PROBLEMA BASARABIEI ÎN RAPORTURILE ROMÂNO-AMERICANE - 1918-1944!

PROBLEMA BASARABIEI ÎN RAPORTURILE ROMÂNO-AMERICANE - 1918-1944!

  Scopul acestui articol este acela de a încerca prezentarea unui tablou cât mai corect și coerent al politicii și atitudinii S.U.A. față de problema Basarabiei într-o perioadă foarte complicată a istoriei acestei provincii din Europa de Est. Cadrul larg pe care a trebuit să-l acoperim în urmărirea acestui scop complică într-o oarecare măsură sarcina formulării unor judecăți cu valoare absolută pentru întreaga perioadă vizată. Din acest motiv, în articolul de față, vom prezenta succint unele concluzii ținând cont de succesiunea celor mai importante evenimente în evoluția poziției americane față de problema Basarabiei. Referitor la atitudinea americană față de unirea Basarabiei cu România în contextul sfârșitului Primului Război Mondial și al Conferinței de Pace de la Paris, se impun două concluzii principiale. Prima ține de faptul că în cercurile oficiale americane a domnit un consens clar că Basarabia este pământ românesc din punct de vedere etnic și istoric. Putem sublinia că pe parcursul cercetări înteprinse nu am văzut niciun document american din perioada Conferinței de Pace (sau de mai târziu) care să conteste apartenența Basarabiei la România anume pe aceste criterii. Dimpotrivă, majoritatea absolută a experților americani care au lucrat fie în comisia Inquiry, fie în comisiile din cadrul Conferinței, au recomandat președintelui Wilson recunoașterea unirii, făcând trimitere anume la aceste trei criterii ca argumente incontestabile: etnic, lingvistic și istoric. A doua concluzie principială este că decizia lui Wilson de a nu semna Tratatul internațional de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România a fost o decizie politică, impusă de interesele din acel moment ale Statelor Unite. Părerea noastră este că această decizie s-a sprijinit pe două raționamente. Primul și cel mai important raționament este evident. Acesta a ținut seamă de situația Rusiei de după revoluție. Este cât se poate de clar că Wilson a considerat incorect și în contradicție cu principiile transparenței în afacerile internaționale pe care le promova el însuși, să aprobe „înstrăinarea” Basarabiei de la Rusia aliată, mai ales în situația în care aceasta nu avea un guvern recunoscut care să ia parte la negocieri în această privință. De altfel, faptul că americanii erau în principiu împotriva dezmembrării Rusiei din motive geopolitice este un aspect cunoscut și ușor de observat pe tot parcursul perioadei interbelice. Al doilea criteriu pe care, în opinia noastră, s-a bazat decizia lui Wilson de a nu recunoaște unirea este mai puțin evident și încă și mai puțin discutat în istoriografie. În urma adunării, sintetizării și analizei tuturor datelor documentare de care am putut dispune, concluzia noastră este că Wilson s-ar putea să nu fi fost convins de faptul că unirea Basarabiei cu România a fost una cu adevărat liberă! În concluziile mai multor recomandări sau rapoarte și în unele documente diplomatice americane din epocă se arată că Basarabia s-a unit cu România în virtutea principiului dreptului la autodeterminare a popoarelor. Cu toate acestea, în mai 1918 Wilson nu era sigur că această unire „s-a făcut cu acordul Basarabiei”. Sar putea ca această rezervă să fi fost alimentată mai târziu și de către rușii prezenți și activi în capitalele europene, dar și în America, sau de guvernul ucrainean care i s-a adresat personal lui Wilson în această privință. Aceleași rezerve au fost exprimate mai târziu și de către Robert Lansing sau F.L. Polk, iar anumite evenimente, cum a fost organizarea alegerilor în Basarabia pentru Parlamentul României mai înainte ca Cei Patru Mari să se fi pronunțat cu privire la soarta acestei provincii, probabil că nu au făcut altceva decât să alimenteze părerea americanilor că această unire n-ar fi avut un caracter democratic. Trebuie să adăugăm aici că, deși concluzia respectivă cu privire la suspiciunile americanilor își găsește confirmarea și în sursele documentare din anii ’20 sau ’30, totuși impresia noastră este că diplomații S.U.A. au apelat la acest argument mai curând ca la un subterfugiu sau scuză după care puteau ascunde motivațiile reale, de ordin politic și geopolitic, pentru care refuzau să recunoască unirea. În anii ‘20, dintre toate laturile chestiunii basarabene, S.U.A. au fost interesate de locul Basarabiei în relațiile româno-sovietice mai mult decât de toate celelalte luate la un loc. Interesul american anume față de acest aspect al problemei nu era întâmplător, acesta explicându-se prin prisma principalelor obiective ale politicii externe americane în raport cu Rusia sovietică: împiedicarea sau cel puțin întârzierea recunoașterii internaționale a acesteia și menținerea, în pofida acestei nerecunoașteri, a integrității teritoriale a fostului Imperiu Rus. Modul în care problema Basarabiei a evoluat în această perioadă în raporturile româno-sovietice a corespuns aproape în totalitate acestor obiective ale americanilor. Există mai multe aspecte pe care le putem aduce în discuție aici, inclusiv și poate cel mai important, rolul pe care Rusia urma să-l joace în balanța de putere de pe blocul continental eurasiatic. În acest sens, este bine cunoscută opoziția lui Wilson față de intervenția japoneză în Sahalin și Siberia. În ce privește atitudinea lor față de problema Basarabiei în contextul general al relațiilor internationale, americanii au rămas, în general, fideli poziției asumate în anii 1919-1920 și care și-a găsit definiția completă în nota Secretarului de Stat, B. Colby. Americanii nu au privit cu niciun fel de simpatie, și nici măcar cu imparțialitate, cauza românească în Basarabia. Ei au refuzat categoric în această perioadă să-și reconsidere poziția în raport cu unirea, la care se referau în documentele lor interne în termenii de anexare sau ocupație. În anii ’20, diplomații americani considerau problema Basarabiei drept una de importanță majoră, atât pentru statul român, cât și pentru relațiile româno-americane, dar și pentru pacea în Europa. Acest lucru se datora faptului că atâta timp cât o soluție (mai mult sau mai puțin) definitivă nu se găsea pentru această problemă, asupra României avea să atârne constant, întocmai ca sabia lui Damocles, amenințarea sovietică. Această situație, la rândul ei, apreciau americanii, putea să dăuneze atât relațiilor româno-americane, pentru că S.U.A. nu considerau recomandabilă investirea capitalului politic și economic într-o țară care se confrunta cu asemenea riscuri, cât și României, deoarece mediul de afaceri nu se putea dezvolta normal sub presiunile generate de o astfel de problemă. Tot aici putem sublinia încă odată că americanii au remarcat de mai multe ori modul foarte grav în care nerezolvarea chestiunii basarabene afecta economic spațiul dintre Prut și Nistru, care nu numai că nu mai avea acces la piețele tradiționale, dar, după cum indică unele documente americane, acolo nici măcar nu se făceau investiții, tocmai pentru că acestea ar fi fost puse în primejdie în eventualitatea unui atac sovietic. Care era părerea americanilor față de modul în care elita politică românească percepea problema Basarabiei sau față de politica României relativ la această chestiune în general? Despre felul cum înțelegea România să rezolve această problemă, americanii aveau părere foarte negativă. Diplomații americani considerau atitudinea României în această privință ca fiind nerealistă. Dincolo de faptul că guvernele României nu au știut să profite până în 1923-1924 de slăbiciunea sovieticilor, atunci când aceștia ar fi fost dispuși să recunoască unirea în schimbul stabilirii relațiilor diplomatice și/sau a unor concesiuni economice, americanii considerau excesiv de nerealistă atitudinea clasei politice române, conform căreia o problemă a Basarabia nici măcar nu exista. Ei remarcau că acest subiect era aproape tabu în România, în ciuda faptului că realitatea impunea o dezbatere atentă și stăruitoare în vederea găsirii unor idei cât mai ingenioase de soluționare a acestei probleme. În schimb, din documentele Legației americane de la București rezultă clar că, clasa politică românească, convisă de dreptatea sa, a preferat „strategia struțului”. Balanța argumentelor etnice, istorice, lingvistice și juridice atârna în favoarea României, și în legătură cu aceasta, americanii remarcau că poziția conform căreia nu putea să existe nicio problemă a Basarabiei predomina nu numai la nivelul întregii clase politice, dar și al întregii societăți. Conform acestei opinii, problema Basarabiei a fost definitiv soluționată prin Tratatul din 28 octombrie 1920 și prin votul Sfatului Țării din 27 martie 1918. În ce consta problema unei asemenea atitudini se arată însă foarte clar în documentele diplomatice americane: aceste acte (în special Tratatul Basarabiei), chiar dacă ar fi fost recunoscute și ratificate de toate statele semnatare, se putea argumenta, mai ales după experiențele statelor baltice, ale Poloniei și Finlandei, că recunoașterea sovietică a frontierelor era fără valoare, dar nu încape îndoială că nu România era răspunzătoare de faptul că Rusia nu a recunoscut unirea Basarabiei. În 1920, ea ar fi putut fi recunoscută probabil doar cu prețul recunoașterii guvernului sovietic; în 1921 ea ar fi trebuit să includă un tratat de neutralitate, ca și abandonarea pretenției privind restaurarea rezervelor de aur și alte bunuri ale Băncii Naționale. Dar, în măsura în care România nu avea nicicum intenția de a ataca Rusia, iar șansele de a-și câștiga aurul și valorile erau minime, ea ar fi renunțat la foarte puține lucruri în timp ce recunoașterea formală de către Rusia a frontierei Nistrului i-ar fi îmbunătățit poziția internațională, mai ales în Statele Unite, unde a persistat mult timp iluzia că lipsa recunoașterii afectează grav stabilitatea țării. În cercurile formale, aceasta a avut consecința (până în 1933) de a împiedica recunoașterea, de către America, a frontierelor țării. În mod paradoxal, America era singura mare putere care a refuzat să recunoască guvernul sovietic, dar a atribuit supremă importanță juridică recunoașterii de către acel guvern „nereprezentativ” a recunoașterii legitimității unirii Basarabiei cu România, așa cum o ilustrează atitudinea diferită adoptată față de recunoașterea limitelor teritoriale ale statelor baltice și ale Poloniei. În legătură cu aceste chestiuni, diplomații americani din acea vreme au mai observat un lucru foarte important, poate mai important decât refuzul de a căuta o soluție directă cu sovieticii și care era singura modalitate, în opinia americanilor, de a rezolva problema Basarabiei. „Strategia” politicienilor români de a nu face nimic în privința Basarabiei a avut urmări concrete și foarte grave asupra stării armatei, care era un garant al stăpânirii românești în Basarabia mai important decât toate tratatele sau înțelegerile internaționale luate la un loc. Din corespondența legației S.U.A. de la București rezultă foarte clar că dacă până prin 1923 americanii apreciau starea armatei române (mai ales a trupelor staționate în Basarabia), în general, drept satisfăcătoare, după această dată este semnalată o situație negativă, ceea ce s-a regăsit în nivelul foarte scăzut de pregătire, înzestrare și instruire al trupelor și care, în mod inevitabil, avea să joace un rol foarte important în ce privește soarta Basarabiei. De fapt, această opinie era împărtășită și de englezi, francezi și chiar de polonezi. Atitudinea critică a americanilor față de modul în care clasa politică românească a tratat problema Basarabiei (în anii ’20) în raport cu relațiile româno-sovietice este, probabil, parțial îndreptățită, de vreme ce, această perioadă a fost pentru România una a oportunităților ratate. Dar istoria nu a dat dreptate nici americanilor care credeau că soluția pentru problema Basarabiei trebuia căutată într-o înțelegere directă cu U.R.S.S. Ei au subestimat cinismul cu care sovieticii înțelegeau să trateze înțelegerile care le purtau semnătura, iar experiența Poloniei și a Țărilor Baltice, care au avut aceste înțelegeri directe cu sovieticii, constituie o demonstrație suficientă în acest sens. Rusia sovietică era o putere revizionistă bolșevică, disprețul ei pentru tratatele și înțelegerile internaționale a fost exprimat cât se poate de clar de Lenin încă de la începutul perioadei care ne interesează, când a declarat, la 15 octombrie 1920, că atunci „când Rusia sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege de tratatele de la Versailles”. Aici poate fi surprinsă o diferență clară de optică între poziția României și a Rusiei Sovietice față de sistemul de la Versailles. Dacă statul român își lega toate speranțele în privința unui viitor pașnic și a sorții Basarabiei anume de acest sistem, atunci americanii nu îl vedeau nici pe departe în culori atât de luminoase, iar scopul sovieticilor era pur și simplu de a-l distruge. Prima jumătate a anilor ’30 a fost o perioadă de destindere în problema Basarabiei, iar acest lucru se poate observa și din evoluția atitudinii americane față de această chestiune. Pactul Briand-Kellog, Protocolul Litvinov și stabilirea relațiilor diplomatice între U.R.S.S. și România, i-au determinat pe americani să creadă că sovieticii au „clasat” dosarul basarabean. Această atitudine explică și faptul că după 1933, și până prin 1938-1939, corespondența diplomatică americană referitoare la Basarabia este mult mai săracă decât până la și după respectivul interval de timp. Acest lucru se explică și datorită faptului că respectiva perioadă coincide cu o resurgență a izolaționismului american, cauzată de urmările marii depresiuni economice, atitudinea S.U.A. față de alte națiuni ca urmare a neachitării creditelor americane, suspiciunile Congresului față de posibilitate angajării americane în vreun sistem al securității internaționale. Pe de altă parte, tot între acești ani are loc și apropierea cea mai mare de pe tot parcursul perioadei interbelice între pozițiile României și a S.U.A. față de statutul Basarabiei. Aici ne referim la ceea ce se consideră a fi recunoașterea de facto de către S.U.A. a unirii Basarabiei cu România, în 1933, în urma unui efort fără precedent, asiduu și susținut, coordonat timp de trei ani cu multă insistență și pricepere de ambasadorul român la Washington, Carol A. Davilla. Succesul parțial al diplomației române din 1933 în ce privește modificarea atitudinii S.U.A. în problema Basarabiei i-a făcut pe unii istorici români să ajungă la concluzia eronată că includerea cotei basarabene de emigrație în S.U.A. în cadrul cotei rezervate României ar fi fost echivalentă cu recunoașterea americană formală a unirii. Istoriografia română a tratat includerea cotei basarabene în cea românească drept o recunoaștere de facto. V. F. Dobrinescu, consideră de pildă că „oficialitățile americane erau convinse de utilitatea recunoașterii Protocolului de la Paris” din 28 octombrie 1920. Există două motive principale pentru care concluzia respectivă pare rezonabilă. În primul rând, prin proclamația prezidențială de la 16 iunie 1933 dispare orice distincție între basarabeni și restul locuitorilor regatului. În acest fel, pentru prima dată, autoritățile S.U.A. îi recunosc pe basarabeni drept cetățeni ai României. În al doilea rînd, suprimarea acestei distincții atrăgea după sine și eliminarea consecințelor sale politice: astfel, dispărea ultimul și cel mai important semn explicit al refuzului Statelor Unite de a recunoaște unirea Basarabiei cu România. Prin urmare, dacă nu mai existau niciun fel de semnale fățișe ale nerecunoașterii actului din 27 martie 1918, înseamnă că S.U.A. pur și simplu se aliniau la poziția celorlalte state care, deși nu erau semnatare ale Tratatului Basarabiei din 28 octombrie 1920, totuși, implicit, în relațiile lor cu statul român, recunoșteau România în hotarele sale din perioada interbelică. În afară de aceste raționamente, observăm că, diplomați americani, inclusiv Secretarul de Stat, Cordel Hull, în corespondența lor internă, au ajuns la aceeași concluzie și anume că recunoașterea basarabenilor drept cetățeni ai României, prin înglobarea cotei, avea efectul unei recunoașteri de facto a suveranității române în Basarabia. Cu toate acestea, modul în care S.U.A. au înțeles să recunoască, implicit, starea reală de lucruri din Basarabia, ridică serioase semne de întrebare cu privire la faptul dacă maniera în care guvernul american a procedat în această privință poate fi catalogată drept recunoaștere, fie și de facto, a unirii Basarabiei cu România. M. Mitrașca, cel care până acum a cercetat cel mai adânc problema respectivă, consideră că, din cauza poziției duplicitare pe care S.U.A. au adoptat-o în această chestiune, se poate considera că „Statele Unite nu au recunoscut nici măcar de facto, unirea Basarabiei”. El ajunge la această concluzie în baza raționamentului că deși „teoretic, nimic nu stă în calea interpretării acestei decizii (de integrare a cotelor - M.Ț.) drept o recunoaștere de facto a unirii, în practică însă, maniera ascunsă în care ea a fost luată și justificarea care a stat la baza sa (de ordin administrativ, și nu pentru că Basarabia ar fi avut un caracter românesc), plus proiectul de comunicat ce urma să fie făcut public, în cazul în care chestiunea ar fi ajuns în presă, împiedică o asemenea interpretare”. Raționamentul se arată destul de convingător. O recunoaștere, fie și de facto, trebuie să aibă totuși un caracter public. În cazul de față însă, din cauza insistenței americane de a nu face publică decizia lor de contopire a cotelor, României această hotărâre nu i-a servit, din punct de vedere politic, la nimic. O astfel de recunoaștere nu a ajutat statul român în raport cu actorii internaționali revizioniști, mai ales față de U.R.S.S.. În al doilea rând, o recunoaștere a hotarelor unui stat presupune o definire fundamentală de poziție în raport cu statul beneficiar. Însă în cazul nostru, S.U.A. au luat decizia de a face acest lucru pe baza unui simplu act administrativ care putea fi modificat odată la câțiva ani. Această manevră lăsa autorităților americane posibilitatea de a reveni oricând asupra deciziei lor de unificare a cotelor și de a anula efectele benefice pe care le putea avea pentru România pe plan international. Mai mult decât atât, nu trebuie să uităm că deși, în particular, americanii admiteau echivalența respectivei hotărâri administrative cu o recunoaștere de facto a unirii, totuși în public, au subliniat în mai multe rânduri că ea fusese luată doar din considerente administrative. Concluzia noastră este că ofensiva diplomatică din anii 1930-1933 a lui Carol Davila a avut doar cu un succes partial, deși în epocă succesul a fost considerat deplin. Diplomația românească a reușit, grație eforturilor Legației de la Washington, să elimine orice semn al refuzului S.U.A. de a recunoaște unirea Basarabiei cu România, prin faptul că Statele Unite îi recunosc, începând cu 1933, pe basarabeni drept cetățeni ai României. După această realizare, M.A.S. al României a considerat că, în ce privește relațiile bilaterale româno-americane, problema Basarabiei a fost soluționată definitiv și nu a mai căutat niciodată să o discute cu Departamentul de Stat. În același timp, schimbarea atitudinii față de cota imigrației basarabene a fost și un succes al administrației Roosevelt. Deși S.U.A. au acordat, teoretic și într-o manieră evazivă, recunoașterea de facto a suveranității românești în Basarabia, totuși în practică și-au rezervat posibilitatea de a reveni fără nicio dificultate asupra acestei decizii și au insistat ca ea să nu fie făcută publică. În schimbul acestei recunoașteri îndoielnice, americanii au reușit să obțină două lucruri: unele câștiguri materiale concrete pentru cercurile de afaceri americane și rezolvarea (formală) a unei probleme politice care umbrea relațiile româno-americane încă de la începutul perioade interbelice. Iluziile americane, dar și cele românești, cu privire la soluționarea pașnică a problemei Basarabiei s-au năruit brusc în contextul internațional dat de semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Pe măsură ce sovieticii conlucrau cu naziștii pentru punerea în aplicare a prevederilor protocolului adițional secret, americanii au realizat că venise timpul ca sovieticii să culeagă roadele strategiei lor răbdătoare în privința Basarabiei. Eu au observat că circumstanțele internaționale erau de așa natură că Moscova nu putea spera la împrejurări mai favorabile pentru a anexa din nou Basarabia. În această situație, Washingtonul a preferat să adopte o atitudine expectativă, refuzând să acorde orice fel de ajutor României, chiar și sprijinul diplomatic pe care M.A.S. al României, confruntat la sfârșitul anului 1939 cu sarcina complicată a descifrării intențiilor sovietice, l-a cerut Departamentului de Stat. Această atitudine a americanilor trebuie înțeleasă având în vedere și faptul că ei priveau pericolul nazist ca pe o amenințare mult mai mare în raport cu cel sovietic. De asemenea, există multe indicii că cel puțin o parte a elitei politice americane din acea perioadă spera că ambițiile Moscovei în România vor constitui un punct suplimentar de fricțiune între naziști și sovietici. Atunci cînd ultimatumul sovietic a venit, iar guvernul carlist a cedat Basarabia, americanii, care nu erau în mod direct afectați de aceste evenimente, ne-au lăsat o serie de păreri obiective și realiste despre diferite aspecte ale acestei experiențe tragice pentru români. În primul rînd, prin prisma corespondenței diplomatice americane realizăm adevăratele dimensiuni ale consecințelor foarte grave pe care le-a avut falimentul unei strategii de douăzeci de ani a statului roman în ce privește problema Basarabiei. Însă americanii erau, în principal, interesați de rolul pe care anexarea Basarabiei de către sovietici avea să-l aibă în evoluția generală a politicii internaționale și de aceea s-au arătat mai preocupați de politica pe care România avea să o adopte după acest eveniment în raport cu Germania. Este deosebit de interesantă și în același timp instructivă politica Washingtonului față de România în această privință. Atitudinea respectivă a fost, de pildă, foarte diferită de cea a britanicilor, pe seama politicii cărora diplomații americani puneau parțial situația în care România a ajuns la sfârșitul anului 1940. Astfel, după anexarea Basarabiei de către sovietici, politica S.U.A. față de România, în pofida unor sancțiuni economice cauzate de prezența trupelor germane pe teritoriul românesc, a devenit neașteptat de înțelegătoare față de interesele statului român. Astfel, americanii iau înștiințat explicit pe români că ei nu recunosc anexarea de către sovietici a Basarabiei, iar atunci când armata română, alături de cea germană, a trecut Prutul pentru a elibera teritoriul Basarabiei, Departamentul de Stat a considerat că nu exista niciun motiv pentru a condamna participarea armatelor române la operațiunea Barbarossa, atât timp cît acțiunea acestora era limitată în spațiul dintre Prut și Nistru. Dar chiar și atunci când armatele române au trecut Nistrul, americanii, spre deosebire de britanici, s-au ferit să condamne decizia lui Antonescu. Explicația acestei politici constă în dorința americanilor de a păstra relații cât mai bune cu aliații Germaniei, pentru a nu-i lăsa să cadă în izolare internațională și a le oferi, pe această cale, o portiță de scăpare din orbita Berlinului. Strategia aceasta a fost foarte înțeleaptă, însă conducerea României fie nu a înțeles intențiile Statelor Unite, fie, dezamăgită de rolul jucat de puterile occidentale în legătură cu anexarea Basarabiei, nu a dorit să dea curs acestei politici de apropiere pe care americanii o urmăreau cât se poate de evident. Antonescu a preferat, în schimb, să angajeze în mod conștient, voluntar și definitiv România de partea Germaniei, limitânduși drastic toate posibilitățile de manevră diplomatică și, de fapt, tăindu-și toate căile de retragere. Aceste decizii au fost luate în mod conștient, însă de ce s-a procedat anume așa? Respectiva atitudine poate fi explicată prin neîncrederea pe care Antonescu o avea față de S.U.A. și care era determinată de o serioasă divergență de interese obiective dată de faptul că în timp ce pentru România cea mai mare amenințare era prezentată de sovietici, americanii priveau Germania și ambițiile acesteia drept un pericol mai mare și mai ales mult mai urgent. Din această cauză, americanii au avut o atitudine foarte diferită față de aceste două regimuri totalitare, cu toate că ambele duceau aceeași politică expansionistă agresivă. Această atitudine probabil că i s-a părut lui I. Antonescu greu de împăcat cu interesele României și de fapt el a reproșat-o Washingtonului repetat. Sigur, acest raționament este valabil doar dacă admitem că I. Antonescu nu a conștientizat rolul jucat de germani în anexarea Basarabiei și Bucovinei. În orice caz, Antonescu a decis că România nu avea nevoie de relații prietenești cu Statele Unite, față de care statul român a adoptat o atitudine provocatoare și agresivă. Această evoluție, privită și în legătură cu politica de epurare etnică a României împotriva evreilor din Basarabia și Transnistria, i-a  determinat pe americani către sfârșitul anului 1941 să-și revizuiască poziția față de interesele naționale ale românilor în Basarabia. A fost firesc ca după ruperea relațiilor diplomatice și declarația de război din partea României această tendință să se accelereze, atitudinea S.U.A. față de problema Basarabiei evoluând, din motive evidente, către o poziție compatibilă cu interesele sovietice!