POLITICIENII ROMÂNI DIN „GENERAȚIA COVID”!

POLITICIENII ROMÂNI DIN „GENERAȚIA COVID”!

  Nu s-au putut ţine. Au încercat, dar a fost peste puterile lor de politicieni români în viaţă. Cu tehnica lor infailibilă de a transforma orice în circ şi apoi în dezastru, au dus tragedia pandemiei într-un ridicol absolut care nu poate provoca decât neîncredere şi dezgust tuturor celor pentru care aceste ultime luni au fost chiar o suferinţă şi, în nu puţin cazuri, tragedii personale de toate felurile. Uriaşa problemă naţională este acum că, din nou, apare ca evidentă şi deosebit de primejdioasă o caracteristică ce este comună întregii noastre clase politice şi, ca atare, poate fi studiată ca o foarte importantă vulnerabilitatea naţională: într-un moment real de mare cumpănă, nu poate exista consens politic naţional. Asta este, în termeni de securitate, una dintre principalele caracteristici studiate acum în elaborarea manualelor care să reflecte zonele de forţă dar şi vulnerabilităţile naţiunilor. Analizele sunt acum în curs, se fac de colective multi-disciplinare naţionale, sunt solicitate expertize externe, vor fi sintetizate de echipele analiştilor de risc ale şefilor de state şi guverne, se constituie în nucleul central al rapoartelor de previziune de risc cerute de conducătorii multinaţionalelor şi de alte instituţii sau organizaţii mai discrete în vederea planificărilor viitoare. Din această perspectivă, îmi permit să spun că am mai ratat şi acest foarte important moment istoric, de magnitudine globală şi care anunţă schimbări de mare amploare la nivelul viitoarelor relaţii economice, sociale, militare şi de securitate şi, de acum din ce în ce mai vizibil, va genera noi alianţe doarece lideri globali din trecut sunt pe cale să se prăbuşească de pe soclu. Spre exemplu, acest timp al pandemiei a fost şi testul care permite analiştilor să identifice cu extraordinară precizie care sunt capacităţile reale ale unui stat în condiţii reale de criză reală. Iată câteva dintr-o listă de câteva pagini: care este viteza de reacţie a instituţiilor reprezentative ale statului de drept; care este viteza de reacţie şi credibilitatea instituţiilor de forţă;  care este nivelul de reacţie al populaţiei, viteza şi coerenţa cu care susţin măsurile luate de autorităţi, mai ales în cazul în care, pentru o perioadă determinată sau nedetrminată (în caz de război) , acestea presupun restrângeri sau anulări ale unora dintre drepturile fundamentale ale omului; care este (şi pentru cât timp) susţinerea pe care măsuri restrictive ale autorităţilor o vor avea în rândul personalului din instituţiiule de forţă şi, mai larg, din administraţia de stat; care este nivelul exact al „sistemului naţional de protecţie”; care este nivelul rezervelor strategice asigurate pe timp de pace (alimente, medicamente şi materiale sanitare, spitale militare mobile gata să fie montate, etc.) pentru situaţii de urgenţă civilă şi pentru perioadă de conflict, cu calculul subsecvent al capacităţii de supravieţuire naţională până la sosirea ajutoarelor externe; care este nivelul de pregătire a personalui (civil sau/şi militar) care urmează să fie integrat în fazele succesive de răspuns la dezastre civile sau conflicte militare de toate tipurile şi în ce măsură sistemele civile şi militare au exersate sistemele ce cooperare; care sunt dotările permanente şi care sunt structurile temporare prevăzute a funcţiona, şi cu ce viteză, în caz de urgenţe civile sau militare şi care sunt informaţiile puse la îndemâna populaţiei pentru a scurta la maximum timpul de intervenţie; care este capacitatea adăposturilor, centrelor de triere, etc.. Dar cel mai interesant lucru este constatarea modului în care reacţionează clasa politică şi, mai departe, modul în care se iau şi se pot aplica, prin consens, măsurile necesare în momentul unei crize naţionale de mari proporţii sau când apar semnale clare că apariţia acesteia sunt inevitable. Esenţială este analiza capacităţii de consens la nivelul clasei politice, aceasta constituind mereu un punct obligatoriu în realizarea oricărui tablou de risc al unei naţiuni. Cu cât nivelul de ameninţare este mai ridicat, devine vitală această capacitate (sau incapacitate) a clasei politice de a reacţiona rapid, asumând existenţa unui interes naţional de supravieţuire. Dovedim, din nou, că nu suntem în stare să urmărim logica unui asemenea interes naţional. Cu stare de urgenţă sau de alertă sau fără, cu carantinare sau nu, cu relaxarea pentru reluarea activităţii economice sau nu, asta trebuia să fie urmarea logică, unică, a unei discuţii responsabile în vistrutea interesului naţional de supravieţuire. O discuţie care să fi putut exista înainte de elaborarea textelor de proclamare a stării de urgenţă, a ordonanţelor militare, a propunerii pentru starea de alertă. Realitatea dovedeşte că nu s-a putut, nu se poate şi nici nu se va putea deoarece interesul naţional de supravieţuire, adică lupta pentru evitarea răspândirii virusului şi de reintrare în normalitate sunt subsumate şi complet înlocuite luptei între găştile politice şi propriilor interese de partide, partiduleţe şi, mai presus de toate, viitoarei campanii electorale. Gândiţi-vă că, în acest moment, cineva, oricine, ar lansa o chemare la discuţie în vederea următoarele măsuri pentru reechilibrarea economiei la care să vină toţi actorii majori ai scenei noastre politice care să se se oblige să obţină o decizie consensuală. Vă imaginaţi că ar fi posibil? Asta este vulnerabilitatea de securitate naţională care pe ei nu-i interesează, dar care poate da naştere la o tragedie în anumite circumstanţe. Nu este o situaţie scandaloasă nouă, este perpetuarea haloimăsului pe care-l cunoaştem de demult, de atât de mult timp încât ne-a intrat în gene imposibilitatea de a merge înainte ca o societate coalizată pentru apărarea propriului său interes de dezvoltare. Pur şi simplu, uitaţi că nu se poate. Pandemia este un subiect confiscat politic şi transformat, după modelul dat de Trump, în tema principală de campanie pentru viitoarele alegeri. Au ales cu bucurie să se sfâşie pe această temă deoarece, pe fond, este o binecuvântare pentru ei: astfel vor fi lăsate uitării discuţiile clasice (istoric, dovedite la fel de inutile şi deci uzate la electorat) despre autostrăzi, sistemul de învăţământ, sărăcie, corupţie, infrastructură energetică, fonduri europene, politică externă, integrare reală în marile proiecte europene unde sunt bani etc.. Pe tema asta nouă îşi vor sări nemilos la gât, aruncându-şi vina unii pe alţii şi invocând interesul superior al naţiunii care, acesta, interesul şi aceasta, naţiunea, au fost călcate în picioare, fără măcar a folosi covoraşul dezinfectant. Aleşii naţiunii asta pot, asta fac. Nu cred că se va schimba ceva. Nici măcar ei. Ei vor conduce în continuare, bat orice virus, sunt „generaţia Covidului”.