SABATUL SAU DUMINICA?

SABATUL SAU DUMINICA?

 Un aspect particular al Legii lui Dumnezeu este separarea unei zile din săptămână pentru odihnă și închinăciune. În Vechiul Testament identificarea zilei de odihnă (sabat) cu cea de a șaptea zi a săptămânii a fost motivată de faptul că însuși Dumnezeu s-a „odihnit” în cea de a șaptea zi a Creatiei (Gen. 2:3; Exod 20:10, 11; 31:16, 17). Este foarte interesant însă că nicăieri în Geneza, Sabatul nu este prezent în viața patriarhilor. Revelația despre „odihna” lui Dumnezeu după cele șase zile ale Creației a fost adusă doar de Moise. Sabatul a devenit numai după el un așezământ evreiesc și este parte integrantă a Legământului pe care-l are Dumnezeu cu poporul ales. Sabatul este cea de a șaptea zi. Acest ciclu de șapte (septimal) este menționat în Biblie și în legătură cu alte măsurători istorice (Gen. 7:4, 10: 8:10, 12; 29:27, 28). Cea dintâi menționare a zilei de Sabat a fost în legătură cu daruirea manei (Exod 16:5, 21-30). Ziua de Sabat a fost inclusă și în cele zece porunci date de Dumnezeu pe Muntele Sinai (Exod 20:8). Cartea lui Neemia ne spune că cel care a instaurat ziua de Sabat în Israel a fost Moise (Neemia 9:14). Profetul Ezechiel scrie și el că Sabatul a venit prin Moise (Ezec. 20:10-12). Păzirea Sabatului a fost o îndatorire sfântă în Israel. Pentru călcarea poruncii privitoare la Sabat era prevăzută pedeapsa cu moartea (Num. 15:32- 36). Sabatul evreiesc a fost tinut: (1) ca o zi în cinstea Domnului, ca un semn veșnic al Legământului stabilit între Iehova și evrei (Exod 31:17); (2) ca o zi de odihnă pentru om, astfel ca toată familia să aibă o zi de părtășie și odihnă (Deut. 5:12-14); (3) ca o zi națională de aducere aminte a felului minunat în care Dumnezeu i-a scos pe evrei din robia egipteană (Deut. 5:15). De-a lungul istoriei lui Israel, lideri ca Amos (Amos 8:5), Isaia (Isaia 56:2, 4; 58:13), Ezechiel (Ezec. 20:12-24; 43:6), Ieremia (Ier. 17:21-27), și Neemia (Neemia 10:31; 13;15-22) au insistat ca evreii să păzească nu numai „slova” Sabatului, ci și spiritul în care a fost dat el. În perioada de timp dintre vremea lui Ezra și vremea Domnului Iisus, tradiția legalismului evreiesc împovărase Sabatul cu o mulțime de restricții ridicole care despicau firul de păr în patru. „Mișna” iudaică, - adăugirile la Vechiul Testament -, păstrează în textul ei nu mai puțin de 39 de restricții adăugate odihnei de Sabat. Aceste adăugiri nu au avut nicio valoare în ochii Domnului Iisus. Este adevărat că El a respectat Sabatul biblic, ducându-se în mod regulat la sinagogă (Luca 4:16), dar la fel de adevărat este și faptul că El a preferat să calce uneori poruncile tradiționale, proclamând valoarea omului deasupra importanței Sabatului (Mat. 12:1-14; Marcu 2:23- 3:6; Luca 6:1-11; 13:10-17; 14:1-6; Ioan 5:1-18; 7:23; 9:16). Domnul Iisus a fost atât de categoric încât S-a declarat pe Sine „Domn al Sabatului” (Marcu 2:28; Mat. 12:8; Luca 6:5), asumându-și libertatea de a proceda cum crede El de cuviință în ziua de Sabat. Este interesant că toate cele zece porunci au fost reafirmate și reașezate de Hristos în Biserică, cu excepția aceleia privitoare la Sabat (Mat 12:12; Luca 6:11; Marcu 2:27). Mai mult, în învățătura Sa, Domnul Iisus a recomandat subordonarea Sabatului în fața lucrărilor făcute în favoarea omului: „Iisus a plecat de acolo și a intrat în sinagogă. Și iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Iisus, L-au întrebat: Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat? El le-a răspuns: Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie, și-i cade într-o groapă, în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată afară? Cu cât mai de preț este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12:9-12). „Într-o zi de Sabat, s-a întâmplat că Iisus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui smulgeau spice de grâu, le frecau cu mâinile, și le mâncau. Unii dintre farisei le-au zis: Pentru ce faceți ce nu este îngăduit să faceți în ziua Sabatului? Iisus le-a răspuns: Oare n-ați citit ce a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a luat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, a mâncat din ele și a dat și celor care erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoții? Și le zicea: Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului” (Luca 6:1-5). „Apoi le-a zis: Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (Marcu 2:27). Se pare că Biserica primară a stat un timp la umbra așezămintelor mozaice și a căutat să respecte și ziua de Sabat; în orice caz este evident că primii creștini au căutat să folosească adunările publice din zilele de Sabat pentru a pătrunde în sinagogile evreiești și a le dovedi că Iisus este Hristosul (Fapte 3:1; 13:14, 42, 44; 16:13; 18:4). Între evrei și Biserică s-au iscat însă foarte repede controverse aprinse și apostolii au trebuit să declare răspicat că niciun creștin nu mai trebuie să se supună reglementărilor ceremoniale mozaice ca dieta alimentară, tăierea împrejur, și Sabatul. Într-o declarație de șocantă indiferență, apostolul Pavel scrie: „Unul socotește o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu. În adevar, niciunul din noi nu trăiește pentru sine, și niciunul din noi nu moare pentru sine.” (Rom. 14:5-7). Aceste remarci au fost trimise unei Biserici în care este evident că existau neînțelegeri între credincioși deopotriva de sinceri, dar deosebiți în atitudinile lor față de așezămintele ceremoniale religioase. Este clar că apostolul nu manifesta niciun fel de preferință față de cele două poziții existente în Biserică. Însă atunci când Pavel află că iudaizatorii umblă să-i întoarcă pe creștinii din Galatia sub jugul legii evreiești, este evident că el protestează vehement, mustrându-i aspru pe cei șovăielnici: „Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, și voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din Cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun și acum: dacă vă propovăduiește cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!”(Gal. 1:6-9). Puțin mai departe în epistolă, Pavel exclama: „Voi păziți zile, luni, vremi și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:10-11). Și încă: „Și mărturisesc iarăși încă o dată oricărui om care primește tăierea împrejur, că este dator să împlinească toată Legea. Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har” (Gal. 5:3, 4). Evanghelia ne spune ca Domnul Iisus a fost răstignit în Vinerea Mare (după alți teologi, în Joia Mare sau chiar în ziua de Miercuri) și că a înviat dintre cei morți în dimineața zilei dintâi a săptămânii, adică la trei zile dupa moartea Sa. Fără a face din aceasta o dogmă, se pare că Biserica primară a început foarte repede să sărbătorească ziua dintâi a săptămânii ca „zi a Domnului” (Probabil amintită pe nume în Apoc. 1:10). La urma urmei, învierea a fost momentul în care s-au pus bazele Bisericii creștine. De exemplu, în capitolul 20 din cartea Faptele Apostolilor găsim că Pavel și-a pregătit itinerarul în așa fel încât să fie prezent la Cina Domnului care se lua în Troa în ziua dintâi a săptămânii. O atentă studiere a pasajului scoate la lumină faptul că Pavel a sosit în Troa luni și a plecat de acolo exact peste o săptămână (Fapte 20:7). O altă dovadă că Biserica de la început se închina în cea dintâi zi a săptămânii se găseșteî 1 Corinteni 16. Pavel îi îndeamnă pe cei din Corint să facă strângerea de ajutoare în cadrul adunării din aceasta zi: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (1 Cor. 16:2). Verbul folosit aici în limba greacă se aplica unei activități repetate de „punere de o parte”. Cu alte cuvinte: ei trebuiau să colecteze „în fiecare zi întâi a săptămânii”, pentru ca strângerea să nu se facă în pripă. Un alt text care ne vorbește despre o stare care s-a repetat „duminică de duminică” este în Ioan 20. Aici ni se spune că ucenicii se strângeau laolaltă „în seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii” (Ioan 20:19). Dacă ținem seama de faptul că la început creștinii au fost scoși din sânul comunităților de la sinagogă, nu este de mirare că, pentru separare, ucenicii au ales să se adune într- o altă zi, iar cea mai potrivită zi pentru închinăciune li s-a părut această zi a aniversării Învierii. Istoria este plină de dovezi care ne arată că în preajma anului 100 d.H., Biserica creștina se aduna în cea dintâi zi a săptămânii. Pentru o ușurare a înțelegerii, vom merge înapoi în istorie începând cu Constantin și ajungând în final la vremea apostolilor. Așa numitul Codex Iustinianus apărut în anul 321 d.H. menționează urmatoarele: „Toți magistrații, oamenii din popor și meșteșugarii se vor opri din activitățile lor și se vor odihni în slăvita Zi a Soarelui. Țăranii însă, sunt liberi să lucreze chiar și în aceasta zi, deoarece, punerea grânelor în hambare sau îngrijirea viei nu poate să aștepte”(Joseph Cullen Ayer, A Source Book for Ancien Church History, p.p. 284, 285). Această lege pare că a fost dată ca o înlesnire acordată creștinilor, deși prevederile ei nu par a fi prea stricte. Într-o altă scriere, Didache, apărută între anii 120-180 d.H., în capitolul 14 găsim îndrumarea următoare: „În Ziua Domnului, când sunteti adunați, după ce v-ați mărturisit unii altora păcatele și v-ați iertat unii pe ceilalți, puteți frânge pâinea împreună. Să nu îngăduiți nimănui care este încă în ceartă cu aproapele său să ia parte cu voi, pentru ca lucrarea voastră sa fie sfântă” (Opera citată, p. 182). Iustin (c. 100 - c.165 d.H.), cunoscut și sub numirea de Iustin Martirul din cauza morții sale pentru Domnul, ne-a lăsat o descriere deosebit de frumoasă a felului în care obișnuiau creștinii din preajma anului 150 să se închine: „În ziua care se numește „a Soarelui”, noi avem o întrunire a tuturor celor care locuiesc în cetate și în împrejurimi. Când suntem împreună, un timp citim memoriile apostolilor sau câte ceva din scrierile profeților. Apoi, după ce încetează citirea, conducătorul adunării ia cuvântul și ne mustră sau ne îndeamnă pe toți să urmăm exemplele de virtute. După aceasta, ne ridicăm toți în picioare și ne rugăm pe rând. Așa cum am mai spus deja, după ce ne rugăm sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel care conduce se roagă după cum poate el mai frumos, iar poporul încuvințează spunând: „Amin”. Elementele Euharistiei (Cina) sunt împărțite și luate de cei prezenți, iar celor care nu sunt de față le sunt trimise prin diaconi. Cei bogați, dacă vor, dăruiesc cât vor ei, și colecta este dată în grija conducătorului adunării. Din suma adunată sunt apoi ajutați orfanii și văduvele, cei aflați în lipsuri din cauza bolii sau din alte cauze, și robii sau străinii din mijlocul nostru; pe scurt, el împarte tuturor celor care au nevoie. Ziua Soarelui (duminica) este într-adevăr ziua în care noi toți ne ținem adunările, căci în această zi dintâi a săptămânii Dumnezeu, a transformat intunericul și materia facând lumea; și tot în această zi a înviat și Domnul Iisus dintre cei morți. Căci ei L-au răstignit în ziua premergătoare lui Saturn (vineri), iar în cea de după ziua lui Saturn (adică duminica) El li S-a arătat Apostolilor și ucenicilor Săi, învățându-i lucrurile pe care vi le-am spus acum și noi vouă spre luare aminte” (The Fathers of the Church, Vol. 6: Saint Justin Martyr, de Thomas B. Falls, New York: Christian Heritage, Inc., 1949, p.p.106, 107). Ignațiu, care și-a scris lucrarea sa „Către Magnezieni” prin preajma anului 114 d.H., îi descrie astfel pe creștini: „Ei nu mai țin Sabatele evreiești, ci se închină în Ziua Domnului, în care, prin El și prin moartea Lui, ne-a fost dăruită viața …” (The Fathers of the Church, Vol. I: The Apostolic Fathers, New York, 1947, p.9.9). Apărută cam prin anul 100 d.H., Scrisoarea lui Barnaba, căreia în ciuda titlului nu i se cunoaște cu certitudine autorul, ni-L prezintă pe Dumnezeu spunând: „Sabatele de acum nu mai sunt după voia Mea, dar (Sabatul) pe care vi l-am dat, este plăcut Mie, căci în el am pus capăt tuturor ostenelilor, și la începutul celei de a opta zi am făcut un nou început pentru o lume nouă. Prin urmare, să sărbătoriți cea de a opta zi, în care a înviat Hristos, li S-a arătat oamenilor și apoi s-a înălțat la Cer” (Idem, p.216). Expresia „Ziua Domnului” este folosită și de apostolul Ioan în Apocalipsa 1:10. Putem spune, deci, că avem dovezi că ziua de închinăciune a Bisericii primare a fost cea dintâi zi a săptămânii, numită de Constantin în anul 321 d.H.: „Ziua Soarelui”, de Didache la jumătatea primului secol: „Ziua Domnului” (Domini Dei = Duminica), de Iustin în anul 150 d.H.: „Ziua Soarelui”, de Ignațiu în anul 114 d.H.: „Ziua Domnului”, de Barnaba în anul 100 d.H.: „cea de a opta zi” si de apostolul Ioan în anul 96 d.H.: „Ziua Domnului”. Noul Testament nu încearcă în niciun fel să identifice care lucrări sunt potrivite pentru ziua Domnului, sau „duminica”. El spune însă că un creștin a ieșit de sub robia restricțiilor mozaice și că el este scutit de forme sau ceremoniale sabatice. Creștinii s-au obișnuit să respecte și ei tot o zi din șapte, dedicând-o proslăvirii lui Dumnezeu, misiunii creștine și odihnirii trupului. Dumnezeu l-a făcut pe om în așa fel ca el să aibă nevoie de o zi de odihnă. Dumnezeu, care ține seama de această nevoie a omului, a instituit în Vechiul Testament o astfel de zi și a supus-o la restricții severe. Sub noua administrație a lucrării Duhului Sfânt, restricțiile adăugate zilei de odihnă au fost înlăturate, dar aceasta n-a însemnat că Biserica n-a considerat de bine să pună de o parte o zi din șapte pentru adunarea sfinților, pentru proslăvirea Domnului și pentru odihna trupului. Respectând o astfel de zi, creștinii din toate veacurile au mărturisit împotriva secularismului și împotriva materialismului. Încă de pe la anul 200 d.H., Tertulian s-a împotrivit celor ce lucrau duminica. Creștinii țin ziua Domnului de bună voie (nu ascultând de vreo lege), cu bucurie (nu ca pe o greutate care-i apasă), folosind-o deopotrivă și pentru odihna trupului și pentru înălțarea sufletului. Trebuie spus însă apăsat că în creștinism nu există niciun fel de prevederi ceremoniale și că în niciun fel Hristos nu ne-a schimbat Sabatul, cu toate obligațiile lui, în ziua de duminică. Continuând ceea ce credem că a fost o practică apostolică și adaptându-ne la existența calendarelor și a zonelor diferite de timp de pe glob, noi respectăm ziua de duminică în cinstea Domnului și spre amintirea învierii Sale.