IISUS -
LUMINA LUMII! - PERICOPELE DE LA 31 LA 40!
31 - Sutașul/Centurionul:
Hristos
îi spusese slujbașului împărătesc căruia îi vindecase fiul: „Dacă nu vedeți
semne și minuni, cu niciun chip nu credeți!” (Ioan 4, 48.). El era întristat de
faptul că însuși poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În
repetate rânduri Se mirase de necredința lor. Dar S-a mirat și de credința
sutașului care a venit la El. Sutașul n-a pus la îndoială puterea
Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în persoană să săvârșească
minunea. „Zi numai un cuvânt”, a zis el, „și robul meu va fi
tămăduit.” Robul sutașului fusese lovit de paralizie și zăcea în pat,
fiind pe moarte. La romani slujitorii erau sclavi, care se vindeau și se
cumpărau în piață și erau tratați în chip abuziv și crud; dar sutașul era
atașat de slujitorul său și-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că
Iisus poate să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veștile auzite îi
inspirau credință. Fără a ține seama de formalismul iudeilor, romanul acesta
era convins că religia lor era superioară. Trecuse de piedicile prejudecății
etnice și ale urii care îi despărțeau pe cuceritori de poporul cucerit. Arătase
respect față de slujirea lui Dumnezeu și se purtase frumos față de iudei, ca
unii care erau închinătorii Lui. În învățătura lui Hristos, așa cum i se transmisese,
el găsea ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el
răspundea la cuvintele Mântuitorului. Dar se simțea nevrednic să vină în fața
lui Iisus și i-a rugat pe bătrânii iudeilor să facă cereri pentru vindecarea
slujitorului său. Ei Îl cunoșteau pe Marele Învățător și, gândea el, se
vor pricepe cum să se arate în fața Lui, pentru a-I câștiga favoarea. Când
a intrat în Capernaum, Iisus a fost întâmpinat de o delegație a bătrânilor,
care I-au spus dorința sutașului. Ei au stăruit, zicând: „Face să-i faci acest
bine, căci iubește neamul nostru, și el ne-a zidit sinagoga”. Iisus a
plecat îndată către locuința slujbașului; dar, din cauza mulțimii care era în
jurul Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat și sutașul, în
neîncrederea sa în sine, a trimis să I se spună: „Doamne, nu Te mai osteni
atâta; pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”. Dar
Mântuitorul a mers mai departe și sutașul, îndrăznind în cele din urmă să se
apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: „Nici nu m-am socotit
vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi numai un cuvânt și robul meu va fi
tămăduit. Căci și eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași, și
zic unuia: Du-te! Și se duce; altuia: Vino! Și vine; și robului meu: Fă cutare
lucru! Și-l face”. După cum eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc
autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, așa și Tu reprezinți puterea
nemărginitului Dumnezeu și toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu
poți să comanzi bolii să plece și ea va asculta de Tine. Tu poți să dai ordin
trimișilor Tăi cerești și ei vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt
și slujitorul meu se va tămădui. „Când a auzit Iisus aceste vorbe, S-a
minunat de sutaș. S-a întors către norodul care mergea după El și a zis: Vă
spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare. Iar către
sutaș a zis: Du-te și facă-ți-se după credința ta. Și robul lui s-a tămăduit
chiar în ceasul acela.” Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaș
lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei
nu recunoșteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul
lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaș pentru
binele pe care îl făcuse „poporului nostru”. Dar sutașul a spus despre sine:
„Nu sunt vrednic”. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Și-a văzut
nevrednicia; totuși s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria
bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos
și de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni,
ci ca într-un Prieten și un Mântuitor al omenirii. Astfel trebuie să vină
orice păcătos la Hristos. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în
neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.). Când Satana îți spune că
ești păcătos și că nu poți spera să primești binecuvântarea lui Dumnezeu,
spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoși. N-avem nimic
care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm
totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui
mântuitoare să fie o necesitate. Iudeii fuseseră învățați din copilărie cu
privire la lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor și
profeților, precum și învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Dar ei
disprețuiseră lumina și acum nu vedeau în Iisus nimic care să-i atragă. Dar
sutașul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca
soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație și
împrejurări și, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor și de disprețul
concetățenilor săi față de poporul Israel - omul acesta a înțeles adevărul față
de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a așteptat să vadă dacă iudeii aveau
să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când „adevărata lumină
care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9) a luminat asupra lui,
el, deși era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu. Pentru Iisus,
lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să o
săvârșească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la
strângerea tuturor neamurilor în Împărăția Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor
urmările lepădării harului: „Vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de
la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor.
Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul
și scrâșnirea dinților.” Vai, cât de mulți sunt aceia care și acum se pregătesc
pentru aceeași fatală dezamăgire! În timp ce ființe din întunericul păgânătății
primesc harul Său, cât de mulți în țările creștine nu fac decât să
disprețuiască lumina harului care strălucește peste ei
La o
depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiș care
privește spre câmpia întinsă și frumoasă a Ezdraelonului, se găsește satul
Nain, și către el și-a îndreptat apoi Iisus pașii. Erau cu El mulți dintre
ucenici și alți oameni, iar pe parcursul drumului mai veneau și alții, doritori
să audă cuvintele Lui de iubire și de milă, aducându-și bolnavii să fie
vindecați și având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere așa de
minunată Se va descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulțime venea
după El, oameni plini de voie bună și de speranță urcau împreună, pe cărarea
stâncoasă, spre poarta satului de munte. Pe când se apropiau, au văzut un
cortegiu mortuar ieșind pe poartă. Cu pasul încet și trist, se înaintează către
locul de înmormântare. În față, pe o targă deschisă, este purtat trupul celui
mort, iar în jurul lui jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toți
oamenii din localitate s-au adunat pentru a-și arăta respectul față de cel mort
și împreuna-simțire cu familia. Priveliștea aceasta trezea milă. Mortul
era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată, rămasă singură, îl însoțea
la mormânt pe singurul ei sprijin și singura ei mângâiere. „Domnul, când a
văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea nimic,
plângând, neobservând prezența Lui, El S-a apropiat de ea și i-a zis cu
bunătate: „Nu plânge!” Iisus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie și
n-a vrut să-și oprească această expresie a iubirii Sale duioase. „S-a apropiat
și S-a atins de raclă.” Pentru El, nici contactul cu moartea nu putea să aducă
o necurăție. Cei ce o purtau s-au oprit și plânsul jeluitorilor a încetat. Cele
două cete de oameni s-au adunat în jurul raclei, nădăjduind împotriva oricărei
nădejdi. Era de față Cineva care alungase boala și biruise pe demoni; era și
moartea supusă puterii Lui? Cu glas plin de autoritate, El rostește
cuvintele: „Tinerelule, scoală-te îți spun!” Glasul acesta pătrunde urechile
mortului. Tânărul deschide ochii. Iisus îl ia de mână și îl ridică. Privirea
lui cade asupra aceleia care plânsese lângă el, și mama și fiul se unesc într-o
lungă, nedespărțită și bucuroasă îmbrățișare. Mulțimea privește în tăcere,
uluită. „Toți au fost cuprinși de frică.” Tăcuți și plini de evlavie, ei au
stat câtva timp ca în fața lui Dumnezeu. Apoi au slăvit pe Dumnezeu, zicând:
„Un mare prooroc s-a ridicat între noi; Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Convoiul mortuar s-a întors la Nain ca o procesiune triumfală. „Vestea aceasta
despre Iisus s-a răspândit în toată Iudea și prin toate împrejurimile.”
Acela care a stat lângă mama întristată de la poarta satului Nain priveghează
lângă fiecare ființă care plânge lângă o raclă. El este pătruns de milă văzând
întristarea noastră. Inima Lui, care a iubit și a avut milă, este o inimă de o
duioșie neschimbată. Cuvântul Lui, care l-a chemat pe mort la viață, nu este
acum mai slab în putere ca atunci când a vorbit tânărului din Nain. El zice:
„Toată puterea Mi-a fost dată în Cer și pe Pământ.” (Matei 28, 18.). Puterea
aceasta n-a scăzut o dată cu trecerea anilor, nici nu s-a epuizat din cauza
activității neîncetate a harului Său abundent. Pentru toți aceia care cred, El
este încă Mântuitorul viu.
32 - Cine sunt frații
mei?
Fiii
lui Iosif erau departe de a simpatiza pe Iisus și lucrarea Lui. Veștile care
ajungeau la ei cu privire la viața și lucrarea Lui îi umpleau de uimire și
neliniște. Au auzit că petrecea nopți întregi în rugăciune, că în timpul zilei
era înconjurat de mari mulțimi de oameni și că nu-și lua prea mult timp pentru
masă. Prietenii Lui gândeau că El Se obosește prea mult datorită muncii
neîncetate; nu înțelegeau atitudinea Lui față de farisei, iar unii se temeau că
I s-a tulburat rațiunea. Frații Lui au auzit lucrurile acestea, precum și
acuzația adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei
suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Iisus. Ei știau
ce tulburare provocaseră cuvintele și faptele Lui și nu numai că erau alarmați
de declarațiile Lui îndrăznețe, dar erau supărați pentru că El îi mustra pe
cărturari și pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să
înceteze acest mod de a lucra și au făcut-o și pe Maria să li se alăture,
gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător. Cu
puțin timp înainte de lucrul acesta, Iisus făcuse a doua minune de vindecare a
unui demonizat, orb și mut, iar fariseii repetaseră acuzația: „Cu ajutorul
domnului dracilor scoate El dracii!” (Matei 9, 34.). Hristos le-a spus lămurit
că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura
cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Iisus fără să fie
conștienți de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfânt
ei pot să fie aduși să-și vadă greșeala și să se pocăiască. Oricare ar fi
păcatul, dacă sufletul se pocăiește și crede, vina este spălată prin sângele
lui Hristos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se așează într-o
situație în care pocăința și credința sunt cu neputință. Numai prin Duhul Sfânt
lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu și
declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate
să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu
mai poate face nimic. Fariseii, cărora le vorbise Iisus și le dăduse
această avertizare, nu credeau nici ei personal acuzația pe care o aduceau
împotriva Lui. Nu era niciunul dintre acești oameni de seamă care să nu se fi
simțit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor și
dovedind că Iisus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare și ei
ucenici ai Lui. În lumina prezenței Sale, ei își dăduseră seama că sunt lipsiți
de sfințenie și doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce
L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Iisus ca Mesia. O dată
ce au pus piciorul pe cărarea necredinței, erau prea mândri ca să-și
mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoașterea adevărului, au încercat
cu o violență disperată să combată învățătura Mântuitorului. Dovada puterii și
a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să
facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învățătura Lui; dar au făcut tot ce
le-a stat în putință pentru a-L prezenta greșit și a răstălmăci cuvintele Lui.
Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare,
iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui.
Duhul Sfânt, cea mai eficientă forță care poate să lucreze cu inima omenească,
lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună. Nu Dumnezeu este acela care
orbește ochii oamenilor sau care le împietrește inima. El le trimite lumină
pentru a-și îndepărta greșelile și a-i conduce pe cărări sigure; dar, prin
lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească și inima să se
împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul și
aproape pe nesimțite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin
servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină
este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire
a luminii este înțeleasă și mai greu. Și astfel întunericul se tot întinde,
până când noaptea cuprinde tot sufletul. Așa a fost și cu acești
conducători ai iudeilor. Ei erau convinși că Hristos era ajutat de o putere
dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului
Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat
amăgirea, se predau lui Satana și de aici încolo erau stăpâniți de puterea
lui. Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul
împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele și fără
rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găsește în inimă. „Din prisosul
inimii vorbește gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al
caracterului; ele au puterea să influențeze caracterul. Oamenii sunt
influențați de propriile cuvinte. Adesea, mânați de un impuls venit pe
neașteptate, ațâțați de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli
rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acționează asupra
gândurilor. Ei sunt înșelați de cuvintele lor și ajung să creadă cu adevărat
ceea ce au vorbit sub îndemnul lui Satana. O dată ce au exprimat o părere sau o
hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse și încearcă să
aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o și au. Este
primejdios să rostești un cuvânt de îndoială, este primejdios să pui semnul
întrebării și să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod
necuviincios și cu ușurătate acționează asupra caracterului, producând lipsă de
respect și de credință. Mulți oameni care și-au îngăduit acest obicei au mers
inconștienți către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice și să lepede
lucrarea Duhului Sfânt. Iisus a zis: „În ziua judecății oamenii vor da
socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din
cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi
osândit”. Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră
impresionați de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se
predaseră ca Duhul Sfânt să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai
prin împotrivire, ci și prin neglijență. Iisus a zis: „Duhul necurat, când a
ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și n-o găsește.
Atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea și, când vine în ea, o găsește goală,
măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele
decât el; intră în casă și locuiesc acolo”. Erau mulți în zilele lui
Hristos, cum sunt și astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui Satana a
fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberați de duhurile rele
care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar,
ca și ascultătorii asemănați în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în
iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată
locui în inimă; și când duhul cel rău s-a întors „cu alte șapte duhuri mai rele
decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniți de puterea celui
rău. Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire
inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată
prin sine însuși. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element
supranatural în natura omenească. Ființa care s-a predat lui Hristos devine
fortăreața Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită și vrea ca nicio
altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel
în stăpânire de puterile cerești nu poate fi biruit de asalturile lui Satana.
Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău. În
mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele
două puteri care se luptă pentru supremația lumii. Nu este necesar să alegem de
bunăvoie să servim împărăției întunericului, pentru ca să ajungem sub
stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu Împărăția Luminii. Dacă
nu conlucrăm cu puterile cerești, Satana va lua în stăpânire inima și va face
din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos
în inimă, prin credință în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de
Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale
îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri
rele și, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana; dar, fără
o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră față de El, în fiecare clipă
putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos și o comuniune
continuă cu El, suntem supuși bunului plac al lui Satana și până la urmă vom
împlini pretențiile lui. „Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea
decât cea dintâi.” Tocmai așa, a zis Iisus, „se va întâmpla cu acest neam
viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea
lui Dumnezeu și au disprețuit Duhul harului. Cea mai obișnuită manifestare a
păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitația
Cerului la pocăință. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas
spre lepădarea mântuirii și spre păcatul împotriva Duhului Sfânt. Lepădând
pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitația
harului, și noi putem comite aceeași greșeală. Noi Îl insultăm pe Domnul
vieții și-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana și în fața Universului
Ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciți și ascultăm în
schimb de agenții lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta
vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare și, în
cele din urmă, va pierde orice dorință de împăcare cu Dumnezeu.
În
timp ce Iisus îi învăța încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama și
frații Lui erau afară și doreau să-L vadă. El știa ce este în inima lor și i-a
răspuns celui ce Îi adusese știrea aceasta: „Cine este mama Mea și care sunt
frații Mei?” Apoi și-a întins mâna spre ucenici și a zis: „Iată mama Mea și
frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în Ceruri, acela Îmi
este frate, soră și mamă”. Toți aceia care Îl primeau pe Hristos prin
credință erau uniți cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii
omenești. Ei deveneau una cu El, după cum și El era una cu Tatăl. Fiind
credincioasă și împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai
apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Frații Lui nu aveau niciun câștig
din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal. Ce
sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământești, dacă acestea ar fi
crezut că El este trimisul Cerului și dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face
lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții
pământești a lui Iisus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri
pe care El l-a sorbit pentru noi. Vrăjmășia aprinsă în inima oamenilor
împotriva Evangheliei a fost adânc simțită de Fiul lui Dumnezeu și a fost cu
atât mai dureroasă, cu cât o simțea și în familia Sa, deoarece inima Sa era
plină de bunătate și iubire și avea numai simțăminte plăcute pentru legăturile
familiale. Frații Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea
purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască.
Socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere
omenesc și gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru
farisei și cărturari, ar fi evitat cearta neplăcută pe care o produceau cuvintele
Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate
divină și când Se așeza mai presus de rabini și îi mustra pentru păcatele lor.
Ei știau că fariseii căutau ocazia să-L acuze și părerea lor era că El le
adusese destule ocazii. Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde
misiunea pe care El venise s-o îndeplinească și de aceea nu puteau să
simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de
apreciere, dovedeau că ei nu înțelegeau așa cum trebuie caracterul Lui și nu
pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea
plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul și cuvintele lor nu
făceau altceva decât să-I rănească inima. Ființa Lui sensibilă era torturată,
motivele Lui erau greșit înțelese, lucrarea Lui era neînțeleasă. Frații
Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită și încâlcită, și se
încumetau să creadă că pot să-L învețe pe Acela care înțelegea tot adevărul și
pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nicio sfială ceea ce nu puteau să
înțeleagă. Reproșurile lor Îl necăjeau și astfel sufletul Lui era obosit și
întristat. Ei mărturiseau credința în Dumnezeu și socoteau că Îl apără, deși
Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască. Aceste lucruri
făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de
mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o
ușurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. Era o familie
unde Îi plăcea să meargă - familia lui Lazăr, a Mariei și a Martei; deoarece,
în atmosfera credinței și a iubirii, inima Lui găsea odihnă. Și, cu toate
acestea, nu era nimeni pe Pământ care să poată pricepe misiunea Lui
dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor.
Adesea, El Își putea găsi liniștea numai când Se afla singur, în comuniune cu
Tatăl Său Ceresc. Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au
de suferit neînțelegere și neîncredere până și în propria familie, pot găsi
mângâiere la gândul că și Iisus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă
lângă El, ca să afle ușurare tot acolo unde a aflat și El, în comuniune cu
Tatăl. Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt
părăsiți ca niște orfani, lăsați să-și ducă singuri povara vieții. El îi
primește ca membri ai familiei cerești; îi invită să-L numească pe Tatăl Lui,
Tatăl lor. Ei sunt „cei micuți” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de
El prin legăturile cele mai gingașe și mai dăinuitoare. El are față de ei o
iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl și mama noastră au
simțit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus
decât cele omenești. În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație
cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era
silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă
chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea
celei mai apropiate rude. (vezi Leviticul 25, 25.47-49; Rut 2, 20.).
Tot așa, lucrarea răscumpărării noastre și a moștenirii noastre pierdute prin
păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a
devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele,
prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. „Nu te
teme”, zice El, căci „Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu”. „De aceea,
pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni
pentru tine și popoare pentru viața ta.” (Isaia 43, 1.4.).
33 - Invitația:
„Veniți
la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” Aceste
cuvinte de mângâiere au fost adresate mulțimii care Îl urma pe Iisus.
Mântuitorul spusese că numai prin El oamenii pot ajunge să-L cunoască pe
Dumnezeu. El vorbise despre ucenicii Săi ca despre niște oameni cărora li se
dăduse cunoștința lucrurilor cerești. Dar n-a lăsat pe nimeni să se simtă
îndepărtat de grija și de iubirea Lui. Toți cei obosiți și împovărați pot să
vină la El. Cărturarii și fariseii, cu toată rigurozitatea lor pentru
formele religioase, aveau simțământul unei nevoi pe care ritualurile lor nu o
puteau împlini. Vameșii și păcătoșii puteau pretinde că sunt mulțumiți cu cele
senzuale și pământești, dar inima lor era plină de neîncredere și teamă. Iisus
privea la cei deznădăjduiți și împovărați cu inima, care nu mai aveau nicio
nădejde și care căutau să-și liniștească dorința sufletului cu desfătări
pământești, și îi chema pe toți să găsească odihnă în El. Cu bunătate, El
îi invita pe cei apăsați: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la
Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru
sufletele voastre”. În aceste cuvinte, Hristos vorbește fiecărei ființe
omenești. Fie că-și dau seama sau nu, ei sunt obosiți și împovărați. Toți sunt
doborâți de poverile pe care numai Hristos le poate îndepărta. Povara cea mai
grea pe care o ducem este povara păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm,
această povară ne-ar strivi. Dar Cel Nevinovat a luat locul nostru.
„Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53,
6.). El a purtat povara vinei noastre. El va lua sarcina de pe umerii noștri
obosiți. El ne va da odihnă. Povara grijilor și întristărilor o va duce tot El.
Domnul ne invită să aruncăm asupra Lui toate grijile noastre, deoarece El ne
poartă pe inima Lui. „Luați jugul Meu asupra voastră”, zice Iisus. Jugul
este un instrument al servirii. Vitele sunt înjugate pentru muncă și jugul este
absolut necesar pentru ca lucrul lor să fie eficient. Prin ilustrația aceasta,
Hristos ne învață că noi suntem chemați să servim tot timpul vieții noastre.
Trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră, ca să putem fi împreună - lucrători
cu El. Jugul care ne leagă în slujire este Legea lui Dumnezeu. Marea lege
a iubirii, descoperită în Eden, proclamată pe Sinai, iar în Noul Legământ
scrisă în inimă, este cea care îl unește pe lucrătorul omenesc cu voința lui
Dumnezeu. Dacă am fi lăsați să ne urmăm pornirile, să mergem acolo unde ne duce
voința noastră, ne-am alinia în rândurile lui Satana și am ajunge să avem
trăsăturile lui. De aceea Dumnezeu ne conduce prin voința Sa, care este nobilă
și înălțătoare. El dorește ca noi să ne îndeplinim cu răbdare și înțelepciune
toate îndatoririle slujirii. Chiar Hristos, în natura Lui omenească, a purtat
jugul slujirii, zicând: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în
fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 8. - T.M.). „M-am pogorât din Cer ca să
fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.” (Ioan 6, 38.). Iubirea pentru
Dumnezeu, râvna pentru slava Lui și iubirea pentru omenirea decăzută L-au adus
pe Iisus pe Pământ ca să sufere și să moară. Aceasta a fost puterea care a
condus viața Sa. El ne invită să ne însușim acest principiu. „Învățați de
la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, zice Iisus, „și veți găsi
odihnă.” Noi trebuie să intrăm în școala lui Hristos, pentru a învăța de la El
umilința și blândețea. Mântuirea este lucrarea aceea prin care omul este educat
pentru Cer. Educația aceasta înseamnă cunoașterea lui Hristos. Înseamnă
emanciparea de sub ideile, obiceiurile și practicile învățate în școala
domnului întunericului. Sufletul trebuie să fie eliberat de tot ceea ce este în
opoziție cu credincioșia față de Dumnezeu. Iubirea de sine aduce
neliniște. Dacă suntem născuți de sus, vom avea gânduri cum a avut Iisus,
gânduri care L-au făcut să Se umilească, pentru ca noi să putem fi
salvați. Atunci nu vom mai căuta lucrurile cele mai de frunte. Vom dori să stăm
la picioarele lui Iisus și să învățăm de la El. Vom înțelege că valoarea
lucrării noastre nu constă în a face paradă și zgomot în lume sau în a fi
activi și zeloși în propria putere. Valoarea lucrării noastre este
proporțională cu împărtășirea cu Duhul Sfânt. Încrederea în Dumnezeu ne
sfințește puterile minții, așa încât, în răbdare, să ne putem stăpâni
sufletele. Aceia care Îl cred pe Hristos pe cuvânt și predau ființa lor
purtării Sale de grijă și viața lor ca El să o conducă vor afla pace și
liniște. Nimic din lume nu poate să-i întristeze când Iisus îi înveselește cu
prezența Sa. În supunere desăvârșită, este odihnă desăvârșită. Domnul zice:
„Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea, căci se încrede în Tine.” (Isaia
26, 3.). Viața poate părea încurcată; dar, predându-ne înțeleptului
Maestru-lucrător, El va scoate de acolo o viață și un caracter model, spre
mărirea Lui. Și caracterul care ajunge să se asemene cu caracterul slăvit al
lui Hristos va fi primit în Paradisul lui Dumnezeu. O omenire nouă va umbla
împreună cu El în alb, căci este vrednică. Când intrăm în odihna lui
Hristos, Cerul începe de aici. Noi răspundem la chemarea Sa: „Veniți să
învățați de la Mine” și, venind, începem viața veșnică. Cerul este o neîncetată
apropiere de Dumnezeu prin Hristos. Cu cât stăm mai mult și mai aproape de El,
cu atât și chiar mai mult ni se va descoperi slava Sa; și cu cât vom cunoaște
pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai intensă va fi fericirea noastră. Dacă mergem
cu Iisus în această viață, vom fi copleșiți de iubirea Lui și întăriți de
prezența Lui. Tot ce poate să suporte natura omenească putem primi încă de
aici. Dar ce sunt toate acestea în fața celor viitoare? Ei stau acolo,
„înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și noapte în
Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domniei Își va întinde peste ei cortul
Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici
soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de
domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apei vieții și Dumnezeu va
șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Apocalipsa 7, 15-17.).
34 - Taci, fii liniștită!
Fusese
o zi plină de evenimente în viața lui Iisus. Lângă lacul Galileii, El rostise
primele Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustrații ușor de
înțeles, natura Împărăției Sale și felul în care ea avea să fie întemeiată. El
a asemănat lucrarea Sa cu cea a semănătorului, dezvoltarea Împărăției Sale cu
creșterea seminței de muștar și cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea
despărțire finală a celor neprihăniți de cei nelegiuiți fusese ilustrată prin
parabola cu grâul și neghina și prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a
adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă și
mărgăritarul de mare preț, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învățase pe
ucenici cum să lucreze ca reprezentanți ai Săi. Toată ziua învățase și
vindecase; iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi
după zi lucrase pentru ei, abia luându-și timp pentru masă sau odihnă.
Criticile răutăcioase și răstălmăcite, cu care fariseii Îl urmăreau continuu,
făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea și mai obositoare; acum
sfârșitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost
într-un loc retras, dincolo de lac. Țărmul răsăritean al lacului
Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici și colo, pe
lângă lac; dar era o regiune pustie în comparație cu țărmul apusean. Avea
populație mai mult păgână decât iudaică și avea legături puține cu Galilea. În
felul acesta, Îi oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta și de aceea
El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoțească acolo. După ce a dat drumul
gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „așa cum era”, și au plecat cu
grăbire. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau și alte corăbii de pescari
la țărm și acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus,
doritori să-L vadă și să-L asculte. În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala
mulțimii și frânt de oboseală și foame, Mântuitorul S-a întins pe fundul bărcii
și a adormit repede. Seara fusese calmă și plăcută și liniștea domnea peste
lac; dar deodată cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin
trecătorile muntelui, de-a lungul țărmului de răsărit, și o furtună
îngrozitoare a izbucnit pe lac. Soarele coborâse la apus și întunecimea
nopții se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de
vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor și
amenințau să o înghită. Pescarii aceștia oțeliți își petrecuseră viața pe lac
și își conduseseră barca în siguranță prin multe furtuni; de astă dată însă,
tăria și priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioși în ghearele
furtunii și, când vedeau că barca li se umplea cu apă, nădejdea îi
părăsea. Absorbiți de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că
Iisus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca le este zadarnică și că îi
așteaptă moartea, și-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura
lor speranță era Iisus. În slăbiciunea și disperarea lor, au strigat:
„Învățătorule! Învățătorule!” Dar întunericul cel des Îl ascundea din fața lor.
Glasurile lor au fost înghițite de vuietul furtunii și n-a venit niciun
răspuns. Îndoiala și temerea i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Iisus? El, care
biruise boala, demonii și chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenicii
Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire? Au
strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns, decât urletul apei înfuriate.
Barca aproape se scufunda. O clipă și părea că vor fi înghițiți de valurile
înfuriate. Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul și ei Îl văd
pe Iisus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire și disperare, ei au strigat:
„Învățătorule, nu-ți pasă că noi pierim?” Cum se poate ca El să Se odihnească
așa de liniștit când ei sunt în primejdie și se luptă cu
moartea? Strigătul lor Îl trezește pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd
pe fața Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de sine, iubire
duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne că
pierim”. Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat
în seamă. În timp ce ucenicii înalță vâslele pentru a face o ultimă sforțare,
Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna
urlă, valurile se sfărâmă peste ei, iar fulgerul Îi luminează fața. Își ridică
mâna, atât de des folosită în fapte de milă, și spune mării înfuriate: „Taci,
fii liniștită!” Furtuna încetează. Valurile se liniștesc. Norii se retrag,
se arată stelele. Corabia plutește lin pe apa liniștită. Întorcându-Se către
ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristețe: „Pentru ce sunteți așa de fricoși?
Tot n-aveți credință?” (Marcu 4, 40.). O tăcere grea s-a lăsat asupra
ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-și exprime groaza care-i umplea inima.
Corăbiile care porniseră să-L însoțească pe Iisus fuseseră în aceeași primejdie
ca aceea a ucenicilor. Teroarea și disperarea stăpâniseră și peste oamenii din
ele, dar porunca lui Iisus a adus liniștea asupra acelei scene îngrozitoare.
Furia furtunii adunase corăbiile la un loc și toți cei care erau pe ele
văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii
șopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până și vânturile și
marea?” Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect
liniștit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima
Lui nu era teamă. Dar El nu era liniștit pentru că puterea Sa era nemărginită.
Nu ca un „Domn al Cerului și al Pământului” stătea El așa liniștit. El
renunțase la puterea aceea, pentru că zice: „De la Mine Însumi nu pot face
nimic.” (Ioan 5, 30.). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe
credință - credință în iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu - și puterea
acelui cuvânt care a liniștit furtuna era puterea lui Dumnezeu. După cum
Iisus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și
noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă
s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul
primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri,
ei au uitat de Iisus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai
încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea
ajutor. De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se
adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile
se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care
ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde
și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus și, dacă-L
strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de
întristare, El mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată
nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem
pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în
Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din primejdie, cum
știe că este mai bine.
În
zorii zilei, Mântuitorul și însoțitorii Lui au ajuns la țărm și lumina soarelui
răsărind atingea apa și uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia
coborâseră pe țărm și au avut înaintea ochilor o priveliște mai cumplită decât
furia furtunii. Dintr-un ascunziș aflat între morminte, s-au aruncat asupra
lor, ca și cum ar fi vrut să-i sfâșie, doi demonizați. De oamenii aceștia erau
agățate bucăți din lanțurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din
închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre
ascuțite. Ochii lor priveau rătăciți prin părul lung și murdar și orice
asemănare cu ființele omenești părea că fusese ștearsă de către demonii care îi
stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni. Ucenicii și
însoțitorii lor au fugit cuprinși de groază; dar deodată și-au dat seama că
Iisus nu era cu ei și s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El,
care liniștise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana și-l biruise,
n-a fugit din fața acestor demoni. Când, dezamăgiți, scrâșnind din dinți și
făcând spume la gură, acești oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat mâna
care poruncise valurilor să se liniștească, și ei nu s-au putut apropia mai
mult. Urlau fără putere în fața Lui. Cu autoritate, El a poruncit
duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea
întunecată a acelor nenorociți. Slab de tot, ei și-au dat seama că aproape
de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a
demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine; dar, când au
deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere:
„Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu
mă chinui”. Iisus a întrebat: „Care îți este numele?” Și răspunsul a
fost: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulți”. Folosindu-i pe acești
nenorociți ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Iisus să nu-i alunge din
regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păștea o turmă de
porci. Demonii au cerut îngăduința să intre în ei și Iisus le-a îngăduit.
Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebunește spre stânci
și, nefiind în stare să se oprească pe țărm, s-au aruncat în apă și au
pierit. Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizații. În
mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligență. Fața lor,
atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile
pătate de sânge s-au liniștit și, cu vocea veselă, oamenii preamăreau pe
Dumnezeu pentru eliberare. Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au
văzut cele petrecute și au alergat să ducă veștile acestea atât stăpânilor lor,
cât și celorlalți oameni. Cu frică și uimire, întreaga populație a alergat
înaintea lui Iisus. Cei doi demonizați fuseseră groaza ținutului. Nimeni nu
avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra
trecătorilor cu furie diabolică. Acum, oamenii aceștia erau îmbrăcați și cu
mintea întreagă, stând la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui și
slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această
scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât
eliberarea acestor captivi ai lui Satana! Pentru binele stăpânilor acestor
porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiți de
lucrurile pământești și nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieții lor spirituale.
Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul
Său. Dar regretul și indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit
ochii, așa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului. Manifestarea
puterii supranaturale a stârnit prejudecățile oamenilor și a provocat temerile
lor. Puteau să vină nenorociri și mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între
ei. S-au temut de ruină materială și s-au hotărât să se lipsească de prezența
Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Iisus au povestit tot ce se
întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii și despre
felul în care au fost liniștite vântul și marea. Dar cuvintele lor erau fără
efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus și L-au rugat stăruitor
să plece de la ei; și El i-a ascultat, luând corabia îndată către țărmul
opus. Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea și
îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea
de judecată; dar se temeau așa de mult să nu-și primejduiască interesele
pământești, încât Acela care biruise pe domnul întunericului în fața lor era
tratat ca un nepoftit și Darul ceresc a fost alungat de la ușile lor. Noi nu
avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus așa cum au făcut cei din
Gherghesa; sunt totuși mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece
ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumești. Pentru ca nu cumva
prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui
și îndepărtează Duhul Lui de la ei. Dar cu totul altele au fost
sentimentele demonizaților vindecați. Ei doreau să fie în tovărășia
Eliberatorului lor. În prezența Lui se simțeau la adăpost de puterea demonilor,
care le chinuiseră viața și le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce
în corabie, s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui și L-au
rugat să-i țină aproape, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus
le-a poruncit să meargă acasă și să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul
pentru ei. Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, și să
povestească despre binecuvântările primite de la Iisus. Era greu pentru ei să
se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranță că urmau să aibă multe greutăți în
mijlocul concetățenilor păgâni. Și îndelunga lor despărțire de societate părea
să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredințată. Dar, îndată ce
Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au
povestit în familie și între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole,
vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare și povestind cum au fost eliberați
de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât
aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezența Lui. Atunci când
lucrăm, pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduși mai
aproape de Mântuitorul. Cei doi demonizați vindecați au fost cei dintâi
misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea
Decapole. Oamenii aceștia avuseseră prilejul să asculte învățăturile lui
Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică
a Lui. Ei nu puteau să-i învețe pe oameni ca ucenicii care fuseseră zilnic cu
Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau
spune ceea ce știau, ce văzuseră, ce auziseră și ce simțiseră singuri din
puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima
lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început,
ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu
mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții.... Ce am văzut și am auzit,
aceea vă vestim și vouă.” (1 Ioan 1, 1-3.). Ca martori ai lui Hristos, trebuie
să spunem ce știm, ce am văzut, auzit și simțit. Dacă L-am urmat pe Iisus pas
cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a
condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduința Lui și am văzut că este
adevărată. Putem mărturisi ceea ce știm despre harul lui Hristos. Aceasta este
mărturisirea pe care o cere Domnul și din lipsa căreia lumea piere!
35 - Atingerea credinței:
Revenind
de la Gherghesa pe țărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulțime de oameni,
care L-au primit și L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe țărm câtva timp,
învățând și vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a
lua masa împreună cu vameșii. Aici L-a găsit Iair, mai marele
sinagogii. Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus
și s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetița mea trage să moară; rogu-Te,
vino de-ți pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă și să
trăiască”. Îndată Iisus a plecat spre casa acestui fruntaș. Deși văzuseră
atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinși de îndeplinirea
cererii acestui rabin îngâmfat; L-au însoțit totuși pe Domnul lor, iar lumea a
venit după ei, plină de curiozitate și de nerăbdare. Casa fruntașului nu
era prea departe, dar Iisus și însoțitorii Lui înaintau încet, deoarece
mulțimea îi înconjura din toate părțile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai
suporte întârzierea; dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici și colo să
ușureze suferințele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată. În timp ce se
aflau încă pe drum, un om și-a făcut loc prin mulțime, aducându-i lui Iair
vestea că fiica lui a murit și că nu mai avea rost să-L supere pe Învățătorul.
Cuvântul a ajuns la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede
numai, și va fi tămăduită.” Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul și
împreună s-au grăbit spre casa fruntașului. Bocitorii plătiți și cântăreții din
fluier sosiseră deja și umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezența mulțimii
și frământarea ei au mișcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniștească pe
oameni, zicând: „Pentru ce faceți atâta zarvă și pentru ce plângeți? Copila n-a
murit, ci doarme”. Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe
copilă în brațele morții și au început să-și bată joc de El. După ce a cerut ca
toți să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl și mama fetiței și pe cei
trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan, și au intrat împreună în camera copilei. Iisus
S-a apropiat de pat și, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în
limbajul folosit în casa ei, cuvintele: „Fetițo, scoală-te, îți
zic!” Deodată un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieții a
bătut iarăși. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după
somn, și fetița a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, și
părinții au îmbrățișat-o și au plâns de bucurie.
În
drum spre casa fruntașului, Iisus întâlnise în mulțime o femeie care de
doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viața ei să fie o povară. Ea
își cheltuise toți banii pe doctori și leacuri, ca în cele din urmă să i se
spună că nu se poate vindeca. Dar speranțele ei s-au redeșteptat, când a auzit
de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge
măcar de El, ar fi fost vindecată. În slăbiciune și suferință, ea a mers la
marginea apei unde învăța Iisus și a încercat să se strecoare prin mulțime, dar
în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a
fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-și drum
prin mulțime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea. Ocazia de
aur venise. Se afla în prezența Marelui Medic. Dar, în emoția ei, n-a fost în
stare să-I vorbească și nici nu a putut decât să-I zărească o clipă fața. De
teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit, zicând în sine:
„Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui”. În timp ce El
trecea, ea s-a întins și a izbutit să-I atingă doar marginea veșmântului. Dar
în clipa aceea a știut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată
credința întregii ei vieți și deodată durerile și slăbiciunile au făcut loc
puterii și sănătății depline. Cu inima plină de recunoștință, a încercat
apoi să se retragă din mulțime; dar deodată Iisus S-a oprit și oamenii s-au
oprit o dată cu El. S-a întors și, privind în jur, a întrebat cu o voce care
s-a auzit clar peste murmurul mulțimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au
rămas mirați de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părțile
și împins într-o parte și alta, așa că întrebarea părea ciudată. Petru,
gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învățătorule, noroadele Te împresoară și
Te îmbulzesc și mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Iisus a răspuns: „S-a
atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere”. Mântuitorul
putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii
nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi
luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să
fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare
pentru urmașii Săi, la sfârșitul timpului. Privind spre femeie, Iisus a stăruit
să afle cine L-a atins. Văzând că este zadarnic să se mai ascundă, ea a
înaintat tremurând și s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de
recunoștință, a povestit cât a suferit și cum a fost vindecată. Iisus a zis cu
blândețe: „Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit, du-te în pace”. El n-a
dat ocazia superstiției, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar
avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credința
care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea. Mulțimea
mirată, care se îmbulzea aproape de Iisus, n-a simțit niciun fel de putere
venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi
însănătoșită, femeia suferindă a simțit puterea vindecătoare. Tot așa stau lucrurile
și în cele spirituale. Dacă vorbești de religie doar ocazional, dacă te rogi
fără foame și sete sufletească și fără credință vie, nu ajungi la nimic. O
credință numai cu numele, care-L primește pe Hristos numai ca Mântuitor al
lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credința spre mântuire
nu este numai o recunoaștere intelectuală a adevărului. Acela care așteaptă ca
mai întâi să aibă toată cunoștința și abia după aceea să-și manifeste credința
nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu este de ajuns să credem despre
Hristos; trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este
aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-și însușește meritele Lui.
Mulți consideră credința ca o părere. Credința mântuitoare este un contact prin
care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credința
adevărată este viață. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere
deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.
Când
cei zece leproși au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă
și să se arate preotului. Pe drum, au fost curățiți, dar numai unul dintre ei
s-a întors să-I dea slavă. Ceilalți au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela
care-i făcuse sănătoși. Câți oameni fac astăzi la fel! Domnul lucrează
neîncetat pentru binele omenirii. El împarte fără încetare din bunătățile Sale.
El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferință. El îi scapă pe oameni din
primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din Cer să-i salveze din
nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric” și „de molima care
bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91, 6 - T.M.), dar inimile nu le sunt
impresionate. El a dat toate bogățiile Cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu
iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulțumirea lor, ei își închid inima față
de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deșertului, care nu cunosc binele,
sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei. Să nu fim niciodată
ca aceștia!
36 - Cei dintâi evangheliști:
Apostolii erau membri
ai familiei lui Iisus, care L-au însoțit în călătoriile Lui pe jos prin
Galilea. Ei au fost părtași împreună cu El la munca și greutățile ce au venit
peste ei. Au ascultat cuvântările Lui, au umblat și au vorbit cu Fiul lui
Dumnezeu și din instruirea Lui zilnică au învățat cum să lucreze pentru
înălțarea neamului omenesc. În timp ce Iisus slujea mulțimii de oameni care se
adunase în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între cei de față, doritori să
împlinească cererile Lui și să-I ușureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea
oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul și contribuiau la
mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesați, le explicau
Scripturile și lucrau pentru binele lor spiritual pe diferite căi. Îi învățau
pe alții tot ce aflaseră de la Iisus și în fiecare zi câștigau o experiență mai
bogată. Dar aveau nevoie și de experiența de a lucra singuri. Mai aveau nevoie
de multă învățătură, îndelungă răbdare și blândețe. Acum, când era cu ei,
pentru a le arăta greșelile, pentru a-i sfătui și îndrepta, Mântuitorul i-a
trimis ca reprezentanți ai Lui. Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră
deseori în încurcătură din cauza învățăturii preoților și a fariseilor, dar
aduseseră greutățile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în
contrast cu tradiția. În felul acesta, le-a întărit credința în Cuvântul lui
Dumnezeu și, într-o mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini și de robia
tradiției. În pregătirea ucenicilor, exemplul vieții Mântuitorului era
mult mai eficient decât toate celelalte învățături doctrinale. Când au fost
despărțiți de El, fiecare privire, fiecare ton și fiecare cuvânt le-au revenit
în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmașii Evangheliei, au repetat
cuvintele Lui și, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte
mult. Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi
câte doi prin orașe și prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a
fost asociat cu frate și prieten cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta
și încuraja unul pe altul, se puteau sfătui și ruga împreună, tăria unuia venea
în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În același fel i-a trimis mai târziu pe cei
șaptezeci; ținta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociați în
felul acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult
mai mare succes dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape. Mesajul
ucenicilor era aceeași ca a lui Ioan Botezătorul și a lui Hristos Însuși:
„Împărăția Cerurilor este aproape”. Ei nu trebuiau să intre în dispută cu
oamenii cu privire la întrebarea dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia; dar
în Numele Lui trebuiau să facă aceleași lucrări pline de milă pe care le făcuse
El. El le-a spus: „Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși,
scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați”. În
timpul lucrării Sale, Hristos a devotat mai mult timp pentru vindecarea
bolnavilor decât pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor
Sale, că El n-a venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea
înaintea Lui și slava Domnului era înapoia Lui. Oriunde Se ducea, veștile
despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră
parte de mila Lui se bucurau de sănătate și puneau la lucru puterile pe care le
recâștigaseră. Mulțimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor
lucrurile pe care le făcuse Domnul. Glasul Lui era cel dintâi sunet pe care-l
auziseră unii în viața lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră
alții, fața Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe
Iisus și să nu-L laude? În timp ce trecea prin orașe și sate, El era ca un
curent vital, răspândind viață și bucurie prin toate locurile pe unde trecea. Urmașii
lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei
înfometați, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi și
întristați. Trebuie să-i ajutăm pe cei disperați, să le aducem nădejde celor
deznădăjduiți. Și cu noi se va împlini aceeași făgăduință: „Neprihănirea ta îți
va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58, 8.). Iubirea lui
Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea mai mare putere de a
schimba pe făcătorul de rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt
necesare ca să îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire
face mult mai mult. Adesea inima se înăsprește când este sub mustrare, dar ea
se îmblânzește sub iubirea lui Hristos. Misionarul nu numai că poate să vindece
bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la Marele Medic, care curățește
sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu dorește ca bolnavii,
nenorociții, cei posedați de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii
Săi luați dintre oameni, El dorește să fie un Mângâietor așa cum lumea nu
cunoaște. În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai
la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia la
neamuri sau la samariteni, ei și-ar fi pierdut influența față de iudei.
Stârnind prejudecățile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar
fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înțelegeau cu
greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei
înșiși nu puteau să pătrundă acest adevăr, nu erau pregătiți să lucreze pentru
neamuri. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenționa ca ei să devină
solii Săi pentru neamuri. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau
solia Evangheliei. În tot câmpul activității lui Hristos, erau persoane care
deveneau conștiente de nevoile lor, flămânzind și însetând după adevăr. Venise
timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui și acestor ființe doritoare. La
toți aceștia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanți ai Lui. Credincioșii
aveau să-i considere ca învățători rânduiți de Dumnezeu și, când Mântuitorul
urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povățuitori. În această
primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai
înainte și câștigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât
se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare
sau să trezească în vreun fel opoziția și să închidă poarta pentru lucrarea lor
viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învățătorilor religioși,
nici să folosească ceva în înfățișarea lor pentru a se deosebi de sătenii
umili. Nu trebuia să intre în sinagogi și să-i invite pe oameni la slujbe
publice; stăruința lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei
nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă
în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească
ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată
inima ca pe Hristos Însuși. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare:
„Pacea să fie peste această casă.” (Luca 10, 5.). Casa aceasta urma să fie
binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă și prin
desfășurarea Scripturilor în cercul familiei. Acești ucenici aveau să fie
vestitori ai adevărului, să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor.
Mesajul pe care trebuiau să-l aducă era Evanghelia vieții veșnice și destinul
oamenilor depindea de primirea sau lepădarea ei. Pentru a-i impresiona pe
oameni cu solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi
cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieșiți din casa sau din
cetatea aceea și să scuturați praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun
că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei decât
pentru cetatea aceea”. Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul; El
privește la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să
mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experiențele
slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le
arată urmașilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă
caracterul și planul luptei. El le prezintă pericolele pe care trebuiau să le
întâlnească, sacrificiul de sine care li se va cere. El dorește ca ei să știe
cât vor avea de suferit, ca să nu fie luați pe neașteptate de către vrăjmași.
Lupta lor nu va fi dusă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.).
Ei se vor lupta cu forțe supranaturale, dar sunt asigurați de ajutor
supranatural. Toate ființele inteligente cerești se află în oștirea aceasta. Și
în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul
Conducătorului oștirii Domnului, Se coboară pentru a îndruma lupta.
Slăbiciunile noastre pot să fie multe, păcatele și greșelile noastre pot să fie
urâte; dar harul lui Dumnezeu este pentru toți cei ce-l caută cu pocăință. Tăria
Atotputerniciei este rânduită să dea ajutor celor ce se încred în Dumnezeu.
„Iată”, a zis Isus, „Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar
înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuși n-a lăsat
nerostit niciun singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit totdeauna cu iubire. El
a dat pe față cel mai mare tact și o atenție deosebită și plină de bunătate în
legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit un
cuvânt sever dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o
suferință care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea
omenească. Fără teamă a demascat fățărnicia, necredința și nedreptatea, dar în
glasul Lui erau lacrimi când rostea mustrările Sale usturătoare. A plâns pentru
Ierusalim, cetatea iubită de El care a refuzat să primească pe Acela care era
Calea, Adevărul și Viața. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a
privit cu duioșie milostivă și cu întristare așa de mare, că I se sfâșia inima.
Fiecare ființă era prețioasă în ochii Lui. Deși totdeauna S-a purtat cu
demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă
asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toți, El vedea oameni
căzuți, pe care avea misiunea să îi salveze. Continuând să le
dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziți-vă de oameni”. Ei nu
trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu și să
le dezvăluie planurile, pentru că lucrul acesta ar da un avantaj agenților lui
Satana. Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care
clădesc templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte -
după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat și Evanghelia este trădată când
servii Săi depind de sfatul oamenilor și nu se află sub conducerea Duhului
Sfânt. Înțelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se
vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranță. „Vă vor da în judecata
soboarelor.... Din pricina Mea, veți fi duși înaintea dregătorilor și înaintea
împăraților, ca să slujiți ca mărturie înaintea lor și înaintea neamurilor.”
(Matei 10, 17-18.). Persecuția va contribui la răspândirea luminii. Servii lui
Hristos vor fi duși înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut
niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greșit acestor
oameni. Ei au ascultat acuzații false cu privire la credința ucenicilor lui
Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaște adevăratul ei caracter este
mărturia celor aduși în fața lor spre a fi judecați pentru credința lor. Fiind
cercetați, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte
mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face
față nevoilor. „Ce veți avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat chiar în
ceasul acela, fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în
voi.” Când Duhul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi
prezentat în valoarea și puterea lui divină. Cei care leapădă adevărul vor fi
de față, ca să acuze și să apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăți
și suferințe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să dea pe
față blândețea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face
deosebire între agenții lui Satana și reprezentanții lui Hristos. Mântuitorul
va fi înălțat în fața mai marilor și a poporului. Așa de înverșunată avea
să fie vrăjmășia împotriva Evangheliei, încât și cele mai duioase legături
pământești aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie dați la
moarte chiar de către membrii familiei lor. „Veți fi urâți de toți din pricina
Numelui Meu”, a adăugat El; „dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit.”
(Marcu 13, 13.). Dar El i-a îndemnat să nu se expună singuri, fără a fi nevoie,
la persecuții. El Însuși adeseori a părăsit un câmp de lucru pentru un altul,
pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viața. Când a fost lepădat la Nazaret
și propriii concetățeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum și
acolo oamenii au rămas uimiți de învățătura Lui, „pentru că vorbea cu putere.”
(Luca 4, 32.). Tot astfel și slujitorii Lui nu trebuiau să fie descurajați din
cauza persecuției, ci să caute un loc unde să mai poată încă să lucreze pentru
salvarea semenilor lor. Servul nu este mai presus ca stăpânul. Domnul
Cerului a fost numit Beelzebul și ucenicii Lui vor fi calomniați în același
fel. Dar, oricare ar fi primejdia, urmașii lui Hristos trebuie să mărturisească
pe față principiile lor. Ei trebuie să disprețuiască tăinuirea. Ei nu pot
rămâne inactivi până se asigură că nu este nicio primejdie dacă mărturisesc
adevărul. Ei sunt puși ca santinele, să-i avertizeze pe oameni de primejdia în
care se află. Adevărul primit de la Hristos trebuie împărtășit tuturor, fără
plată și pe față. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la
lumină; și ce auziți șoptindu-se la ureche, să propovăduiți de pe acoperișul
caselor”. Iisus nu și-a asigurat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui
era plină de iubire pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost
îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun prieten ca să poată tăcea când ei
mergeau pe o cale care le ruina viața - viață răscumpărată prin sângele Său. El
a lucrat ca omul să fie sincer față de sine însuși, sincer față de interesele
cele mai mari și veșnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemați la aceeași
lucrare și trebuie să se ferească, pentru ca nu cumva, căutând să evite
conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie să urmărească „lucrurile care
duc la pace” (Romani 14, 19), dar adevărata pace nu poate fi asigurată prin
compromis față de principii. Și nimeni nu poate fi credincios față de principii
fără să provoace împotrivire. Un creștinism spiritual va avea de suferit
împotrivire din partea fiilor neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii
Săi astfel: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide
sufletul”. Cei credincioși față de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de puterea
oamenilor, nici de vrăjmășia lui Satana. În Hristos, viața lor veșnică este
asigurată. Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel
încrederea cu care i-a onorat Dumnezeu. Iisus spune mai departe: După cum
voi Mă veți mărturisi înaintea oamenilor, tot așa și Eu voi da mărturie pentru
voi înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor sfinți. Voi trebuie să fiți martorii
Mei pe Pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea
lumii. În același fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în Cer. Tatăl nu vede
caracterul vostru plin de greșeli, ci vă vede îmbrăcați în desăvârșirea Mea. Eu
sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările Cerului. Și toți cei
care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia care
erau pierduți, vor fi mărturisiți ca părtași la slava și fericirea celor răscumpărați.
Cel care vrea să-L
mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu poate să
dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre
punctele credinței, ar putea să repete cuvintele lui Hristos; dar, dacă nu au o
blândețe și o iubire asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre
El. Un spirit contrar Spiritului lui Hristos Îl tăgăduiește, oricare ar fi
cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos prin vorbire neînțeleaptă,
prin cuvinte neadevărate și lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci
când ocolesc datoriile vieții și când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L
tăgăduiască printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de
amabilitate, prin iubirea părerilor personale, prin îndreptățirea de sine, prin
cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de griji de la alții și prin rămânerea
în întuneric. În toate aceste situații, ei declară că Hristos nu este în ei.
„De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor”, zice El, „Mă voi lepăda
și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Mântuitorul i-a îndemnat
pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmășia lumii față de Evanghelie va fi biruită
și că, după câtva timp, împotrivirea față de ea va înceta. El a spus: „N-am venit
să aduc pacea, ci sabia”. Cauza acestei lupte nu este Evanghelia, ci
împotrivirea dovedită față de ea. Dintre toate persecuțiile, cel mai greu de
suportat este neînțelegerea în familie, înstrăinarea celor mai scumpi prieteni.
Dar Iisus declară: „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine,
nu este vrednic de Mine”. Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare
onoare și o însărcinare sfântă: „Cine vă primește pe voi”, zice El, „Mă
primește pe Mine, și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a
trimis pe Mine”. Nicio faptă de bunătate, făcută pentru ei în Numele Lui, nu va
rămâne necunoscută și nerăsplătită. În aceeași duioasă recunoaștere, El
cuprinde și pe cel mai slab și pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu.
„Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre acești micuți” -
cei care sunt ca niște copii în credința lor și în cunoașterea lui Hristos -
„în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde
răsplata.” Astfel și-a încheiat Mântuitorul învățătura. În Numele lui
Hristos, cei doisprezece aleși au mers, la fel ca El, „să vestească săracilor
Evanghelia ... să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască
robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dea drumul celor
apăsați și să vestească anul de îndurare al Domnului.” (Luca 4, 18.19.).
37 - Veniți să vă odihniți:
Revenind din călătoria
misionară, „apostolii s-au adunat la Iisus și I-au spus tot ce făcuseră și tot
ce învățaseră pe oameni. Iisus le-a zis: Veniți singuri la o parte, într-un loc
pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci erau mulți care veneau și se duceau și ei
n-aveau vreme nici să mănânce”. Ucenicii au venit la Iisus și I-au spus
tot. Legătura strânsă pe care o aveau cu El i-a încurajat să aducă în fața Lui
experiențele lor favorabile și nefavorabile, bucuria de a vedea rezultatele
aduse de lucrarea lor, precum și întristarea pentru greșelile săvârșite, pentru
înfrângerile și pentru slăbiciunile lor. Ei făcuseră greșeli în prima lor
lucrare misionară ca evangheliști și, pe măsură ce povesteau cu sinceritate
experiențele lor lui Hristos, El vedea că aveau nevoie de multă învățătură. El
a mai văzut că ei obosiseră din cauza lucrului și că aveau nevoie de
odihnă. Dar unde se aflau acum nu puteau să găsească locul acela retras de
care aveau nevoie, „căci erau mulți care veneau și se duceau, și ei n-aveau
vreme nici măcar să mănânce”. Oamenii veneau cu grămada după Hristos, așteptând
cu nerăbdare să fie vindecați și dorind să asculte cuvintele Lui. Mulți se
simțeau atrași către El, pentru că vedeau în El un izvor de binecuvântări.
Mulți dintre cei care se îmbulzeau în jurul Lui, pentru a primi darul cel
prețios al sănătății, Îl primeau ca Mântuitor al lor. Mulți alții, temându-se
atunci din cauza fariseilor să mărturisească despre El, au fost convertiți la
coborârea Duhului Sfânt și L-au cunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu înaintea
preoților și mai marilor înfuriați. Dar acum Hristos dorea un loc retras,
ca să poată fi cu ucenicii Săi, deoarece avea să le spună multe. În lucrarea
lor trecuseră prin lupte și întâlniseră împotriviri în diferite feluri. Până
aici, ei se sfătuiseră cu Iisus în toate lucrurile; dar, pentru un timp,
fuseseră singuri și în anumite ocazii fuseseră în mare cumpănă, neștiind ce
trebuie să facă. Ei găsiseră multă încurajare în lucrarea lor, deoarece Hristos
nu-i trimisese fără Duhul Sfânt și, prin credință în El, săvârșiseră multe
minuni; dar acum aveau nevoie să fie hrăniți din Pâinea Vieții. Aveau nevoie să
meargă într-un loc retras, unde să poată sta în comuniune cu Hristos și să
primească îndrumări pentru lucrarea lor viitoare. „Iisus le-a zis: Veniți
singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin.” Hristos este
plin de bunătate și de milă pentru toți cei ce sunt în serviciul Său. El voia
să le arate ucenicilor Săi că Dumnezeu nu cere jertfă, ci milă. Ei își puseseră
tot sufletul pentru a lucra spre binele oamenilor, și aceasta le istovise
puterea fizică și intelectuală. Era datoria lor să se odihnească. Când au
văzut succesul lucrării lor, ucenicii s-au aflat în primejdia de a se încrede
în ei înșiși, de a cultiva îngâmfarea spirituală și astfel de a cădea pradă
ispitelor lui Satana. În fața lor se afla o mare lucrare și, mai înainte de
toate, trebuiau să învețe că tăria lor nu se află în ei, ci în Dumnezeu.
Asemenea lui Moise în pustia Sinai, asemenea lui David pe dealurile Iudeii sau
asemenea lui Ilie la pârâul Cherit, ucenicii aveau nevoie să se retragă din
lucrarea lor obositoare și să fie în comuniune cu Hristos, cu natura și cu
propriile inimi. Pe când ucenicii se aflau în călătoria lor misionară,
Iisus vizitase alte orașe și sate, predicând Evanghelia Împărăției. Cam în
acest timp, El a primit veștile despre moartea lui Ioan Botezătorul.
Evenimentul acesta I-a arătat cu claritate care avea să fie sfârșitul drumului
Său. Umbre tot mai întunecate se adunau asupra cărării Sale. Preoții și rabinii
căutau momentul potrivit pentru a-L omorî, iscoadele erau pe urmele Lui și în
toate părțile se înmulțeau comploturile pentru distrugerea Lui. Veștile despre
predicarea apostolilor prin Galilea au ajuns până la Irod, atrăgându-i atenția
asupra lui Iisus și a lucrării Lui. „Acesta este Ioan Botezătorul”, a zis el;
„a înviat din morți”; și și-a exprimat dorința de a-L vedea pe Iisus. Irod se
temea necontenit ca nu cumva să se facă pe ascuns vreo revoluție, cu scopul de
a-l detrona și de a scutura jugul roman care apăsa asupra neamului iudaic.
Spiritul de nemulțumire și de răscoală pusese stăpânire pe întregul neam.
Se vedea bine că lucrarea publică a lui Hristos în Galilea nu mai putea
continua multă vreme. Scenele suferinței Lui se apropiau și El dorea ca pentru
o vreme să fie departe de neliniștea mulțimii. Cu inima întristată,
ucenicii lui Ioan au adus trupul mutilat la locul îngropăciunii. „Apoi s-au dus
și au dat de știre lui Iisus.” Ucenicii aceștia fuseseră geloși pe Hristos,
atunci când li s-a părut că îi îndepărtează pe oameni de la Ioan. Ei fuseseră
de partea fariseilor, acuzându-L atunci când stătuse cu vameșii la masa lui
Matei. Ei se îndoiseră de misiunea Lui dumnezeiască, pentru că nu îl eliberase
pe Ioan Botezătorul, dar acum, când învățătorul lor murise și inima lor dorea
după mângâiere în marea lor întristare și după călăuzire în lucrarea lor
viitoare, au venit la Iisus și s-au unit cu El. Chiar și ei aveau nevoie de un
timp de liniște pentru comuniune cu Mântuitorul.
Aproape de Betsaida,
la capătul de miazănoapte al lacului, era o regiune singuratică, acum
înfrumusețată de iarba proaspătă de primăvară, care oferea un loc plăcut pentru
Iisus și pentru ucenicii Lui. Au plecat către acest loc, străbătând lacul cu
barca. Aici urmau să fie departe de oboselile călătoriei și de îmbulzeala și
agitația orașului. Scenele naturii erau ele însele o odihnă, o schimbare
plăcută pentru simțurile lor. Aici puteau să asculte cuvintele lui Hristos,
fără să mai audă întreruperile mânioase, ripostele și acuzațiile cărturarilor
și fariseilor. Aici puteau să se bucure pentru puțină vreme de o părtășie
prețioasă în tovărășia Domnului lor. Odihna pe care și-au îngăduit-o
Domnul și ucenicii nu era o odihnă egoistă. Timpul petrecut în locul acela
retras n-a fost dedicat căutării de plăceri. Acolo a vorbit despre lucrarea lui
Dumnezeu și despre posibilitatea de a face ca lucrarea lor să fie mai
eficientă. Ucenicii fuseseră cu Hristos și puteau să-L înțeleagă; lor nu era
nevoie să le vorbească în parabole. El le-a corectat greșelile și le-a explicat
calea cea mai bună pentru a se apropia de oameni. Ei au primit tărie din
puterea divină și au fost inspirați cu nădejde și curaj. Cu toate că Iisus
putea să facă minuni și ar fi putut să-i împuternicească și pe ucenici să facă
minuni, El i-a îndrumat pe slujitorii Săi obosiți să meargă la țară și să se
odihnească. Atunci când a spus că secerișul era mare și lucrătorii puțini, n-a
stăruit ca ucenicii Săi să muncească fără încetare, ci a zis: „Rugați dar pe
Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.” (Matei 9, 38.).
Dumnezeu a rânduit fiecărui om o anumită lucrare, după puterile lui
(Efeseni 4, 11-13) și El nu vrea ca un număr mic de lucrători să fie împovărat
cu răspunderi, iar alții să nu poarte nicio povară, să nu facă nimic pentru
semenii lor. Cuvintele de compătimire ale lui Hristos sunt rostite către
lucrătorii Săi de astăzi tot așa de sigur ca și atunci când au fost spuse
ucenicilor Săi. „Veniți la o parte ... și odihniți-vă puțin”, spune El către
cei obosiți și apăsați. Nu este un lucru înțelept să fii fără încetare sub
tensiunea lucrului și a solicitărilor de tot felul, chiar dacă sunt în slujba
nevoilor spirituale ale oamenilor, pentru că în felul acesta este neglijată
evlavia personală, iar puterile minții, ale sufletului și ale corpului sunt
istovite. De la ucenicii lui Hristos se cere lepădare de sine și să facă
sacrificii; dar ei trebuie să aibă grijă ca nu cumva, prin zelul lor exagerat,
Satana să se folosească de slăbiciunile naturii omenești și lucrarea lui Dumnezeu
să fie defăimată. După aprecierea rabinilor, esența religiei consta în a
fi totdeauna într-o activitate intensă. Ei se legau de unele fapte exterioare
pentru a-și arăta înalta lor evlavie. În felul acesta se despărțeau de Dumnezeu
și se zideau în mulțumirea de sine. Primejdia aceasta există și astăzi. Pe
măsură ce activitatea crește și avem succes într-o ramură oarecare a lucrării
pentru Dumnezeu, apare primejdia de a ne încrede în planurile și metodele
omenești. Există tendința de a ne ruga mai puțin și de a avea credință puțină.
Ca și ucenicii, suntem în primejdia de a pierde din vedere dependența noastră
de Dumnezeu și de a căuta să facem un mântuitor din activitatea noastră.
Trebuie să privim fără încetare la Iisus și să ne dăm seama că puterea Lui este
aceea care săvârșește lucrarea. Deși trebuie să lucrăm cu râvnă pentru
mântuirea celor pierduți, trebuie să ne luăm timp și pentru meditație, pentru
rugăciune și pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Numai lucrul săvârșit cu
multă rugăciune și sfințit prin meritele lui Hristos se va dovedi în cele din
urmă a fi folositor spre bine. Nicio altă viață nu a fost așa împovărată
cu muncă și răspundere ca viața lui Iisus; și, cu toate acestea, cât de des Se
ruga El! Cât de constantă era comuniunea Lui cu Dumnezeu! Mereu și mereu, în
istoria vieții Sale pământești, se găsesc rapoarte ca acestea: „Pe când era
încă întuneric de tot, Iisus S-a sculat și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se
ruga acolo”. „Oamenii se strângeau cu grămada ca să-L asculte și să fie vindecați
de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii și Se ruga.” „În zilele acelea
Iisus S-a dus în munte să Se roage și a petrecut toată noaptea în rugăciune
către Dumnezeu.” (Marcu 1, 35; Luca 5, 15-16; 6, 12.). Într-o viață
cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul a considerat că este
necesar să Se retragă din oboselile călătoriei și din mijlocul gloatei care-L
urma în fiecare zi. El trebuia să Se retragă dintr-o viață de neîncetată
activitate și din contactul cu nevoile omenești, pentru a căuta un loc liniștit
și o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. Fiind una cu noi, părtaș la nevoile
și slăbiciunile noastre, El era cu totul dependent de Dumnezeu și, în locul
tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat
pentru a-și împlini datoria și pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de
păcat, Iisus a avut de suportat lupte și chinuri sufletești. În comuniunea cu
Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici,
El găsea mângâiere și bucurie. În Hristos, strigătul omenirii ajungea la
Părintele milei nemărginite. Ca om, înălța cereri la tronul lui Dumnezeu până
când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să
lege natura omenească de cea dumnezeiască. Printr-o continuă comuniune, El a
primit viață de la Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie
să fie și experiența noastră. „Veniți singuri la o parte”, ne îndeamnă El.
Dacă vom lua seama la cuvintele Lui, vom fi mai puternici și mai folositori. Ucenicii
L-au căutat pe Iisus și I-au spus totul; iar El i-a încurajat și i-a învățat.
Dacă azi ne-am lua timp să mergem la Iisus și să-I spunem nevoile noastre, n-am
fi dezamăgiți; El ar fi la dreapta noastră pentru a ne ajuta. Avem nevoie de
mai multă simplitate, de mai multă încredere și credință în Mântuitorul nostru.
El, al cărui nume este „Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”,
El, despre care stă scris: „Domnia va fi pe umărul Lui”, este Sfetnicul
Minunat. Suntem invitați să cerem înțelepciune de la El. El „dă tuturor cu mână
largă și fără mustrare.” (Isaia 9, 6; Iacov 1, 5.). În toți aceia
care se așează sub instruirea lui Dumnezeu trebuie să se descopere o viață care
nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile și practicile ei; fiecare are
nevoie de o experiență personală în obținerea cunoașterii voinței lui Dumnezeu.
Trebuie ca fiecare dintre noi să-L auzim vorbind inimii noastre. Când orice
glas amuțește și așteptăm în liniște înaintea Lui, tăcerea sufletului face și
mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: „Fiți liniștiți și să știți că Eu
sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46, 10. - T.M.). Numai aici poate fi găsită adevărata
odihnă. Și aceasta este pregătirea adevărată pentru aceia care lucrează pentru
Dumnezeu. În mijlocul mulțimii grăbite și în vâltoarea activității intense a
vieții, sufletul astfel înviorat va fi înconjurat cu o atmosferă de lumină și
pace. Viața va răspândi un miros plăcut și va descoperi o putere divină, care
va ajunge la inima oamenilor.
38 - „Dați-le voi să mănânce”:
Hristos se retrăsese
cu ucenicii Săi într-un loc liniștit, dar această ocazie rară de liniște a fost
curând întreruptă. Ucenicii credeau că s-au retras într-un loc unde nu vor fi
tulburați; dar, îndată ce mulțimea a simțit lipsa Învățătorului, a întrebat:
„Unde este?” Câțiva observaseră direcția în care plecase Iisus cu ucenicii.
Mulți au plecat pe uscat, pe când alții au plecat după ei cu corabia. Paștile
era aproape și, din locuri apropiate sau depărtate, grupe de pelerini în drumul
lor către Ierusalim se adunau să-L vadă pe Iisus. Au mai venit pe lângă ei și
alții, până când s-au adunat la un loc cinci mii de bărbați, în afară de femei
și copii. Înainte ca Iisus să ajungă la țărm, o mare mulțime Îl aștepta. Dar El
a coborât fără să fie observat și a rămas câtva timp la o parte cu ucenicii
Lui. De pe coasta muntelui, El a privit la mulțimea în mișcare și inima
Lui s-a umplut de milă. Cu toate că era întrerupt și că I se răpea odihna, nu
era lipsit de răbdare. Când S-a uitat la oamenii care veneau mereu, a văzut că
acolo era o nevoie mai mare, care trebuia să fie luată în seamă. „I S-a făcut
milă de ei, pentru că erau ca niște oi care nu aveau păstor.” Părăsind locul
Său retras, a găsit un loc potrivit de unde putea să le dea ajutor. Ei nu
primiseră niciun ajutor de la preoți și conducători, dar de la Hristos
porneau valuri de viață vindecătoare atunci când îi învăța pe oameni calea
mântuirii. Oamenii ascultau cuvintele pline de îndurare care porneau cu
îmbelșugare de pe buzele Fiului lui Dumnezeu. Ei ascultau cuvintele pline de
har, dar atât de clare și de simple, încât erau ca un balsam din Ghilead pentru
sufletele lor. Vindecarea dată de mâna Lui dumnezeiască aducea voie bună și
viață pentru muribund, ușurare și sănătate pentru bolnavi. În ziua aceea, li
s-a părut că Cerul s-a coborât pe Pământ și nici nu-și dădeau seama câtă vreme
trecuse de când nu mai mâncaseră ceva. În cele din urmă, ziua s-a sfârșit.
Soarele cobora spre apus și, cu toate acestea, lumea rămânea pe loc. Iisus
lucrase toată ziua fără să mănânce sau să Se odihnească. Era palid de oboseală
și de foame, iar ucenicii L-au rugat să înceteze munca. Dar El nu Se putea
retrage din mulțimea care se îmbulzea în jurul Lui. În cele din urmă,
ucenicii au venit la El și au stăruit, spunând că este spre binele oamenilor să
fie trimiși acasă. Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră nimic de
dimineață. În orașele și satele învecinate puteau să cumpere hrană. Dar Iisus a
zis: „Dați-le voi să mănânce” și, întorcându-se către Filip, a întrebat: „De
unde avem să cumpărăm pâine ca să mănânce oamenii aceștia?” A spus lucrul
acesta ca să încerce credința acestui ucenic. Filip a privit spre marea aceea
de capete și s-a gândit că era cu neputință să se procure hrană pentru a
împlini nevoile unei asemenea mulțimi. El a răspuns că pâinile care s-ar fi
putut lua cu două sute de dinari nici n-ar ajunge să împartă la fiecare câte
puțin. Iisus a întrebat ce s-ar fi putut găsi de mâncare la oameni. „Este aici
un băiețel”, a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce
sunt acestea la atâția?” Iisus a cerut să fie aduse la El. Apoi le-a poruncit
ucenicilor să așeze oamenii pe iarbă în cete de câte cincizeci sau o sută,
pentru a ține ordine și pentru ca toți să fie martori la ceea ce voia să facă.
O dată împlinit lucrul acesta, Iisus a luat hrana „și, ridicându-și ochii spre
Cer, a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, ca
ei să le împartă norodului. Au mâncat toți și s-au săturat; și au ridicat
douăsprezece coșuri pline cu firimituri și cu ce mai rămăsese din
pești”. El, care arăta oamenilor calea pe care să-și câștige pacea și
fericirea, S-a îngrijit de nevoile lor vremelnice în aceeași măsură ca de cele
spirituale. Oamenii erau obosiți și slăbiți. Erau acolo mame cu copilași în
brațe și copii mici, care se agățau de rochiile lor. Mulți stătuseră ore
întregi în picioare. Ei fuseseră atât de profund interesați de cuvintele
lui Hristos, încât nici nu se gândiseră să stea jos, iar mulțimea era atât de
numeroasă, încât exista primejdia să se calce în picioare. Iisus voia să le dea
ocazia să se odihnească și i-a invitat să stea jos. În locul acela era iarbă
multă și toți se puteau odihni bine. Hristos nu a făcut minuni decât
atunci când a fost absolut necesar și fiecare minune avea însușirea de a-i
conduce pe oameni la pomul vieții, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea
neamurilor. Hrana modestă, împărțită de mâinile ucenicilor, cuprindea o
mare comoară de învățături. Ceea ce se oferise era o hrană simplă, peștii și
pâinile de orz erau hrana zilnică a pescarilor din jurul Mării Galileii.
Hristos ar fi putut să întindă înaintea oamenilor o masă bogată, dar hrana
pregătită numai pentru mulțumirea poftei n-ar fi adus nicio învățătură pentru
binele lor. Hristos i-a învățat prin aceasta că proviziile naturale date omului
de Dumnezeu fuseseră folosite rău. Și niciodată n-au avut oamenii atâta bucurie
la ospețele strălucitoare, pregătite pentru mulțumirea unui gust stricat, cum
s-au bucurat acești oameni de odihna și hrana simplă date de Hristos atât de
departe de locuințele omenești. Dacă oamenii de astăzi ar fi simpli în
obiceiurile lor, trăind în armonie cu legile naturii, ca Adam și Eva la
început, ar fi mijloace îndestulătoare pentru nevoile familiei omenești. Ar fi
mai puține nevoi închipuite și mai multe ocazii de a lucra după voia lui
Dumnezeu. Dar egoismul și satisfacerea gusturilor necurate au adus în lume
păcatul și mizeria, unul din cauza excesului, iar altul din cauza
lipsei. Iisus n-a căutat să-i atragă pe oameni prin satisfacerea dorinței
după belșug. Pentru această mare mulțime, obosită și flămândă după o zi
încărcată și plină de încordare, hrana simplă era o asigurare nu numai a
puterii Sale, ci și a purtării Sale de grijă pentru nevoile obișnuite ale
vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmașilor Săi belșugul lumii; hrana lor
poate să fie simplă și chiar puțină; partea lor poate să fie sărăcia, dar
Cuvântul Lui dă asigurarea că nevoile lor vor fi împlinite, iar El a făgăduit
lucruri mai bune decât bunurile pământești, și anume prezența Lui
mângâietoare. Prin hrănirea celor cinci mii, Iisus a ridicat vălul care
acoperă lumea naturală și a descoperit puterea care lucrează necontenit pentru
binele nostru. În creșterea roadelor pământului, Dumnezeu face în fiecare zi o
minune. Aceeași lucrare care s-a produs prin hrănirea mulțimii se realizează pe
cale naturală. Oamenii pregătesc pământul și seamănă sămânța, dar viața dată de
Dumnezeu este aceea care face să germineze sămânța. Ploaia, aerul și lumina de
la Dumnezeu fac să apară „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin
în spic.” (Marcu 4, 28.). Dumnezeu hrănește zilnic milioane de ființe cu
roadele pământului. Oamenii sunt chemați să conlucreze cu Dumnezeu la
îngrijirea semințelor și la facerea pâinii și din cauza aceasta ei pierd din
vedere lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu dau lui Dumnezeu slava
datorată Numelui Său sfânt. Lucrarea puterii Lui era pusă în seama
cauzelor naturale sau a ființelor omenești, în locul lui Dumnezeu este slăvit
omul, iar darurile milostive ale lui Dumnezeu sunt rău folosite pentru un scop
egoist și ajung un blestem, în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să
schimbe toate acestea. El dorește ca priceperea noastră greoaie să fie
înviorată, pentru a deosebi bunătatea Lui milostivă, și să-L slăvim pentru
lucrarea puterii Sale. El dorește să-L recunoaștem în darurile Sale, pentru ca
ele să fie așa cum au fost plănuite, o binecuvântare pentru noi. Tocmai pentru
scopul acesta au fost săvârșite minunile lui Hristos. După ce mulțimea a
fost hrănită, a mai rămas hrană din belșug. Dar El, care are la îndemână toate
izvoarele puterii nesfârșite, a zis: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca
să nu se piardă nimic”. Cuvintele acestea însemnau mai mult decât a pune pâinea
în coșuri. Învățătura era dublă. Nimic nu trebuie să se piardă. Nu trebuie să
lăsăm nefolosite ocaziile trecătoare. Să nu neglijăm nimic ce ar putea fi de
folos pentru o ființă omenească. Să se adune tot ce ar putea ajuta la potolirea
foamei celor flămânzi de pe pământ. Aceeași grijă să fie și în cele spirituale.
Când s-au adunat coșurile cu firimituri, oamenii s-au gândit la prietenii lor
de acasă. Doreau ca și ei să aibă parte de pâinea binecuvântată de Hristos.
Conținutul coșurilor a fost împărțit acelora din mulțime care doreau și dus prin
toate satele din jur. În felul acesta, aceia care luaseră parte la masă urmau
să dea și altora pâinea care se cobora din Cer, pentru a potoli foamea
sufletului. Ei urmau să repete ceea ce învățaseră din lucrările minunate ale
lui Dumnezeu. Nimic nu trebuia să se piardă. Niciun cuvânt despre mântuirea
veșnică nu trebuia să cadă la pământ, fără folos. Minunea cu pâinile ne
învață lecția dependenței de Dumnezeu. Când Hristos a hrănit pe cei cinci mii,
hrana nu se găsea la îndemână. În mod evident, Hristos nu avea la dispoziție
cele necesare. Iată-L în pustie cu cinci mii de oameni, afară de femei și
copii. El nu-i invitase să vină după El; veniseră acolo fără să fi fost chemați
sau obligați; dar El știa că, după ce ascultaseră atâta timp învățăturile Lui,
oamenii erau flămânzi și obosiți, deoarece și El, asemenea lor, avea nevoie de
hrană. Erau departe de casă și noaptea se apropia. Mulți dintre ei nu aveau
mijloace ca să-și cumpere hrană. El, care pentru binele lor postise patruzeci
de zile în pustie, nu voia ca ei să se întoarcă flămânzi la casele lor.
Providența lui Dumnezeu Îl așezase pe Iisus acolo unde Se afla, și El era
dependent de Tatăl Său Ceresc pentru mijloacele care urmau să împlinească
nevoile lor. Când suntem aduși în situații dificile, trebuie să depindem
de Dumnezeu. Trebuie să folosim înțelepciune și chibzuință în orice lucru în
viață, pentru ca nu cumva, prin acțiunile noastre necugetate, să ajungem
singuri în încercare. Nu trebuie să ne aruncăm în greutăți, neglijând
mijloacele rânduite de Dumnezeu și folosind rău darurile pe care El ni le-a
dat. Lucrătorii lui Hristos trebuie să asculte necondiționat de învățăturile
Lui. Lucrarea este a lui Dumnezeu și, dacă vrem să ducem altora binecuvântarea,
trebuie să urmăm planurile Lui. Eul nu trebuie niciodată să fie așezat în
centrul atenției, nu trebuie să i se aducă onoruri. Dacă facem planuri după
ideile noastre, Domnul ne va lăsa în greșelile noastre. Dar, atunci când urmăm
îndrumările Lui și suntem totuși aduși în situații grele, El ne va elibera. Nu
trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci în toate cazurile să căutăm ajutor
la Acela care are la îndemână resurse inepuizabile. Adesea vom fi în situații
grele și atunci, cu cea mai deplină încredere, trebuie să depindem de Dumnezeu.
El va ocroti orice ființă care a ajuns în greutăți din cauză că a ținut
stăruitor la calea Domnului. Hristos ne-a îndemnat prin profetul Isaia:
„Împarte-ți pâinea cu cel flămând” „și satură sufletul lipsit”; „dacă vezi pe
un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău” și „adu în casa ta
pe nenorociții fără adăpost.” (Isaia 58, 7-10.). El ne-a spus: „Duceți-vă în
toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16, 15.). Dar
de câte ori nu ne simțim inima grea și credința slăbind, când vedem cât de mari
sunt nevoile și cât de slabe sunt mijloacele pe care le avem la îndemână!
Asemenea lui Andrei, care privea la cele cinci pâini de orz și la cei doi
peștișori, exclamăm: „Ce sunt acestea pentru atâția?” Adesea ezităm, nevrând să
dăm tot ce avem, temându-ne să cheltuim și să fim cheltuiți pentru alții. Dar
Iisus ne-a invitat: „Dați-le voi să mănânce”. Porunca Lui este o făgăduință și
în spatele ei se găsește aceeași putere care a hrănit mulțimea de pe malul
lacului. În lucrarea lui Hristos de a împlini nevoile trecătoare ale
mulțimii înfometate, este cuprinsă o învățătură spirituală profundă pentru toți
lucrătorii Săi. Hristos a primit de la Tatăl, El a împărțit ucenicilor, aceștia
au dat mai departe mulțimii, iar oamenii au dat unii altora. În felul acesta,
toți cei care sunt uniți cu Hristos vor primi de la El pâinea vieții, hrana
cerească, și o vor împărți altora. Cu deplină încredere în Dumnezeu, Iisus
a luat cele câteva pâini; și cu toate că ele ar fi fost prea puține chiar
pentru mica grupă a ucenicilor Săi, El nu i-a chemat să mănânce, ci a început
să le împartă, spunându-le să-i servească pe oameni. Hrana s-a înmulțit în
mâinile Lui și mâinile ucenicilor întinse către Hristos, care este
Pâinea Vieții, nu erau niciodată goale. Cantitatea aceea mică a fost
îndestulătoare pentru toți. După ce au fost împlinite nevoile oamenilor, au
fost adunate firimiturile, iar Hristos și ucenicii Săi au mâncat împreună din
hrana aceasta cerească, atât de prețioasă.
Când vi se ridică în
inimă întrebarea: „De unde să cumpărăm pâine, ca toți aceștia să poată mânca?”,
nu lăsați ca răspunsul vostru să fie răspunsul necredinței. Când ucenicii au
auzit îndrumarea dată de Mântuitorul: „Dați-le voi să mănânce”, în mintea lor
s-au ivit tot felul de greutăți. Ei au pus întrebarea: „Să mergem prin
sate să cumpărăm hrană?” Tot astfel și acum, când oamenii duc lipsă de pâinea
vieții, copiii lui Dumnezeu întreabă: „Să trimitem după cineva, care să vină să
le dea hrană?” Dar ce a zis Hristos? „Spuneți oamenilor să stea jos”; și i-a
hrănit acolo. Tot astfel, când sunteți înconjurați de suflete în nevoie, să
știți că Iisus este și El prezent acolo. Comunicați cu El. Aduceți pâinile
voastre de orz la Iisus. Mijloacele pe care le avem noi ar părea că nu
sunt îndestulătoare pentru lucru; dar, dacă vom porni înainte în credință,
având încredere în puterea atotîndestulătoare a lui Dumnezeu, izvoare
îmbelșugate se vor deschide în fața noastră. Dacă lucrul este de la Dumnezeu,
El Însuși va asigura mijloacele necesare pentru aducerea lui la îndeplinire. El
va răsplăti încrederea simplă, cinstită, în El. Puținul care este folosit cu
înțelepciune și cu economie în slujba Domnului Cerului va crește chiar prin
faptul că este împărtășit altora. În mâna lui Hristos, cantitatea cea mică de
hrană nu a scăzut până când mulțimea înfometată nu a fost săturată. Dacă mergem
la Izvorul puterii cu brațele credinței deschise pentru a primi, vom fi
susținuți în lucrarea noastră chiar în împrejurările cele mai descurajatoare și
vom fi făcuți în stare să dăm altora pâinea vieții.
39 - O noapte pe lac:
Șezând pe câmpia
înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care
le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la
ei ca un glas al lui Dumnezeu. Numai puterea divină putea să îndeplinească
lucrările de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a
mișcat pe toți oamenii din această mare mulțime. Toți fuseseră părtași la
binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu hrănise pe Israel cu mană în
pustie; dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea, dacă nu Mesia despre
care proorocise Moise? Nicio putere omenească n-ar fi putut crea din cinci
pâini de orz și din doi peștișori atâta hrană pentru a sătura mii de oameni
înfometați. Și au spus unul către altul: „Cu adevărat, acesta este proorocul
cel așteptat în lume”. Toată ziua, convingerea aceasta sporise și căpătase
putere. Actul acesta suprem era asigurarea că mult așteptatul Eliberator era
între ei. Nădejdile oamenilor creșteau mereu și mereu. Acesta este Cel care va
face din Iudea un paradis pământesc, o țară în care să curgă lapte și miere. El
poate să împlinească orice dorință. El poate să sfărâme puterea romanilor atât
de detestați. El poate să elibereze pe Iuda și Ierusalimul. El poate să vindece
pe soldații răniți în luptă. El poate să asigure hrană pentru oști întregi. El
poate să cucerească neamuri și să dea lui Israel stăpânirea de mult
căutată. În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat.
Ei văd însă că El nu face niciun efort pentru a atrage atenția sau pentru a-și
atrage onorurile mulțimii. Aici Se deosebește cu totul de preoți și de mai mari
și ei se tem că niciodată El nu va cere să ia tronul lui David. După ce s-au
sfătuit, s-au înțeles să-L ia cu forța și să-L proclame împărat al lui Israel.
Ucenicii se unesc cu mulțimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept
Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o
asemenea onoare. Însă oamenii trebuie să-L înalțe ca Eliberator al lor. Preoții
cei aroganți și mai marii să fie constrânși să-L onoreze pe Acela care vine
îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu. Cu nerăbdare se pregătesc să-și
aducă planul la îndeplinire, dar Iisus vede ce se pregătește și înțelege mai
bine ca ei care va fi urmarea unei asemenea mișcări. Chiar acum preoții și mai
marii Îi vânează viața. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea
încercării de a-L pune pe tron ar fi violența și răscoala, iar lucrarea
Împărăției Spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere, mișcarea trebuie
oprită. Chemându-i pe ucenici, Iisus le spune să ia corabia, să se reîntoarcă
de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să dea drumul oamenilor. Niciodată
nu li se păruse o altă poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă
vreme ucenicii nădăjduiseră într-o mișcare a mulțimii care să-L așeze pe Iisus
pe tron; ei nu puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se
irosească în van. Mulțimile care se adunau pentru a sărbători Paștile doreau să
vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia de aur de a-L
pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi
ambiții, le era greu să plece de bunăvoie și să-L părăsească pe Iisus pe țărmul
acela pustiu. Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de
astă dată cu o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise față de
ei. Știau că ar fi în zadar să se împotrivească mai departe și în tăcere s-au
îndreptat către lac. Iisus le poruncește acum oamenilor să se împrăștie,
iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăznește să se
împotrivească. Cuvintele de laudă și de proslăvire li s-au oprit pe buze. Pașii
li se opresc în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat și de pe
fața lor dispar bucuria și nerăbdarea. În mulțimea aceea sunt oameni cu
inteligență puternică și cu voință tare, dar puterea împărătească a lui Iisus
și cele câteva cuvinte liniștite ale poruncii opresc tumultul și le împiedică
planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească
și, fără altă întrebare, se supun. Rămas singur, „Iisus S-a suit în
munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune
către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a cerut
putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale,
pentru ca Satana să nu le orbească mintea și să nu le strice judecata.
Mântuitorul știa că zilele pentru lucrarea personală pe Pământ aproape se
sfârșiseră și că puțini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere și
luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercați.
Nădejdile lor multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de
răspândită, urmau să fie înșelate în modul cel mai dureros și mai umilitor. În
locul înălțării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui.
Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înțelegeau lucrul
acesta și, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu greu le
puteau recunoaște ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le
lărgească puterea de înțelegere, credința ucenicilor avea să slăbească. Era
dureros pentru Iisus să vadă că părerile lor despre Împărăția Lui erau în așa
măsură mărginite la mărirea și onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea
povară pe inimă și și-a revărsat rugăciunile cu strigăte dureroase și cu
lacrimi. Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la țărm, cum le spusese
Iisus. Ei au așteptat un timp, nădăjduind că Domnul va veni la ei. Dar, văzând
că se lasă întunericul, „s-au suit într-o corabie și treceau marea ca să se
ducă la Capernaum”. L-au părăsit pe Iisus cu inima nemulțumită, mai agitați ca
niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le
îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră
așa de ușor la porunca Lui și au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai
insistenți, și-ar fi realizat planul. Necredința punea stăpânire pe mintea
și pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Știau că Iisus era urât de
farisei și erau nerăbdători să-L vadă înălțat acolo unde socoteau că trebuie să
fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învățător care putea săvârși minuni
puternice și totuși să fie insultați ca niște înșelători era o încercare pe care
cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu priviți ca fiind urmașii unui
profet mincinos? Nu-și va lua Hristos niciodată autoritatea de împărat? De ce
El, care avea o putere atât de mare, nu Își descoperea adevărata identitate, ca
să le facă viața mai puțin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan
Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până
au adunat în jurul lor o mare întunecime spirituală. Se întrebau chiar dacă nu
cumva Hristos ar fi un înșelător, cum pretindeau fariseii. Ucenicii
fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se
păruse că Cerul se coborâse pe Pământ. Amintirea acelei zile scumpe și slăvite
ar fi trebuit să le umple inimile de credință și nădejde. Dacă din prisosul inimii
ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea
le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: „Adunați
ce-a rămas, ca nimic să nu se piardă”. Acelea fuseseră ceasuri de mari
binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor
frământate. Gândurile lor erau furtunoase și nebunești, și Domnul le-a dat
altceva pentru a le ocupa mintea și pentru a le mișca sufletele. Deseori,
Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii își creează singuri poveri și
greutăți. Ucenicii nu aveau niciun motiv real pentru care să se frământe. Dar
primejdia se apropia cu repeziciune. O furtună violentă se năpusti asupra
lor, iar ei erau nepregătiți. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniștită;
și, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulțumirea, necredința
și nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de
Betsaida, locul unde așteptau să-L găsească pe Iisus și, pe vreme obișnuită,
călătoria nu le-ar fi luat mai mult de câteva ore; dar acum erau mânați din ce
în ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte au
muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiți s-au predat pierzării. În furtună și
întuneric, marea i-a învățat cât erau de fără putere și doreau prezența
Domnului lor. Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe țărm i-a văzut pe acești
oameni loviți de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii
Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură,
deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu
duioșie asupra copilașului său, așa veghea și Domnul milostiv asupra
ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiția lor nesfântă s-a stins și
în umilință au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns. În clipa în
care ei se credeau pierduți, o rază de lumină le-a descoperit o ființă
învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu știau că este Iisus. Îl
credeau vrăjmaș pe Acela care venea să îi ajute. Groaza puse stăpânire pe ei.
Mâinile care vâsleau cu mușchi ca de fier slăbesc. Barca începe să joace în
bătaia valurilor, toți ochii sunt ațintiți asupra acelei ființe care calcă pe
valurile albe de spumă ale mării frământate. Ei cred că este o nălucă și
că le prevestește pieirea și încep să strige de groază. Iisus înaintează ca și
când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc și strigă, cerându-I ajutor.
Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potolește teama: „Îndrăzniți, Eu
sunt, nu vă temeți”. În clipa în care ei și-au dat seama de această
minune, Petru aproape și-a ieșit din fire de bucurie. Întrucât de abia îi venea
să creadă, a strigat: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe
apă. Vino, i-a zis Iisus”. Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur;
dar, când mulțumit de sine privește înapoi către tovarășii săi din barcă, ochii
i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalță tot
mai sus și se așează chiar între el și Iisus și i se face frică. Pentru o
clipă, Hristos este ascuns de ochii lui și credința dispare. Începe să se
scufunde. Dar, în timp ce valurile urlă de moarte, Petru își ridică privirea de
la apele înfuriate și, ațintind-o la Iisus, strigă: „Doamne, scapă-mă”. Îndată
Iisus prinde mâna întinsă, zicând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai
îndoit?” Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului,
s-au urcat în barcă împreună. Dar Petru era acum supus și tăcut. Nu avea motive
să se mândrească față de tovarășii săi, deoarece, prin necredință și înălțare
de sine, fusese aproape să-și piardă viața. Când și-a întors privirea de la
Iisus, și-a pierdut mersul sigur și s-a cufundat în mijlocul valurilor. De
câte ori și noi, când ajungem în greutăți, suntem asemenea lui Petru! Privim la
valuri, în loc să ținem ochii ațintiți la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă și
apele mândriei se înalță peste sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la
El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite.
„Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al
Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, și râurile nu te vor îneca;
dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu
sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.” (Isaia 43,
1-3.). Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El știa cât de greu avea să
fie încercată credința lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i
descopere lui Petru propria slăbiciune - să-i arate că siguranța lui era numai
în continua dependență de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite,
el putea să meargă în siguranță numai dacă, într-o totală neîncredere în sine,
avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în
care se credea tare și numai atunci când și-a dat seama de slăbiciunea sa a
putut înțelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învățat lecția pe
care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut
atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare. În fiecare zi Dumnezeu
îi învață pe copiii Săi. Prin împrejurările vieții de toate zilele, El îi
pregătește să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providența Lui.
Felul în care ei își îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăște
biruința sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieții. Aceia care nu-și
dau seama că sunt fără încetare dependenți de Dumnezeu vor fi înfrânți de
ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur și că niciodată nu
ne vom clătina. Poate zicem: „Știu în cine am crezut, nimic nu poate să
zdruncine credința mea în Dumnezeu și în Cuvântul Lui”. Dar Satana plănuiește
să folosească trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate și să ne orbească
în așa fel, încât să nu ne vedem nevoile și defectele. Numai când ne dăm seama
de propria slăbiciune și privim tot timpul țintă la Iisus putem merge în
siguranță. După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „și corabia
a sosit îndată la locul spre care mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a
trecut și s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii și ceilalți care mai erau în
corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de recunoștință,
zicând: „Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.
4O - Criza din Galilea:
Când le-a interzis
oamenilor să-L proclame împărat, Iisus știa că ajunsese la un punct hotărâtor
din viața Sa. Mulțimea, care astăzi voia să-L înalțe pe tron, mâine avea să-I
întoarcă spatele. Dezamăgiți de nesatisfacerea ambiției lor egoiste, ei urmau
să schimbe iubirea în ură și laudele în blesteme. Dar, cu toate că știa
lucrurile acestea, El n-a luat nicio măsură pentru a evita criza. De la
început, El nu susținuse nicio nădejde a urmașilor Săi pentru răsplătiri
pământești. Unuia, care venise cu dorința de a deveni ucenicul Său, El i-a zis:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are
unde-și odihni capul.” (Matei 8, 20.). Dacă oamenii ar fi putut să aibă și
lumea împreună cu Hristos, mulțimile I s-ar fi supus; dar El nu putea să
primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui,
mulți erau atrași de nădejdea unei împărății pământești. Ei nu trebuiau să
rămână înșelați în așteptările lor. Învățătura spirituală profundă din minunea
cu pâinile nu fusese înțeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Și această nouă
descoperire să aducă după sine o încercare mai mare. Minunea cu pâinile
ajunsese cunoscută prin toate părțile și a doua zi dimineața oamenii au alergat
la Betsaida, să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în număr mare, pe uscat și pe apă.
Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit iarăși, sperând să-L găsească
încă acolo, deoarece nu se afla nicio corabie cu care să poată trece apa. Dar
cercetarea lor a fost zadarnică și mulți au pornit spre Capernaum, căutându-L
fără încetare. Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absență de o
zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii „au alergat prin toate
împrejurimile și au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde
se auzea că era El.” (Marcu 6, 55.). După un timp, El S-a dus la sinagogă
și acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei au aflat de la ucenici
cum trecuse marea. Grozăvia furtunii și ceasurile îndelungate de luptă
zadarnică împotriva vânturilor, apariția lui Hristos mergând pe apă, frica lor,
cuvintele Lui liniștitoare, aventura lui Petru și urmările ei, precum și brusca
încetare a furtunii și debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulțimii
cuprinse de mirare. Totuși, nefiind mulțumiți cu aceasta, mulți s-au strâns în
jurul lui Iisus, întrebându-L: „Învățătorule, când ai venit aici?” Ei sperau să
afle din gura Lui o descriere a minunii. Iisus nu le-a satisfăcut
curiozitatea. Cu tristețe le-a zis: „Mă căutați nu pentru că ați văzut semne,
ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat”. Ei nu-L căutau
din cauză că Îl prețuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniți cu
pâine, sperau să mai primească și alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi
alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci
pentru mâncarea care rămâne, pentru viața veșnică”. Nu căutați numai
bunuri trecătoare. Nu căutați numai îndestularea pentru viața aceasta, ci
gândiți-vă la hrana spirituală, și anume la înțelepciunea aceea care rămâne în
viața veșnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; căci Tatăl, adică
Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui. Pentru o clipă,
interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: „Ce să facem ca să
săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească
obligații împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuți înaintea lui
Dumnezeu, și erau gata să plece urechea la orice rânduială nouă, pentru a-și
asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem
pentru a merita Cerul? Care este prețul ce ni se cere pentru a câștiga viața
viitoare? „Iisus le-a răspuns: Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este
aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” Prețul Cerului este Iisus.
Calea spre Cer este credința în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
(Ioan 1, 29.). Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale
adevărului divin. Iisus săvârșise chiar lucrarea pe care profeția arăta că o va
face Mesia, dar ei n-au văzut ceea ce așteptările lor egoiste zugrăviseră ca
lucrare a Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată mulțimea cu pâine, dar, în
zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la
Mesia se așteptau binecuvântări și mai mari. Inimile lor nemulțumite se
frământau cu întrebarea: Pentru ce, dacă Iisus era în stare să săvârșească
atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare să dea sănătate, tărie
și bogăție întregului Său popor, să-l elibereze și să-l înalțe în putere și
onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu și totuși refuza
să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înțelegeau. Refuzul Lui
era greșit interpretat. Mulți au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-și
susțină pretențiile, pentru că El Însuși Se îndoia de caracterul divin al
misiunii Sale. În felul acesta, își deschideau inima pentru necredință și
semințele pe care le semăna Satana și-au adus roadele: înțelegere greșită și
necredință. Cu un aer disprețuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu,
deci, ca să-l vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinții noștri au
mâncat mană în pustie, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din
Cer”. Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând
laudă uneltei prin care fusese săvârșită minunea și trecând cu vederea pe Acela
care era Autorul ei. Părinții lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la
îndoială și negaseră misiunea lui dumnezeiască. Acum, în același
spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu.
„Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din
Cer.” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuși era Acela care îi
condusese pe evrei prin pustie și-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana
aceasta era un simbol al adevăratei pâini din Cer. Spiritul dătător de viață,
pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Iisus
a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din Cer și dă lumii
viața.” (Ioan 6, 33.). Socotind că Iisus Se referea tot la hrana
trecătoare, câțiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: „Doamne, dă-ne
totdeauna această pâine”. Atunci Iisus a vorbit lămurit: „Eu sunt Pâinea
vieții”. Ilustrația aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de
iudei. Moise spusese prin inspirația Duhului Sfânt: „Omul nu trăiește numai cu
pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”. Iar proorocul a scris:
„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghițit; cuvintele Tale au fost bucuria
și veselia inimii mele.” (Deuteronom 8, 3; Ieremia 15, 16.). Rabinii
înșiși aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înțeles spiritual, însemna
studierea Legii și practicarea faptelor bune; și se spunea adesea că, la
venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învățătura profeților
lămurea lecția spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus căuta să facă
înțeleasă această lecție pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi
înțeles Scripturile, ar fi înțeles și cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt
Pâinea vieții”. Numai cu o zi înainte, mulțimea, slăbită și obosită, fusese
hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea
putere și reînviorare fizică, tot așa puteau primi de la Hristos putere
spirituală pentru viața veșnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi
niciodată și cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: „Voi
M-ați văzut și tot nu credeți”. Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia
dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor.
Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în fața lor zi după zi, dar cereau alt
semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot așa de necredincioși ca mai
înainte. Dacă nu erau convinși prin ceea ce văzuseră și auziseră, ar fi fost
fără folos să li se arate minuni și mai mari. Necredința va găsi totdeauna o
scuză pentru îndoială și va căuta argumente care să răstoarne chiar și dovada
cea mai clară. Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe
cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. Toți cei care L-au primit în
credință, a zis El, vor avea viață veșnică. Niciunul nu va fi pierdut. Nu este
nevoie ca fariseii și saducheii să se tot certe cu privire la viața viitoare.
Oamenii nu trebuie să-și mai plângă morții cu durere disperată. „Voia Tatălui
Meu este ca oricine vede pe Fiul și crede în El, să aibă viață veșnică; și Eu
îl voi învia în ziua de apoi.” Dar mai marii poporului erau ofensați și
ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată și mamă îi
cunoaștem? Cum dar zice El: Eu M-am pogorât din Cer?” Ei căutau să dea naștere
la prejudecăți, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus.
Făceau aluzie cu dispreț la viața Lui de lucrător galilean și la familia Lui
săracă și umilă. Pretențiile acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau
atenție. Iar pentru că nașterea Lui fusese neînțeleasă, căutau să strecoare
ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei, prezentând astfel
împrejurările omenești ale nașterii Lui ca o pată asupra vieții
Sale. Iisus n-a căutat să explice taina nașterii Sale. El n-a dat niciun
răspuns la întrebările privitoare la coborârea Sa din Ceruri, după cum n-a
răspuns nici la întrebările cu privire la traversarea lacului. El n-a atras
atenția asupra minunilor care Îi caracterizau viața. De bunăvoie, S-a dezbrăcat
pe Sine Însuși și a luat asupră-și chip de rob. Dar cuvintele și faptele Sale
erau o descoperire a caracterului Său. Toți aceia a căror inimă era deschisă
pentru lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din
Tatăl, „plin de har și de adevăr.” (Ioan 1, 14.). Prejudecata fariseilor
era și mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea își avea rădăcina
în perversitatea inimii lor. Orice cuvânt spus de Iisus și orice faptă a Sa
produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic
comun cu El. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care
M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. În prooroci este scris: Toți
vor fi învățați de Dumnezeu. Așa că oricine a ascultat pe Tatăl și a primit
învățătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos,
dacă nu va răspunde atracției iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine
toate inimile și numai cei care se împotrivesc acestei atracții vor refuza să
vină la Hristos. În cuvintele: „Toți vor fi învățați de Dumnezeu”, Iisus amintea
profeția lui Isaia: „Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului și mare va fi
propășirea fiilor tăi.” (Isaia 54, 13.). Iudeii aplicau aceste cuvinte la
poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învățătorul lor. Dar Iisus le-a arătat
cât de zadarnică este această pretenție, deoarece El zice: „Oricine a ascultat
pe Tatăl Meu și a primit învățătura Lui, vine la Mine”. Numai prin Hristos ei
puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura omenească n-ar fi putut să suporte
vederea Slavei Sale. Cei care învățaseră de la Dumnezeu au ascultat de glasul
Fiului Său și, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin natură
și revelație, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl. „Adevărat, adevărat vă
spun că oricine crede în Mine, are viață veșnică.” Prin Ioan cel iubit, care a
ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară Bisericilor: „Mărturisirea este
aceasta: Dumnezeu ne-a dat viață veșnică, și această viață este în Fiul Său.
Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 11.12.). Iar Iisus a zis: „Eu îl voi
învia în ziua de apoi”. Hristos S-a făcut una în trup cu noi, pentru ca noi să
putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieși noi afară din
morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că,
prin credință, viața Lui a devenit viața noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos
în adevăratul Lui caracter și-L primesc în inimă au viață veșnică. Hristos
locuiește în noi prin Duhul; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin
credință, este începutul vieții veșnice. Oamenii I-au amintit lui Hristos
de mana pe care părinții lor au mâncat-o în pustie, ca și cum asigurarea acelei
hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârșită de Iisus, dar El arătă
cât de mic era darul acela în comparație cu binecuvântările pe care venise să
le reverse. Mana putea să susțină numai viața aceasta pământească; ea nu putea
să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieții urma să
hotărască sufletul pentru viața veșnică. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea
vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se
pogoară din Cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară. Eu
sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din Cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea
aceasta, va trăi în veac”. La această figură de stil, Hristos a mai adăugat
una. Numai murind putea El să dea viață oamenilor și în cuvintele ce urmează
arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: „Pâinea pe care o
voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii”. Iudeii
se pregăteau să serbeze Paștile la Ierusalim, în amintirea nopții în care a
fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În
mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui Dumnezeu și,
prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru viața lumii.
Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanța, în timp ce
însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul
Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în
cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînțeles. De astă dată, rabinii au
exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Ei
se făceau că înțeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca și Nicodim, când
a întrebat: „Cum se poate naște din nou un om bătrân?” (Ioan 3, 4.). Până la un
anumit punct, ei înțeleseseră ce voia să zică Iisus, dar nu voiau să recunoască
pe față. Dând o greșită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să producă în
oameni prejudecăți împotriva Lui. Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui
simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj și mai puternic: „Adevărat,
adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți
sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea
sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul
Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine
mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în
el”. A mânca trupul și a bea sângele lui Hristos înseamnă a-l primi ca
Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele și că suntem făcuți
desăvârșiți în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim
părtași ai naturii Sale. Ceea ce este hrana pentru corp trebuie să fie Hristos
pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o
parte din ființa noastră. La fel și Hristos n-are nicio valoare pentru noi,
dacă nu-L recunoaștem ca Mântuitor personal. O cunoaștere a Lui din teorie nu
ne este de niciun folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă,
astfel ca viața Lui să devină viața noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să
fie asimilate. Dar nici ilustrațiile acestea nu pot să reprezinte pe
deplin privilegiul legăturilor credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După
cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa,
cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine”. După cum Fiul lui Dumnezeu a
trăit prin credința în Tatăl, tot astfel și noi trebuie să trăim prin credința
în Hristos. Iisus Se predase pe deplin voinței lui Dumnezeu, încât în viața Lui
nu apărea decât Tatăl. Deși ispitit în toate ca și noi, El a stat în fața lumii
nepătat de relele care Îl înconjurau. Și noi trebuie să biruim cum a biruit
Hristos. Ești tu urmaș al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre
viața spirituală este scris pentru tine și poate fi realizat prin unirea
persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit iubirea ta
dintâi? Primește iarăși iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea
sângele Lui și vei ajunge una cu Tatăl și cu Fiul. Iudeii necredincioși
n-au vrut să vadă niciun alt înțeles în cuvintele Mântuitorului, decât pe cel
literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge și
au făcut ca cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu și se certau între
ei cu privire la acest lucru. Mulți, chiar dintre ucenicii Săi, ziceau:
„Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?” Mântuitorul
le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă
ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?... Duhul este acela
care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu
sunt duh și viață”. Viața lui Hristos, care dă viață lumii, este în
Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile și a alungat
demonii; prin Cuvântul Său, a liniștit marea și a înviat morții; iar oamenii
mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu
așa cum a vorbit prin toți proorocii și prin învățătorii din Vechiul Testament.
Întreaga Biblie este o manifestare a lui Hristos și Mântuitorul dorea să lege
de Cuvânt credința urmașilor Săi. Atunci când prezența Sa vizibilă urma să se
retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei
trebuiau să trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
(Matei 4, 4.). După cum viața fizică este susținută prin hrană, tot așa și
viața spirituală este susținută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și orice om trebuie
să primească viață din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi
înșine ca să fim hrăniți, tot astfel trebuie să primim și Cuvântul pentru noi
înșine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minți. Trebuie
să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenție, cerând de la Dumnezeu ajutorul
Duhului Sfânt pentru ca să înțelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset și
să ne concentrăm mintea, ca să înțelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo
pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însușim și
știm „ce zice Domnul”.
Aceste cuvinte spuse
de către Iisus erau prea greu de înțeles de către mulțime. Entuziasmul celor
care căutaseră să-L ia cu forța și să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea
aceasta ținută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau
înșelați. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era
Mesia și că nimeni nu avea să câștige vreo răsplată pământească din legătura cu
El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători
să fie eliberați de boală și suferință, dar nu voiau să aibă nicio legătură cu
viața Lui de sacrificiu. Nu-i interesa Împărăția Spirituală tainică de care
vorbea El. Cei nesinceri și egoiști, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă
El nu voia să-și consacre puterea și influența pentru a-i elibera de sub
romani, nici ei nu voiau să mai aibă de a face cu El. Iisus le-a spus
lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred”, adăugând: „Tocmai de aceea v-am
spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl
Meu”. El dorea ca ei să înțeleagă că, dacă nu erau atrași către El, aceasta se
datora faptului că inima lor nu era deschisă față de Duhul Sfânt. „Omul firesc
nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și
nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” (1
Corinteni 2, 14.). Numai prin credință putem vedea Slava lui Hristos. Această
Slavă este ascunsă până când se aprinde în suflet credința prin Duhul Sfânt. Pentru
că au fost mustrați în public din cauza necredinței lor, acești ucenici s-au
înstrăinat și mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulțumiți și, dorind să-L
rănească pe Mântuitorul și să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors
spatele și L-au părăsit cu dispreț. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără
spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu și-au mai schimbat
hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Iisus. „Acela Își are lopata în
mână, Își va curăți cu desăvârșire aria, și Își va strânge grâul în grânar.”
(Matei 3, 12.). Acesta era un timp de curățire. Cuvintele adevărului făceau ca
neghina să fie despărțită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfați și
încrezuți în propria dreptate pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume
ca să accepte o viață de umilință, mulți s-au îndepărtat de Iisus. Mulți fac și
astăzi la fel. Oamenii sunt și astăzi încercați ca acei ucenici din sinagoga
din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viața nu le este
în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să
primească o lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie
atunci când li se descoperă păcatele. Ei pleacă ofensați ca ucenicii care L-au
părăsit pe Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o
sufere?” Lauda și lingușelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu
este bine primit; ei nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada și
mulțimile sunt hrănite și se aud strigăte de biruință, glasurile lor se ridică
lăudând, dar când Duhul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă păcatul și îi
îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului și nu mai merg cu
Iisus. De îndată ce acești ucenici nemulțumiți s-au depărtat de Iisus, au
fost luați în stăpânire de un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în
Acela pe care odată Îl găsiseră atât de interesant. Au mers să caute pe
vrăjmașii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul și lucrarea lor. Au
interpretat greșit cuvintele Lui, au răstălmăcit declarațiile Lui și au combătut
motivele Lui. Ei își susțineau purtarea, aducând orice lucru care putea să
fie întors împotriva Lui; și o asemenea indignare a fost produsă de aceste
relatări false, încât viața Lui era în primejdie. S-a răspândit repede
vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus din Nazaret nu era Mesia. În felul
acesta, curentul simpatiei poporului din Galilea era întors împotriva Lui, după
cum se întâmplase în Iudea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau
pe Mântuitorul lor pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere
lumească. Doreau hrana care piere, și nu pe aceea care rămâne în viața
veșnică. Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut pe aceia care fuseseră
ucenici plecând de la El, care era Viața și Lumina oamenilor. Conștiența
faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui nu era împărtășită,
harul Lui era disprețuit, mântuirea Lui lepădată L-a umplut de o întristare ce
nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obișnuit cu
suferința. Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Iisus
S-a întors către cei doisprezece și le-a zis: „Voi nu vreți să vă
duceți?” Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele
vieții veșnice”, a adăugat el. „Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu
ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” „La cine să ne ducem?” Învățătorii
lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii și saducheii erau în lupte
continue. A părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legați de ritualuri și
ceremonii și între oameni ambițioși, care căutau propria slavă. Ucenicii
aflaseră mai multă pace și bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în
toată viața lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi la aceia care
batjocoriseră și persecutaseră pe Prietenul păcătoșilor? Multă vreme Îl
așteptaseră ei pe Mesia; acum venise și nu puteau să plece din fața Lui, să
meargă la aceia care voiau să-I ia viața și care îi persecutaseră pentru că
deveniseră ucenici ai Săi. „La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la
învățătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire și de milă, ca să
meargă în întunericul necredinței, în ticăloșia lumii. În timp ce Mântuitorul
era părăsit de mulți dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru
a exprimat credința ucenicilor: „Tu ești Hristosul”. Numai gândul că ar putea
pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază și de durere. Fără
Mântuitorul, era ca și cum ar fi fost lăsați în voia valurilor, pe o mare
furtunoasă și întunecată. Multe dintre cuvintele și faptele lui Iisus se
arată pline de taină pentru mințile mărginite, dar fiecare cuvânt și fiecare
faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare a fost
astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în
stare să înțelegem planurile Sale, totul ar apărea ca important, complet și în
armonie cu misiunea Sa. Deși nu putem să înțelegem acum lucrările și căile
lui Dumnezeu, putem înțelege marea Lui iubire, care stă la baza tuturor
procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăiește aproape de Iisus va înțelege
mult din taina evlaviei. El va recunoaște mila care mustră, care cercetează
caracterul și scoate la lumină planurile inimii. Prezentând adevărul care
avea să-i pună pe ucenici la probă și să-i facă pe mulți să-L părăsească, Iisus
știa care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al
îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi
iubiți va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsemani, trădarea și răstignirea
Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această
încercare mai înainte, mulți care erau îndemnați doar de motive egoiste ar fi
fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată,
când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El și-L
batjocoreau, când gloata batjocoritoare striga: „Răstignește-L”, când ambițiile
lor pământești erau înșelate, acești egoiști, renunțând la legătura lor cu
Iisus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară și sfâșietoare de inimă,
pe lângă durerea și dezamăgirea lor produse de năruirea celor mai dulci
speranțe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El
ar fi fost urmată și de alții. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce
era încă alături de ei și prezența Sa le putea întări credința urmașilor Săi
sinceri. Milosul Mântuitor, care cunoștea foarte bine sfârșitul care-L
aștepta, a netezit cu duioșie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru
încercarea cea mare și i-a întărit pentru proba finală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu