STATUL
ÎN ISTORIE - CAZUL DACIEI PREBUREBISTANE!
1.Paradoxurile unei
atitudini:
Printr-un consens generalizat (dar nu
unamin, dacă ar fi să invocăm doar perspectiva sceptică a unui Giuseppe Rensi), istoria este
considerată a fi ştiinţă şi-mai-mult-de-atât.
Perceput nuanţat, ca subiectivism derivat din memoria afectivă a colectivităţii,
„pretext al predicării morale sau al demonstrării teologice” (precum credea Montesquieu), reconstrucţie în trecut a
existenţei umane (cum propunea Mircea
Florian), mistică a prezentului, instrument al anticipării viitorului etc,
acest şi-mai-mult-de-atât nu poate pune, totuşi, sub semnul
întrebării, calitatea de ştiinţă a istoriei - indiferent dacă presupunem
(alături de Henri Sée) că această
calitate a fost dobândită recent, prin reaşezarea conceptuală a disciplinei,
ori, dimpotrivă, că ştiinţificitatea îi este intrinsecă. Rămâne în discuţie
dacă, potrivit aceluiaşi Henri Sée, rolul istoriei se limitează la „a grupa
faptele, a le clasa, a determina raporturile şi dependenţa lor”. Cert este că
această parte a rolului, dacă vor mai fi fiind şi altele, nu poate fi eludată -
decât cu riscul de a disjunge între istorie şi paradigma ştiinţifică, adică de
a nega realitatea din spatele istoriei. Rămâne în discuţie, spunem, întrucât
suntem încredinţaţi, asemeni lui Alfred
Stern, că „toate marile concepţii ale istoriei au refuzat să limiteze
obiectul lor la trecut”, ceea ce, de altfel, este o imposibilitate
gnoseologică: chiar fiind autonomă în raport cu istoria-realitate,
istoria-cunoaştere o poate recupera pe cea dintâi exclusiv prelungind spre
realitatea trecută rezultatele prezente ale devenirii sale. Printre acestea,
constructele mentale care descriu nivelul nou-dobândit de percepţie al
realităţii profunde, supratemporale, fără a o distorsiona, în măsura în care
constructele în cauză sunt conţinute în datele-anteconstructe - cum, spre
pildă, constructul mental „oxigenul asigură respiraţia” exista înăuntrul
anteconstructului „aerul asigură respiraţia”, ca atare, realitatea că oamenii
respirau, şi înainte de identificarea elementului chimic numit oxigen, prin
veacul al XVI-lea, nu este distorsionată. Pilda de mai sus nu a fost aleasă
întâmplător, ci pentru că ea aduce în discuţie dreptul, ba chiar obligaţia
(derivată din cuprinderea istoriei înăuntrul paradigmei ştiinţifice) pe care
cercetătorul o are de a proiecta asupra anteriorităţii sale concepte
contemporane ori legităţi nou-relevate, ba chiar şi - în măsura în care îşi
asumă condiţia de faber futuri sui - concepte
şi legităţi susceptibile de a fi puse în evidenţă în viitor. Aparent, într-o
atare situaţie se poziţionează şi demersul de faţă, demers care îşi îngăduie să
abordeze problematica identificării instituţiei statale într-o epocă şi regiune
pentru care istoriografia română, în cea mai mare parte a ei, manifestă şi
astăzi o de neînţeles „sfială” în utilizarea criteriului instituţional pentru
descrierea şi explicarea unei fenomenologii istorice altminteri meticulos
analizate. A vorbi despre existenţa unei instituţii statale autohtone pentru
epoca clasică a civilizaţiei dacice le pare şi astăzi, multora, o exagerare; a
aplica acelaşi concept asupra secolelor care-l preced pe Burebista este, în viziunea aceloraşi, o evadare în afara
paradigmei ştiinţifice. Dar abia procedând astfel, cei în cauză abandonează
ştiinţificitatea - atitudine care pretinde, printre altele, respectarea
caracterului de universaliu al fiecăruia dintre conceptele uzitate. „Sfiala” de
a nu opera cu criteriul statalităţii în descrierea acestei secvenţe din
trecutul nostru istoric conduce la o serie de paradoxuri, dintre care poate cel
mai vizibil - nu însă şi cel mai grav - este acela că se admite calitatea de
stat unor entităţi politico-juridice de dimensiuni şi anvergură structurală
mult mai mici decât entităţile de aceeaşi natură pentru care aceeaşi calitate
este refuzată. La fel de paradoxală este, ca să mai evocăm un singur alt
exemplu, şi practica de a distorsiona referenţialul geografic pentru a evita
evidenţa unor lignaje instituţionale - de acest tratament „beneficiind” cu cea
mai mare frecvenţă zonele centrale şi nordice ale provinciei dobrogene, relativ
la care se imaginează existenţa unor regate, uniuni tribale etc. (sau orice
altă formulă care evită evidenţa instituţiei statale), în pofida văditei
imposibilităţi de localizare. Rezolvarea oricărui paradox începe, ne asigură
logica, cu reformularea problemei în termeni specifici. Pentru obiectivul articolului
de faţă, demersul este cu atât mai lesnicios cu cât, aşa cum am precizat mai
sus, el se poziţionează doar în aparenţă în ipostaza de a proiecta concepte
contemporane asupra trecutului. Într-adevăr, statul este nu doar o realitate
obiectivă realmente multimilenară, ci şi un concept generos conştientizat în
vecinătatea apropiată şi interdependentă, chiar din epoca la care ne raportăm:
pentru Aristotel spre exemplu,
contemporanul referenţialului nostru spaţio-temporal, existenţa statului era
atât de evidentă, încât o concepea ca pe un dat natural. De prisos să mai
amintim, Aristotel n-a fost doar un teoretician al statalităţii, ci şi un
practician al acestei, printre deciziile de organizare statală pe care le-a
fundamentat numărându-se şi reorganizarea teritoriilor cucerite de Macedonia lui Filip al II-lea - adică
de o entitate etno-politică întru totul comparabilă cu Geţia aceleiaşi epoci -
în strategii: adică în teritorii cu relevanţă instituţională distinctă de cea a
datului tribal.
2. O definiţie de
clarificat:
Ce
este statul? avem a ne întreba mai înainte de toate, odată ce, prin titlul articolului
de faţă, am stabilit, ca domeniu al
investigaţiei noastre, evaluarea status quo-ului instituţional din
Dacia preromană, implicit al instituţiei privilegiate, aparent
atotcuprinzătoare, a statalităţii. Vom vedea, formularea unui răspuns la
această întrebare este foarte dificilă, oarecum paradoxal, din raţiuni ce ţin
nu de conceptul în sine, respectiv, de obiectualitatea
structural-fenomenologică căreia îi corespunde conceptul, ci de poziţionarea
activă, fatalmente subiectivizantă, în raport cu ideea de stat, a celor
implicaţi ori implicabili într-o atare dezbatere: criteriul voliţional este
pus, adesea, înaintea celui normativ - şi aceasta, în pofida faptului că
realitatea socio-organizaţională din spatele acestui cuvânt monosilabic are o
atestare istorică de aproape şase milenii, în pofida chiar a faptului că cea
mai riguroasă dintre „ştiinţele neexacte”, dreptul, îi fixează înţelesul în
tratate având, la rândul lor, peste două milenii vechime - este adevărat,
folosind pentru început alţi termeni, dar cu vădită raportare la acelaşi
conţinut. Întrucât am atins chestiunea terminologică, să amintim că formula în
uz astăzi (la noi, precum şi în vastul areal cultural căruia îi aparţinem) este
de provenienţă latină: stat, status, termen echivoc
dintru început, pe care trecerea timpului şi, mai ales, hiperîntrebuinţarea,
pare a-l fi făcut încă şi mai echivoc astăzi. Iar inconstanţa formei este
dublată, suntem nevoiţi să admitem, de o inconstanţă încă şi mai derutantă a
conţinutului, întrucât, prin natura sa de obiect relaţional, statul se relevă a
fi o entitate cu „geometrie” variabilă, ca efect al neîntreruptei sale
reinventări. Cel mai uzitat dicţionar generalist al limbii române, DEX, reţine pentru termenul stat,
în toate ediţiile sale de până în prezent, următoarea semnificaţie: „teritoriul
şi populaţia asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară”. Minimalistă, ca orice definiţie de uz comun, explicaţia
DEX reţine cele trei elemente care concură în alcătuirea statului, implicit şi
a sensului acestuia: teritoriul, populaţia şi autoritatea. Nu altfel procedează
celelalte dicţionare generaliste româneşti, precum şi dicţionarele străine,
euro-occidentale, care le-au servit drept model; mai rar, elementele
constitutive ale statului sunt menţionate doar implicit, dându-se întâietate
(din motive reflectând mai ales o anumită ideologie asupra statului) funcţiilor
instituţiei statale - am ales, pentru exemplificare, un „Dicţionar de neologisme” istoricizat (ediţia 1978), care reţine
următoarele sensuri: „organizaţia politică a clasei economiceşte dominante în
societate, care are drept scop apărarea ordinii economice şi politice existente
şi reprimarea împotrivirii claselor opuse; ţară”, respectiv, „denumire a
organelor reprezentative din anumite ţări”. Fără
îndoială, clarificarea unui atât de complex concept nu se poate întemeia pe
definiţiile de uz comun - însă nu mai puţin adevărat este faptul că definiţiile
specializate (am putea spune şi legitime, întrucât o definiţie
specializată poate fi formulată doar în domeniul proxim, care, în cazul de
faţă, este cel al ştiinţelor juridice) pot rafina, dar nu pot deturna sensul
comun. Vom vedea, aproape fără excepţie, acestea operează cu aceeaşi triadă de
elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi autoritatea, cea din urmă,
fiind explicitată ca putere publică/politică şi devirtualizată ca aşezământ
instituţional. Nu vom pune punct chestiunii terminologice, fără a aminti că, în
tradiţia academică europeană, actuala semnificaţie a cuvântului stat este pusă în legătură cu numele lui Niccolo Machiavelli, deşi acesta exprima,
în celebra sa lucrare „Il Principe”, o viziune încă reducţionistă
asupra conceptului, întrucât n-a reuşit să distingă între instituţii şi
persoane. Pentru buna înţelegere a locului pe care conceptul de stat l-a ocupat
în istorie, reflectând existenţa obiectivă a acestei tipologii
socio-organizaţionale, nu este de prisos să amintim că, înainte de
lucrarea lui Machiavelli, Europa era împânzită de o vastă literatură de
tip specula, tratând cu prioritate tema statului, pe care-l
desemna, însă, cu termeni precum regat, împărăţie etc, încetăţenite pe filieră creştină şi,
anterior, acesteia, pe cea a autodefinirii instituţiilor politice majore romane
şi post-romane. Cu aproape două milenii înaintea „Principelui” machiavellian, o
viziune mai elaborată exprima, în discursul rostit la „festivalul căsătoriilor”
de la Sussa, chiar şi Alexandru cel Mare,
„oaspetele” nostru din 335 î.H. - şi, trebuie s-o spunem, cuceritorul Persiei
nu inova nimic în domeniu: secole înaintea sa, în spaţiul greco-macedoneean,
problema organizării social-juridice fusese dezbătută intens, atât în contextul
aplicativ al luptelor politice (în care au excelat, înaintea Atenei, mai ales
cetăţile amficţioniei ioniene), cât şi prin opere de sinteză, care ne-au
parvenit sub numele unor Platon, Aristotel etc.. Încă şi mai venerabilă
ne apare instituţia statală, implicit şi reflectarea sa în vocabular, de îndată
ce renunţăm la a ne poziţiona eurocentric - fie că avem în vedere multimilenara
instituţie politică a Egiptului antic, fie că ne raportăm la experienţele
societăţilor din Orientul Mijlociu, acolo unde, prin consens, istoricii
ştiinţelor juridice admit că statul îşi face apariţia încă de la începuturile
mileniului IV î.H.. O precizare este absolut indispensabilă:
celor trei elemente mai sus menţionate - teritoriul, populaţia şi autoritatea -
nu li se poate adăuga nimic, pentru că orice adaos ne-ar pune în situaţia de a
ne raporta doar la o anumită categorie de state şi nu la fenomenul statal
în universalitatea sa. S-ar putea crede, în acest caz (aşa cum a făcut-o de
altfel teoria marxistă, prin adoptarea formulei evazioniste „statul este
organizarea societăţii”), că orice sau aproape orice formă de organizare
socială poate corespunde acestei definiţii. Lucrurile nu
stau deloc aşa, eroarea unei atari percepţii rezidând în ignorarea calităţii de
sistem care, prin definiţia în speţă, îi este atribuită organizării de tip
statal. Un sistem este, să amintim, suma elementelor, dar şi a relaţiilor
dintre elementele sale. În cazul statului, aceasta înseamnă că trebuie să luăm
în calcul, în identificarea organizării statale, şi natura relaţiilor dintre
elementele invocate. Astfel, raporturile în care o populaţie trebuie să se afle
cu teritoriul asumat, pentru ca ambele să constituie elemente ale statalităţii,
nu se pot limita la simpla utilizare exclusivă a teritoriului, ci trebuie să
îmbrace forma relaţiei de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale. Similar,
structurile de autoritate constituite înăuntrul populaţiei în cauză trebuie să
aibă stabilitate şi durată multigeneraţională, respectiv, să fie
depersonalizabile - la rândul lor, raporturile dintre autoritate şi teritoriu
urmând să fie caracterizată prin monopolaritate/legitimitate, exclusivitate şi
atotcuprindere.
3. Cazul geto-dac.
Statul ca realitate în devenire:
Nu se poate pune la îndoială, în orice caz nu
cu obiectivitate ştiinţifică, faptul că, la un anumit moment al dezvoltării
sale, societatea geto-dacică a atins stadiul de dezvoltare statală. Conduita
generală este însă aceea de a accepta că a existat o statalitate geto-dacică
abia începând cu Burebista, ori cel puţin pentru perioada Daciei de
Sarmizegetusa. Este suficient să amintim, spre exemplu, faptul că pentru Hadrian Daicoviciu, nu se mai punea problema existenţei unui stat dac, ci
doar a caracterului acestuia. Aproape jumătate de secol mai tâziu, această
certitudine pare să dispară în istoriografia românească, Ioan Glodariu evocând faptul că termenul „arhe”, utilizat de Strabon pentru descrierea puterii lui Burebista,
nu implică în mod automat existenţa unui stat - dar atrage totuşi atenţia
că „tocmai vastitatea stăpânirii făcea imposibilă guvernarea cu metodele şi
mijloacele conducerii unei simple uniuni de triburi”, adăugând că „în niciun
caz nu poate fi scoasă din discuţie existenţa cel puţin a unor comandanţi
militari, împuterniciţi şi cu atribuţii administrative, în teritoriile pe care
le controlau ca reprezentanţi ai autorităţii central” - precum şi că existenţa
fortificaţiilor (ceea ce, subliniem noi, presupunea capacitatea de mobilizare
socială pentru obiective anticipabile şi pentru situaţii de durată), marile
mutaţii economice (precum cele din plan monetar), cooperarea cu clerul ori
deductibila prezenţă în anturajul regal a unei cancelarii etc., „demonstrează
că formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale unui
stat, chiar dacă acesta era la începuturile existenţei şi evoluţiei sale”. La nivelul ansamblului instituţional-teritoriale peste
care s-a întăpânit Burebista, de-a lungul a mai bine de o generaţie, nici nu
poate fi formulat un alt diagnostic - motiv pentru care, în pofida unor
inconsistente tentative de reevaluare negativă (în sensul negării caracterului
statal al construcţiei realizate de tandemul Burebista - Deceneu în ultimul
veac al erei precedente), acesta a rămas canonul interpretativ din
istoriografia noastră şi nu numai. Nu putem însă trece cu vederea faptul că
natura entităţii statale burebistane era una asociativă, rezultată dintr-un
demers de politică internaţională, contextualizabilă acelei conflagraţii care a
contrapus, în prima parte a veacului în cauză, sub eticheta de „războaie
mithridatice”, puterea în ascensiune a Romei şi commonwealth-ul
elenistic - cele două aranjamente mondo-organizaţionale reprezentând construcţii
politico-juridice de aceeaşi natură, dar aflate, la acel moment, în alte faze
evolutive ale procesului de structurare suprastatală. Putem vorbi despre
„suprastat” doar acolo unde cel puţin una dintre entităţile componente are
calitatea de stat. Or, exact aceasta este situaţia în care se găsea, în
avanpremiera confruntării cu Roma, construcţia politico-militară a lui
Burebista şi Deceneu: o asociere (nu vom discuta aici dacă sub forma uniunii
personale, a confederării voluntare sau a instituirii prin mijloace autoritare
a unei hegemonii de facto) a unui număr de
entităţi, dintre care cel puţin una atinsese, chiar cu mai multe veacuri în
urmă, standardul de organizare statală. Această entitate este regatul Geţiei, căruia diagnosticul formulat
de Ioan Glodariu pentru „arhe”-ul lui Burebista i se poate aplica fără nicio
nuanţare încă din cursul secolului IV î.H.: o stăpânire extinsă asupra unui
domeniu teritorial a cărui administrare nu se putea face cu mijloacele şi
metodele unei simple uniuni de triburi, în care existenţa unor comandanţi
militari înzestraţi şi cu atribuţiuni administrative este fie explicit
menţionată, fie imediat deductibilă, în care fortificaţiile (unele dintre ele
constituind veritabile sisteme de frontieră efectiv gestionată) reflectă
capacităţi de mobilizare conexând autoritatea centrală de comunităţile locale,
în care asnturajului regal îi este atribuibilă şi cooperarea cu clerul, şi
organizarea unei cancelarii etc.. Mai putem adăuga acestei arhisuficiente liste
de manifestări eminamente statale argumente precum existenţa unui centru
politic urban, recunoaşterea (prin tratate, alianţe militare şi matrimoniale ş.a.)
ca subiect de drept egal venită în contemporaneitate din partea altor
formaţiuni statale, afirmarea explicită a preocupării pentru suveranitate
(autoritate exclusivă) teritorială, multistratificarea social-economică,
monetarizarea economiei etc. - aşadar, o avalanşă de indicatori care nu ne mai
îngăduie să ignorăm, cu atât mai puţin să negăm caracterul statal istoriceşte
deţinut de acest regat getic. Relativ la această stare de fapt, se pot formula
cel puţin două noi întrebări: din ce moment putem admite caracterul statal al
regatului getic? respectiv, era acesta singura entitate intrată în componenţa
stăpânirii burebistane care atinsese standardele statalităţii? Pentru a
răspunde primeia dintre aceste întrebări, vom evoca câteva observaţii din sfera
criticii conceptualiste a statului, formulate cu aproape jumătate de secol în
urmă de socio-antropologul american Robert
Carneiro: „Teoriile serioase asupra originilor statului pot fi grupate în
două categorii: voluntariste, respectiv, coercitive.
(...) O examinare mai atentă a istoriei arată că numai o teorie coercitivă
poate explica apariţia statului. Forţa, şi nu conştientizarea vreunui interes
propriu, este mecanismul prin care evoluţia politică a condus, pas cu pas, de
la aşezările autonome la stat. Viziunea conform căreia războiul stă la originea
statului are acum un sens nou. Acum douăzecişicinci de secole, Heraclit a scris că războiul
este tatăl tuturor lucrurilor”. Carneiro
atrage însă atenţia că „deşi, fără îndoială, starea de război este primul
impuls al apariţiei statului, ea nu poate fi singurul factor. La urma urmei,
războaie s-au petrecut în multe părţi ale lumii, în care statul nu şi-a făcut
apariţia. (...) Sau, pentru a formula altfel, simultan cu identificarea
războiului ca mecanism al formării
statului, trebuie să precizăm, totodată, condiţiile sub care are loc
apariţia acestuia”. Capacitatea de a juca acest rol,
determinant, de generare a statalităţii, poate şi trebuie să fie extinsă la
orice altă categorie de singularitate evenimenţială de tip catastrofic, de la
cele de conflictualitate internă la cele de natură ecologică, tehnologică (de
gestionare a resurselor) etc. - toate acestea fiind mecanisme atât ale
apariţiei statului prin evoluţia neliniară a structurilor prestatale, cât şi
ale cazuisticii subsumabile principiului
„contagiunii statale”, principiu conform căruia, dacă un stat a luat deja
fiinţă, statalitatea se va extinde, cu necesitate probabilist-statistică,
asupra întregii vecinătăţi a arhitecturii statale în cauză. Acesta a fost şi cazul regatului getic şi statului
constituit pe structurile sale. Rolul „statului iniţiator” a fost jucat
aici de Imperiul Maritim al Miletului (prin coloniile sale din Pontul Stâng,
care au „contaminat” cu statalitate vecinătatea apropiată, atât pe canale
comerciale, cât şi prin generararea şi modificarea orizontului de aspiraţii a
elitelor, parte dintre acestea educate în Ionia), iar mecanismul de coerciţie
care a obligat societatea locală să parcurgă procesul de tranziţie de la
prestatalitate la stat efectiv l-a reprezentat marele eveniment politico-militar
al anului 514 î.H., campania la gurile Dunării a regelui persan Darius I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu