DESPRE DUMITRU MOCIORNIȚĂ!
Dumitru
Mociorniţă şi-ar fi permis să stea într-un
palat flancat de lei, însă a refuzat opulenţa. S-a născut într-o familie de
țărani săraci din zona Băicoi, însă a reuşit să-şi ridice un imperiu în
industria pielăriei: a găsit o primă piaţă de desfacere în Armata Română şi
apoi, după Primul Război Mondial, a cucerit domeniul la nivel naţional.
Parcursul său antreprenorial a fost curmat, brusc, de venirea la putere a
comuniştilor, iar acum moştenitorii încă luptă pentru a recupera averea
familiei. industriaşi.
Perioada care a urmat Marelui Război a fost
înfloritoare pentru economia României. Pe termen scurt, ce-i drept, dar
statisticile sunt grăitoare: potrivit recensământului din decembrie 1930, pe
teritoriul României Mari existau 283.081 de întreprinderi, aproape jumătate
dintre ele fiind deţinute de o singură persoană. Afacerile nu rezistau trecerii
timpului - depindeau întru totul de
patron şi rareori se extindeau. Bazându-se tocmai pe excepţiile de la
statistici, industria românească a dat doar câţiva mari oameni de afaceri - cei
care au depăşit zona locală, care au avut de-a face cu politicul, într-un fel
sau altul, câştigând în perioadă monopolul, iar în istorie, renumele. Aşadar,
marii industriaşi ai României Mari pot fi număraţi pe degete, toţi
remarcându-se prin profesionalism, viziune excepţională, dar mai ales prin
parcurs - studiu şi muncă. Pe aceleaşi considerente s-a creat şi renumele lui
Dumitru Mociorniţă. Este o poveste clasică, aproape hollywoodiană, dar căreia
nu îi este destinat un happy-end. Unul dintre fondatorii-model ai
antreprenoriatului românesc s-a născut pe 5 august 1885 la sat, în comuna
prahoveană Ţintea-Băicoi, într-o familie simplă, de gospodari muncitori. Copiii
familiei Mociorniţă, ca alţi copii de ţărani săraci, au mers la şcoală, căci
învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit. Dumitru, venind dintr-un mediu
atât de sărac, se zice că ar fi fost trimis în ultima bancă - învăţătorul
încercând să ascundă astfel ruşinea de a umbla desculţ. După absolvirea a patru
clase, prea puţini elevi continuau studiul. La sfârşitul secolului XIX, doar
22% din români ştiau să scrie şi să citească. Dumitru Mociorniţă nu numai că
s-a numărat printre aceştia puţini, dar a excelat. S-a mutat în gazdă la
Ploieşti pentru a urma clasele V-VIII, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, apoi
a venit în Capitală, unde a terminat Liceul Economic „Kretzulescu”. Tânăr
muncitor şi ambiţios, el s-a întreţinut pe durata studiilor în Bucureşti prin
meditaţii la franceză şi germană oferite colegilor săi. Firea lui, dar mai ales
rezultatele extraordinare la învăţătură s-au făcut cunoscute. Nota mare la
examenul de bacalaureat i-a atras atenţia lui Ion I.C. Brătianu, care i-a oferit o bursă la Şcoala Superioară de
Comerţ din Bucureşti. După ce a absolvit magna cum laude, Mociorniţă a primit a
doua bursă, de această dată la o instituţie franceză de prestiugiu: École Supérieure
de Commerce de Paris et d'Industrie. Pe durata studiilor, a făcut practică în
fabricile textile din Franţa, în industria constructoare de maşini din Anglia,
dar şi în cea chimică din Germania. Marele lui câştig din Occident a fost
viziunea: ideea de afacere şi-a conturat-o aparent de atunci, studiindu-i cu
atenţie pe Ford şi Krupp, cei care şi-au ridicat adevărate dinastii
industriale. Aşadar, de la Vest a luat tot ce a putut, s-a specializat şi
bagajul de cunoştinţe l-a folosit pentru dezvoltarea industriei din România.
Pregătirea dobândită în Franţa i-a adus tânărului un loc de muncă respectabil -
reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg -,
dar şi o ofertă care presupunea plecarea în Statele Unite ale Americii. Mociorniţă
refuză însă şi consideră că este momentul reîntoarcerii în România. Aici începe
să lucreze la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof, industriaşul care deţinea
monopolul în domeniul pielăriei în perioada antebelică. Aici, Mociorniţă avea
să lucreze cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu, dar mai ales avea să se
afirme: la doar 24 de ani ajunge unul dintre oamenii de bază ai companiei. Cariera
profesională a lui Dumitru Mociorniţă părea că se opreşte. În 1916, România
intră în Primul Război Mondial de partea Antantei şi tânărul este luat în
armată. Faptele sale de arme de pe frontul moldovenesc şi de pe cel din
Basarabia sunt recunoscute de Armata Română, fiindu-i atribuite onoruri şi
medalii. Însă, pentru Mociorniţă, adevărata recompensă a fost revelaţia
antreprenorială pe care a avut-o. Pe tot parcursul războiului el a identificat
cererea şi publicul ţintă: armata nu era echipată corespunzător. Aşa că ideea
i-a încolţit: de ce nu ar face el bocanci pentru soldaţi, şei pentru cai, cizme
pentru comandaţi - îmbrăcăminte şi accesorii din piele? Profită de ajutorul pe
care statul era dispus să-l acorde întreprinzătorilor şi împrumută 30 de
milioane de lei. Ajutat şi de socrul său, cumpără două hectare de teren pe strada
Apele Minerale (azi Ion Minulescu), la marginea Bucureştiului. Acolo, în 1925,
îşi ridică fabrica de încălţăminte ce îi purta numele. Totul este făcut ca la
carte, aşa cum învăţase în Vest: pentru început ia în leasing maşinării din
Germania şi Marea Britanie, având astfel cea mai performantă întreprindere din
domeniu. Şase ani mai târziu, împrumutul era achitat, ipoteca făcută la Banca
Generală a Ţării Româneşti ridicată, iar Dumitru Mociorniţă înscria la
Registrul Comerţului „Fabrica de
Pielărie şi Încălţăminte D. Mociorniţă”,
marca de fabrică şi de comerţ înregistrată fiind Omega. Afacerea mergea strună. Mociorniţă era un brand! Fabrica lui
devenise cel mai important producător de încălţăminte din România, iar
reclamele interbelice o confirmă: „Toată încălţămintea este cusută solid cu
maşinile americane Good Year. Talpa este impermeabilă, higienică, nu arde
piciorul, nu pătează ciorapul, fiind tăbăcită prin sistem lent. Depozit propriu
de vânzare, cu preţuri mai eftine ca oriunde!”. Om de afaceri învăţat, el îşi
plănuia afacerea după tiparele marilor concerne pe care le studiase în
tinereţe. Primul pas a fost dezvoltarea continuă: mai bine de trei sferturi din
profit îl reinvestea. Fabrica avea trei magazine de desfacere în Bucureşti (pe
Carol, Griviţei şi Mihai Bravu) şi în aproape toate marile oraşe: Cluj, Braşov,
Craiova, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Tecuci, Câmpulung, Roman şi Târgovişte.
Investiţia în terenuri şi extindere a durat până în 1938, când avea un capital
de peste 200 de milioane de lei. Lucrurile nici că puteau să se potrivească mai
bine pentru el, căci un an mai târziu începe cel de-Al Doilea Război Mondial,
iar Mociorniţă avea să fie furnizorul principal de echipamente pentru Armata
Română. Un vis devenit realitate. Precum alţi mari industriaşi ai vremii,
Dumitru Mociorniţă a investit şi în oameni. Urmând modelele din Vest, el crease
o legătură apropiată între întreprindere şi muncitori. A adus continuu oameni
specializaţi din afară pentru instruire şi testarea de noi tehnologii, iar
angajaţii săi aveau numeroase beneficii: cantină, asigurare medicală, unii
primeau chiar şi locuinţe, iar copiii conştiincioşi ai acestora obţineau burse
de studiu. Investiţia în învăţământ nu era o noutate, Dumitru Mociorniţă fiind
unul dintre finanţatorii constanţi ai Liceului „Gheorghe Şincai” din Bucureşti.
Înainte de fabrica de pielărie, Mociorniţă a investit la Predeal. Acolo a
finanţat lucrările pentru sursele de apă potabilă (izvorul Mociorniţă din faţa
Gării) şi pe cele pentru canalizarea localităţii. Antreprenorul a cumpărat
acţiuni la Societatea Cooperativă Predealul şi pentru ca investiţia să fie
completă în zonă, el şi-a construit o casă de vacanţă în centrul staţiunii,
Vila Margareta, care astăzi îi poartă numele. După naţionalizare, în imobil a
funcţionat Primăria Predeal, iar astăzi este proprietate privată. Dumitru
Mociorniţă n-a investit în lux. A trăit, bineînţeles, peste medie, însă a
făcut-o cu decenţă şi bun-simţ. Nici măcar în momentul achiziţionării unei case
de locuit nu a făcut vreo extravaganţă, deşi financiar îşi permitea. A avut de
ales între Casa cu Lei, de pe Calea Victoriei, unde a locuit compozitorul
George Enescu, şi cea de pe strada Paris, pe care a şi ales-o în final. De ce?
„Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi
atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să
afişez atâta opulenţă.” Industriaşul a investit, în schimb, în spitale.
Ridicarea Maternităţii Bucur, astăzi parte a Spitalului Clinic de Urgenţă „Sf.
Ioan”, a fost posibilă doar prin donaţia lui Mociorniţă. Piatra de temelie a
„celui mai frumos dispensar din Capitală”, după cum scria „Realitatea
ilustrată”, a fost pusă în 1937. Tot el a făcut posibilă întreţinerea
Spitalului Clinic de dermato-venerologie „Scarlat Longhin”. Spitalul a fost
preluat de comunişti, iar după 1989, a ajuns în proprietatea moştenitorilor.
Lăsat de izbelişte, a ajuns o ruină şi a fost dărâmat de Primăria Bucureşti. O
altă donaţie importantă făcută de Mociorniţă în domeniul medical a fost către
prima instituţie medicală pentru tuberculoşi din Bucureşti, Spitalul Filaret,
astăzi Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta”.
Prăbuşirea imperiului Mociorniţă:
Visul cel
mare al lui Dumitru Mociorniţă a fost de a transforma o afacere într-un
imperiu, într-o dinastie. Nu era imposibil. În 1942, lumea se afla în plin
război, dar antreprenorul român continua să prospere: înregistrează societatea
pe acţiuni Pielăria şi Confecţiunea Românească. Atunci, în acel nou punct de
dezvoltare, afacerea avea aproape 1.000 de muncitori şi era evaluată la 370 de
miliarde de lei. Se spune că omul de afaceri îşi dorea să cucerească piaţa de
pielărie din estul Europei, însă proiectul a devenit irealizabil odată cu
venirea la putere a comuniştilor. Lecţia banilor le-a predat-o copiilor săi
încă de mici. Cum afacerea se dorea a fi una de familie, Mociorniţă le-a
împărţit din timp atribuţiile. Din cei cinci copii avuţi cu soţia sa, Margareta Alexandrescu, cel mai înclinat către afaceri s-a dovedit a fi Ionel. A fost avocat, om de afaceri, dar
mai ales, a fost mâna dreaptă a tatălui său, care l-a numit directorul
fabricii. Mai mult decât pentru afacerile tatălui, Ionel a fost cunoscut ca un
mare iubitor de fotbal. În 1940, la doar 23 de ani, preia echipa fabricii: îi
schimbă numele în FC Carmen şi o
duce în ligile superioare ale fotbalului românesc. Analele sportive ale
perioadei 1941-1944 îi consemnează prezenţa în lotul echipei, urmărind cu
mingea la picior şi cu afacerile în minte vechea zicală mens sana in corpore
sano. Venirea la putere a staliniştilor strică jocurile în toate domeniile,
inclusiv în sport. Ca patron al unei echipe de fotbal, Ana Pauker, în calitate de ministru de
Externe, ea îi cere lui Mociorniţă să piardă meciul cu campioana URSS, Dinamo
Tbilisi. Refuzul antreprenorului a fost neaşteptat şi a atras consecinţe grave:
în ianuarie 1946, Comisia Centrală Sportivă a Confederaţiei Generale a Muncii a
dispus începerea unei anchete şi a hotărât ca până la finalizarea acesteia echipa
FC Carmen şi conducerea ei să fie suspendate. Repercusiunile noului regim se
fac simţite şi la nivelul fabricii: „regele pantofilor” îşi pierde tronul. Din
1945, frâiele sunt preluate de către un colonel înscăunat de sovietici. În acel
moment, fabrica de încălţăminte Mociorniţă număra peste 1.500 de angajaţi şi
avea un capital, din ultimii trei ani, de aproape un miliard de lei. Din 1947,
averea familiei începe să fie confiscată pe rând: case, maşini, bunuri. În
perioada comunistă, în clădirea fabricii Mociorniţă a funcţionat Unitatea A a
Întreprinderii Poligrafice Luceafărul şi, pentru scurt timp, unele servicii
funcţionale ale Fabricii de Piele şi Încălţăminte Flacăra Roşie. Destinul
familiei Mociorniţă a urmat tiparul întregii elite româneşti. Ionel Mociorniţă este arestat pe 10 mai
1948, iar o lună mai târziu întreaga avere este naţionalizată. În timp ce
băiatul era supus unor persecuţii inimaginabile, trecând prin închisorile
Jilava şi Poarta Albă, Dumitru Mociorniţă se chinuia cu boala şi sărăcia.
Scăpase de închisoare, dar vechile boli căpătate pe frontul Marelui Război se
resimţeau acum, şi trăia într-o sărăcie lucie, într-o pivniţă, fiind îngrijit
de una dintre cele două fiice ale sale. Oamenii sistemului veneau să controleze
dacă s-a însănătoşit pentru a-l putea aresta. Bătrânul industriaş moare însă în
septembrie 1953, fiind purtat pe ultimul drum, către cimitirul Bellu, de zeci
de cunoştinţe, angajaţi ai fabricii şi vecini din satul natal. „Am auzit de la
tata cum preoţii catolici au fost nişte eroi în închisoare. De Crăciun sau de
Paşti luau din pâinea pe care o aveau mici firimituri şi le binecuvântau, ca
într-o procesiune. A fost o măreţie şi o decadenţă a spiritului extraordinare.”
- spune Marie-Rose Mociorniţă, femei de afaceri, nepoata lui Dumitru
Mociorniţă „Au mâncat sfeclă şi morcovi plini de viermi” - contiuă ea. Ionel
Mociorniţă a fost eliberat din închisorile comuniste după şapte ani, iar din
1973 a emigrat în Canada împreună cu soţia sa, Rosetta, pictoriţă de icoane, şi fiica Marie-Rose, cea care şi astăzi încearcă să recupereze patrimoniul
familiei sale. Ea povesteşte cum, după ieşirea din închisoare, tatăl ei o ducea
la Năvodari, unde a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Îmi povestea că
unii dintre colegi nu aveau dinţi. Le mestecau mâncarea ca să poată să-i
hrănească. Îi loveau, îi băteau. Unii paznici erau mai cumsecade şi le
strecurau o bucată de pâine.” - povestește Marie-Rose Mociorniţă într-un interviu pentru ziarul
„Averea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu