la scrierea chirilică la cea latină. Politica de „românizare” a fost promovată din două considerente majore: mai întâi, pentru a pregăti spioni sovietici pentru România care să cunoască limba literară românească; în al doilea rând, politica lingvistică din deceniul precedent „a săpat o prăpastie foarte adâncă între RASSM  şi Basarabia încă românească, două regiuni a căror unire a constituit un obiectiv permanent al politicii sovietice”. Pe de altă parte, existenţa RASSM nu constituie un caz ieşit din comun, o strategie similară, legată atât de agenda politicii interne, cât şi de cea externă, este detectabilă în ceea ce priveşte RASS Carelă, creată la 1920 sau RASS Buriato-Mongolă, creată la 1923. Cu alte cuvinte, dacă apariţia RASSM ilustrează într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice faţă de România, constituirea RASS Carelă viza Finlanda, iar declararea RASS Buriato-Mongolă - este adevărat, doar pentru o perioadă foarte scurtă - Mongolia (devenită în 1924 al doilea stat comunist din lume).   Ceea ce s-a întâmplat în RASSM anticipează în multe privinţe politica sovietică după 1940 în Basarabia. În toamna anului 1932-primăvara anului 1933 au fost declarate chiabureşti 3600 familii, averea lor a fost confiscată, majoritatea ţăranilor respectivi fiind deportaţi în regiunile Arhanghelsk, Tomsk şi pe insulele Soloveţ din Marea Albă. RASSM nu este ocolită de marea foamete din anii 30 care a afectat Ucraina, nici de procesele Marii Terori, a căror victime sunt şi lideri din primul eşalon al puterii, inclusiv şeful guvernului local, Grigori Starâi, care este executat. În timp ce elita ucraineană este învinuită de spionaj în favoarea serviciile secrete poloneze şi germano-fasciste, elita din RASSM, alcătuită din reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi, precum ruşi, ucraineni, evrei şi români, este învinuită de colaborare cu spionajul românesc. Una din acuzaţiile oficiale stipula că naţionaliştii din RASSM „aveau drept scop să rupă de URSS Moldova Sovietică şi să ducă poporul moldovenesc în robia capitaliştilor  şi  boierilor români. Această bandă burghezo-naţionalistă şi contrarevoluţionară desfăşura, la indicaţia Siguranţei româneşti, o activitate duşmănoasă în industrie, agricultură, pe frontul construcţiei naţional-culturale şi pe alte fronturi ale construcţiei sovietice şi economice”. Ceea ce se subînţelege prin activitate duşmănoasă pe frontul construcţiei naţional-culturale nu este altceva decât introducerea alfabetului latin în 1932 şi renunţarea de a crea o limbă moldovenească, iniţiativă care fusese coordonată anterior cu Moscova. În total, în RASSM vor fi executaţi în anii 1937-1938 nu mai puţin de 4 913 persoane.  Actualmente autoproclamata Republică Moldovenească Transnistreană (RMT) se consideră moştenitoarea de drept a RASSM. Teritoriul celor două entităţi nu corespunde decât parţial: RMT are o suprafaţă de 4 163 km pătraţi, iar predecesoarea sa prezumtivă - aproape de două ori mai mult - 7230 km pătraţi. Elementul românesc în autoproclamata Transnistrie de azi era de cca. 40% în 1989, dar s-a diminuat la cca. 32% în ultimii ani (recensământul din 2004).                                          

Represiunile din primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, 1940-1941: În articolul de față vom ilustra virulența persecuției staliniste din primii ani de ocupație. Astfel, în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influenţă. Ca urmare, la 28 iunie 1940 Armata Roşie ocupă Basarabia, precum şi Bucovina de Nord şi  ţinutul Herţei. O parte importantă a intelectualităţii basarabene se refugiază în România. Printre basarabenii care părăsesc provincia şi nu mai revin niciodată sau unii abia după 1989, sunt personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei româneşti, printre care scriitorul Paul Goma, lingvistul cu renume mondial Eugen Coşeriu, istoricii Ştefan Ciobanu, Leonid Boicu, Alexandru Boldur, Alexandru Gonţa, Victor Spinei, Ion Agrigoroaie, slavistul Vasile Harea, fizicianul Eugen Bădărău etc.. Fostul membru al Sfatului Ţării  Anton Crihan, refugiat în România, apoi emigrat în SUA în 1949, revine pe locurile natale potrivit dorinţei sale ultime, pentru odihnă veşnică în 1993. În ansamblu, până în luna octombrie 1940 au obţinut repatrierea sau dreptul formal de a se repatria în România 21 000 persoane.  Represiunea stalinistă a început în forță! Au fost imediat acuzaţi de trădare  şi condamnaţi la deportare, în ciuda vârstei lor înaintate, 17 personalităţi de vază ale vieţii politice, dintre care foşti membri ai Sfatului Ţării, membri ai guvernului basarabean sau foşti deputaţi în Duma de Stat ţaristă: Alexandru Baltaga, Constantin Bivol, Vladimir Bodescu, Ştefan Botnarciuc, Teodosie Cojocaru, Ion Codreanu, Luca Ştirbeţ, Vasile Gafencu, Simeon Galeţchi, Ion Ignatiuc, Teodor Neaga, Emanuil Cateli, Nicolae Secară, Pantelimon Sinadino, Grigorie Turcuman, Teodor Uncu.  N-au fost cruţaţi  nici foşti membri ai Sfatului Ţării care au votat împotriva actului Unirii din 27 martie 1918, precum Ştefan Balamez. În ciuda opţiunii sale din 1918, acesta a lucrat în perioada interbelică în primăria Chişinăului. Sovieticii îl arestează în următoarele zile după ocupaţie şi-l condamnă la pedeapsa capitală. Unul dintre foştii membri ai Sfatului Ţării, Ion Codreanu, a fost schimbat ulterior cu Ana Pauker.  Imediat după ocupaţia Basarabiei se instaurează un regim de teroare instituţionalizat. La 2 august 1940, printr-o decizie a Sovietului Suprem al URSS este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). La sesiunea respectivă participă şi o delegaţie basarabeană, care are menirea să reprezinte „clasa muncitoare” din provincie, printre aceştia fiind Sofia Ivanovna Gorskaia, sora lui Grigori Ivanovici Kotovski (un Ceapaev al poporului „moldovenesc”), şi Iustin Nikolaevici Batişcev, ultimul fiind participant la rebeliunea de la Tatarbunar din 1924, devenit între timp preşedinte al sovietului sătesc din localitate. Din totalul delegaţilor la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS din partea judeţelor care aveau să intre în componenţa RSSM erau 6 moldoveni, 7 ruşi şi un evreu. Spre deosebire de republicile baltice, decizia despre  crearea RSSM este luată la Moscova, nu în capitala noii republici unionale.  Ziarul „Pravda” din 7 iulie 1940 presupunea că va avea loc o unire a Basarabiei cu Republica Autonomă Moldovenească, dar liderii bolşevici s-au decis în ultimă instanţă pentru un alt scenariu. Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componenţa RSSM, iar judeţele basarabene - Ismail şi Cetatea Albă din sud şi o parte a judeţului Hotin din nord - sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice. Prin urmare, hotarele RSSM sunt trasate de o manieră să satisfacă mai degrabă lobby-ul ucrainean de la Moscova decât comuniştii locali, puţini numeroşi la acea dată şi în care conducerea sovietică nu avea încredere. La data anexării, etnicii români nu alcătuiau decât 28,6 % din populaţia judeţele din sud anexate Ucrainei, dar ei erau mai mulţi decât ucrainenii cărora le revenea doar 25,4 % din total Ponderea celor din urmă va creşte ulterior datorită colonizărilor operate de regimul sovietic. Chiar în următoarele luni după ocupaţia sovietică, în judeţele Ismail şi Cetatea Albă au fost colonizate peste 6 mii de familii din regiunile Cernigov, Șumî, Vinniţa, Lvov, Volânia şi Kameneţ-Podolsk. Basarabia cunoaşte astfel încă din anii 1940-1941 experienţa sovietizării  şi comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experienţe fiind aplicarea terorii în masă faţă de „duşmanul de clasă” şi „colaboratorii regimului burghezo-moşieresc de ocupaţie”. Retrospectiv, anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în tot spaţiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din ţărani, iar această clasă era vizată în special de măsurile de teroare, represiunea capătă, direct sau indirect, un pronunţat caracter antiromânesc. În ansamblu, în URSS nu etno-naţiunile erau vizate exterminării sau reeducării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societăţii burgheze. Există însă şi câteva excepţii de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportaţi imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum şi de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, inguşii, karaceenii, balcari şi turcii meshetinţi, învinuiţi de colaborare cu regimul de ocupaţie nazist şi deportaţi în masă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia.  Noile autorităţi s-au evidenţiat şi prin politica lor faţă de biserică şi religie în ansamblu. Facultatea de Teologie a fost imediat închisă, dar Biserica ortodoxă din Basarabia a fost supusă Patriarhiei din Moscova abia în decembrie 1940. Atitudinea noilor autorităţi faţă de religie a fost la început una pragmatică - o parte dintre biserici erau lăsate să funcţioneze dacă achitau statului un impozit special, care varia între 3 000 - 5 000 ruble pe an. Catedrala din Chişinău plătea cel mai mult - 240 000 ruble anual. Pentru oficierea slujbelor religioase în zilele marilor sărbători au fost stabilite impozite suplimentare. S-a reintrodus oficierea slujbelor în slavoneşte şi s-a revenit la stilul vechi. Dintre cele 1090 biserici şi 28 mănăstiri existente în iunie 1940, numai 898 au fost găsite de administraţia românească în stare relativ normală, în timp ce 27 au fost transformate în săli de spectacol sau destinate altor activităţi. O parte din preoţi, din frică faţă de noile autorităţi s-au tuns, şi-au lepădat straiele bisericeşti şi au început să se îndeletnicească cu comerţul de lucruri şi haine vechi. S-au înregistrat şi cazuri când soldaţi sovietici intrau în biserici să se roage, fapt pentru care erau aspru pedepsiţi, aşa cum s-a întâmplat cu un soldat care a făcut o rugăciune la biserica mănăstirii Răciula. El a fost împuşcat imediat, la o depărtare de 200 metri de biserică. Alţi reprezentanţi ai noii puteri, cu riscul de a avea probleme, chemau  preoţii la dânşii acasă pentru oficierea cununiei sau a botezului. Organizaţia locală de comunişti era insignifiantă şi dominată de reprezentanţi ai minorităţilor etnice. Din totalul comuniştilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români. Proporţia redusă a comuniştilor reflectă faptul că majoritatea populaţiei locale în ansamblu şi al etnicilor români în particular lor nu apreciau URSS-ul drept „patria lor adevărată”, cum va afirma propaganda şi istoriografia sovietică ulterior. Pe de altă parte, prezenţa disproporţionată a minorităţilor din Basarabia în mişcarea comunistă arată că unii din reprezentanţii lor - nu comunitatea lor naţională în ansamblu şi nu ca reprezentanţi ai comunităţilor lor, era o opţiune individuală - erau mai susceptibili de a îmbrăţişa idealurile marxist-leninste şi de a vedea în URSS „pământul făgăduinţei”. Majoritatea membrilor PCdR din Basarabia vor avea însă curând ocazia să constate că noua putere îi tratează pe toţi localnicii cu mare suspiciune, inclusiv pe comunişti, indiferent de apartenenţa lor etnică. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă şi în primăvara anului 1941. Din cca. 9 000 de comunişti din RSSM, aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice. Acest lucru reflectă faptul că populaţia locală era refractară ideilor comuniste. În acelaşi timp nu se înregistrează acţiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.    Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupaţie sovietică şi cum iminenţa izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influenţat politica Moscovei în regiune? Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie - 4 iulie 1940, constituind foşti funcţionari ai statului român sau suspecţi de colaborare cu administraţia română. În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritateafiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere. Arestări sumare au avut loc în multe sate basarabene, unii ţărani fiind deportaţi în Siberia chiar în primele zile după ocupaţie prin strădania unor consăteni care doreau să obţină favoruri din partea noii puteri. Un caz aparte a fost în satul Sineşti, locuitorii săi fiind pedepsiţi pentru că au votat, printre primii din Basarabia, pentru Unire, în martie 1918.  Inamici potenţiali ai puterii sovietice au fost consideraţi şi germanii din Basarabia, urmaşi ai coloniştilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriaţi în Germania cca. 124 mii de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, semnate la iniţiativa Berlinului. Etnicii germani nu obţineau nici un fel de compensaţie din partea Moscovei pentru proprietăţile abandonate, averea lor imobilă şi utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în localităţile repopulate ad hoc  cu ţărani de peste Nistru, deprinşi deja cu munca în folosul obştesc.  Cele mai importante arestări  şi deportări ale populaţiei locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941. Deportările din noile teritorii ocupate de URSS în vara anului 1940 încep la 22 mai şi se încheie la 20 iunie 1941, deci cu doar două zile înaintea invaziei hitleriste. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile - S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin. Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foşti membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizaţie, cu experienţă de ani de zile în activităţi ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”. Operaţiunea majoră de arestare şi deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 - deportate. În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operaţiunii, prezentat lui Stalin, Beria şi Molotov, se constată că numărul celor arestaţi şi deportaţi a scăzut de la cifra iniţială de 32 423 persoane la 31 419. Cum se explică această diferenţă şi ce relevanţă are această micşorare a listei iniţiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia - 1183 reuşesc să evite tragedia care îi aştepta. Dintre aceştia, trei persoane au reuşit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 şi-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienţei materialelor compromiţătoare”.  Un alt aspect al terorii comuniste consta în faptul că familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimişi în lagăre de concentare - 5000 persoane în Kozelişciansk, alte 3000 - în cel din Putivlisk, iar membrii familiilor lor - în localităţi speciale pentru „strămutaţi”  în regiunile Karaganda (Kazahstan), Omsk şi Novosibirsk (Siberia Centrală). După un document semnat de M. V. Konradov, şeful secţiei localităţilor speciale şi de muncă al Gulagului din cadrul NKVD-ului din 15 septembrie 1941, numai membrii familiilor celor deportaţi din RSSM (deci în afară de capii familiilor) constituiau în total 22 648, repartizaţi după cum urmează: Kazahstan - 9 954 persoane, RASS Komi - 352 persoane, regiunea Krasnoiarsk - 470 persoane, regiunea Omsk - 6085 persoane, Novosibirsk - 5787 persoane. Prin urmare, la data respectivă în localităţile speciale din Rusia şi Kazahstan se  aflau cu mult mai multe persoane  decât numărul celor deportaţi în noaptea de 12 spre 13 iunie, ceea ce confirmă faptul că, și în zilele următoare, au mai fost efectuate deportări individuale sau de grup ale populaţiei din RSSM. Rămâne deschisă o întrebare, anume,  cea care se referă la soarta celor care au fost arestaţi în noaptea din 12 spre 13 iunie 1941. Majoritatea celor arestaţi, se pare, au fost executaţi imediat după deciziile troicilor urmând modelul execuţiilor din anii 1931-1933 şi 1937-1938 din Uniunea Sovietică, locul execuţiilor fiind de regulă subsolurile procuraturii din centrul Chişinăului; ceilalţi au fost deportaţi ulterior în regiuni îndepărtate ale Siberiei şi Kazahstanului. Tuturor persoanelor deportate din RSSM în 1940-1941, precum şi celor din ţările baltice, Ucraina de Vest şi Belorusia de Vest - teritorii noi anexate conform Pactului Ribbentrop-Molotov - li se va interzice ulterior, printr-o decizie din 6 noiembrie 1952, să revină vreodată în locurile natale.   După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestaţi şi deportaţi în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare evident exagerată, dat fiind contextul vremii - războiul împotriva bolşevismului. În total, în primul an de ocupaţie sovietică au avut de suferit - prin arestare, execuţie sau deportare - nu mai puţin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Această cifră se apropie de cea calculată de istorici ruşi după documente de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 mii de persoane represate, fie prin arestare, executare sau deportare în primul an de ocupaţie sovietică. Arestările au continuat şi după 22 iunie 1941, conform Ucazului din aceiaşi zi a Sovietului Suprem al URSS „Despre starea de război” care prevedea arestarea, executarea sau deportarea - în dependenţă de gradul de gravitate stabilit de troică - a celor mai periculoase elemente antisovietice. În toiul operaţiilor militare, a fost arestat şi condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor şef al revistei interbelice „Viaţa Basarabiei”. Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizaţii antisovietice, drept care au fost deportaţi ad hoc.